Supreme Court material incompetence to hear appeal against tribunal decision in claims under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 14.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. şi D., solicitând instanţei:

I. 1. să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze şi să dispună eliminarea lor din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/07.04.2008:

a) art. 5.1 lit. b), referitor la comisionul de acordare în valoarea de 2710 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului;

b) art. 5.1 lit. c), referitor la comisionul de administrare lunar 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a;

c) art. 5.2, referitor la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor unilateral;

d) art. 6.1, privind obligarea împrumutatului de a plăti pe o perioadă de 42 de luni doar dobânda şi comisioane;

2. să constate nulitatea absolută a clauzelor corelative celor arătate anterior şi să dispună eliminarea lor din Actul adiţional nr. x din 17.06.2014;

a) art. II, pct. 5.1 lit. c), privind perceperea unui comision de administrare de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului şi perceput lunar împreună cu rata;

3. să constate nulitatea absolută a clauzelor corelative celor arătate anterior şi să dispună eliminarea lor din Actul adiţional nr. x din 07.04.2008;

a) art. II, pct. 5.1 lit. c), privind perceperea unui comision de administrare de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului şi perceput lunar împreună cu rata, începând cu scadenţa din data de 21.06.2016 inclusiv, şi până la rambursarea integrală a creditului;

II. în urma constatării nulităţii absolute a acestor clauze, să dispună obligarea pârâtei la restituirea următoarelor sume de bani, încasate ilegal;

a) restituirea sumei de 21676 CHF, încasată ilegal în perioada 20.11.2008-20.04.2012 ca şi dobânda la suma împrumutată, în această perioadă încasându-se doar dobânda timp de 42 de luni;

b) restituirea sumei de 2710,92 CHF, încasată ilegal în data de 07.04.2008, cu titlu de comision de acordare potrivit art. 5.1 lit. b), reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, din Contractul de credit.

c) restituirea sumei de 12086 CHF, încasată ilegal în perioada 20.10.2009-20.06.2014, cu titlu de Comision de administrare, potrivit art. II, pct. 5.1 lit. c) din Contractul de credit şi garanţii de credit, plus ceea ce se va plăti de la data de 21.06.2016 şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive;

III. să dispună acordarea dobânzii legale, pentru sumele ce vor fi restituite, de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă;

IV. să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5353 din 06.07.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorul 5 Bucuresti, secţia a II-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de ambele pârâte, ca neîntemeiate. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtelor S.C. C. S.A. şi D., reprezentată prin S.C. C. S.A.. S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/07.04.2008: art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare; art. 5.1 lit.

c) din contractul iniţial, referitoare la comisionul de administrare, clauză în vigoare în perioada 07.04.2008 - 17.06.2014; art. 5.2, referitoare la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului. A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la restituirea către reclamanţi a sumei de 2.710,92 CHF, reprezentând comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data achitării acesteia de către reclamanţi şi până la data plăţii efective, a sumei încasate cu titlu de comision de administrare, conform art. 5.1 lit.

c) din contractul iniţial de credit, în perioada 07.04.2008 - 31.03.2009, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data achitării acesteia de către reclamanţi şi până la data plăţii efective. A fost obligată pârâta D. la restituirea către reclamanţi a sumei încasate cu titlu de comision de administrare, conform art. 5.1 lit.

c) din contractul iniţial de credit, în perioada 01.04.2009 - 17.06.2014, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data achitării acesteia de către reclamanţi şi până la data plăţii efective. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/07.04.2008: art. 6.1, privitor la modalitatea de rambursare a creditului; art. II din actul adiţional nr. x/17.06.2014, privitor la modificarea art. 5.1 lit.

c) din contractul de credit, referitor la comisionul de administrare; art. II din actul adiţional nr. x/18.06.2015, privitor la modificarea art. 5.1 lit.

c) din contractul de credit, referitor la comisionul de administrare. Au fost respinse, ca neîntemeiate, şi celelalte pretenţii ale reclamanţilor. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, apelantele-pârâte S.C. C. S.A. şi D., înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.02.2017.

Prin decizia civilă nr. 3593 din 11.10.2017, Tribunalul Bucuresti - sectia a VI-A Civila a respins apelul ca nefondat.

Impotriva acestei decizii au formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtele D. şi S.C. C. S.A. solicitând admiterea recursului: în principal, prin casarea deciziei si trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în secundar, prin modificarea deciziei.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti sectia a VI-a Civila la data de 09.01.2018.

La data de 15.01.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 15.01.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucuresti, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtele D. şi S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3593 din 11 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.