Bank loan clause challenge: cassation dismissed for material incompetency, competence declined to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 19.11.2014, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., Bucureşti au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,5 %, să se constate nulitatea absoluta a clauzei prevăzute de art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007. Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit si dobânda legala calculata de la data achitării acestei sume de către consumator si pana la restituirea efectiva de către banca

De asemenea, au solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 8 lit.

c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 si art. 3.9 din anexa la contract privind perceperea unui comision de administrare (de 33,84 Euro lunar, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului acordat); nulitatea absolută a clauzelor prev la art. 8 lit c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007. Solicită reclamanţii obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii convenţiei de credit la zi, precum si dobânda legala aferenta acestor sume calculata de la data plaţii de către consumator si pana la data restituirii efective de către banca, să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din contractul de credit nr. x/01.10.2007- care prevăd ca "dupa aceasta data, dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,20 pp" şi art. 2.10.a din Condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit; să se constate nulitatea absolută a clauzei privind dobânda din art. 5 din contractul de credit nr. x/01.10.2007 si art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare cu obligarea paratei la modificarea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul ii de credit în sensul că; " dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,2 pp stabilită iniţial în contract plus EURIBOR la 3 luni (Euribor 3M), obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda achitata efectiv si dobânda astfel modificata, de la data încheierii convenţiei de credit - la zi, precum si dobânda legala aferenta acestor sume calculata de la data plaţii de către consumator a dobânzii modificate si pana la data restituirii efective de către banca, constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.1-8.4. din "Condiţiile generale de creditare" - Anexă la contractul de credit bancar care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de reclamant scade sub valoarea creditului rămas de plată; constatarea nulităţii absolute a clauzei care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de reclamant scade sub valoarea creditului rămas de plată si pe cale de consecinţa eliminarea acesteia din contract, cu obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro (cate 5000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 10349/04.07.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a admis în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzut de art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 şi art. 3.9 din anexa la contract privind perceperea unui comision de administrare de 33,84 Euro, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului acordat, s-a constatat nulitatea absolută a art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 în ceea ce priveşte perceperea unui comision de administrare de 33,84 Euro reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2944 Euro (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii) precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data plăţii către pârâtă, până la momentul restituirii efective, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 teza finală din contractul de credit nr. x/01.10.2007 şi art. 2.10a din condiţiile generale de creditare, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 32.105,76 Euro (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii) reprezentând dobândă achitată ca excedent faţă de dobânda calculată ca Euribor la 3 luni plus marja fixă din contract de 1,2 pp pentru perioada 15.10.2008-19.11.2014, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.4 din condiţiile generale din condiţiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar nr. 796/01.10.2007, a fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3190,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1390,16 RON cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1800,71 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel părţile.

Astfel, prin cererea de apel, apelanţii-reclamanţi au solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,5 %; să se constate nulitatea absoluta a clauzei prev de art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007; să fie obligată pârâta la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit (1692 euro, echivalent in RON la cursul BNR, din ziua plaţii) si la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculata de la data achitării acestei sume de către consumator si pana la restituirea efectiva de către banca; să se dispună obligarea pârâtei la modificarea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit în sensul că; " dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,2 pp stabilită iniţial în contract plus EURIBOR la 3 luni (Euribor 3M); să fie obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro (cate 5000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecata efectuate la fond, in cuantum integral de 4354,5 RON.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea încheierii din şedinţa publică din data de 05.11.2015, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii petitelor de cerere nr. 3,6 şi 10 privind restituirea sumelor cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi de dobândă variabilă, respingerii măsurii disjungerii cererii reconvenţionale şi în consecinţă, schimbarea sentinţei apelate pe aceste aspecte; schimbarea sentinţei civile nr. 10349/04.07.2016 în sensul respingerii ca neîntemeiată în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii - intimaţi, respectiv respingerii cererii de anulare ca abuzive a clauzelor referitoare la comisionul de administrare (art. 9 lit. c). din Condiţiile Speciale şi art. 3.9 din Condiţiile Generale),"dobânda variabilă (art. 5 teza a II-a din Condiţiile Speciale şi art. 2.1o.a din Condiţii Generale) şi clauza prevăzută de art. 8.4 din condiţiile generale de creditare, respingerea cererii de obligare a apelantei-pârâte la restituirea sumei de 2944 Euro cu titlu de comision de administrare şi a sumei de 32105,76 Euro reprezentând dobânda achitată ca excedent faţă de dobânda calculată în funcţie de Euribor la 3 luni plus marja de 1,2 pp, respingerea cererii de obligare la plata dobânzii legale.

Prin decizia civilă nr. 3093 din 19.09.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelanta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 10349/04.07.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a înlăturat dispoziţiile primei instanţe privind: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 lit. c) şi art. 3.9, constatarea nulităţii absolute a art. 8 lit. c), restituirea către reclamanţi a sumei de 2944 euro, precum şi dobânda legală aferentă, obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 32.105,76 euro privind dobânda excedentară şi dobânda legală aferentă, precum şi constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 8.4 din condiţiile generale.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 8 lit. b) şi a) obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1692 euro achitată cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data achitării sumei şi până la restituirea efectivă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; totodată, a obligat apelanta-pârâtă să plătească apelanţilor-reclamanţi suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească apelantei-pârâte suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs părţile.

Astfel, prin cererea de recurs recurenţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în sinteză, în baza art. 498 alin. (2) C. proc. civ. admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel sau, în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.11.2015 şi a sentinţei civile, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recursurile au fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar x/2014

La data de 05.02.2018, respectiv 20.02.2018, tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 05.02.2018.

La 17 aprilie 2018 recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3093 din 19 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.