Jurisdiction for Cassation Appeal in Monetary Disputes Under 200,000 RON Following Unconstitutionality of Value Threshold
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal for lack of material jurisdiction and referred the case to the Court of Appeal of Timisoara, leaving the lower court's decision on the merits unchanged pending review by the competent appellate instance. The dispute involved a consumer credit contract where the borrower challenged abusive clauses—specifically variable interest rate mechanisms, processing fees, early repayment penalties, and administrative commissions—as well as the currency of the loan, following a first-instance judgment that partially granted relief and an appellate decision that fully upheld the nullity of the abusive clauses and rejected the bank's statute of limitations defense. The decisive legal basis was the interpretation of Articles 97(1), 483, and 497 of the Civil Procedure Code, which established that the Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in monetary cases valued under 200,000 RON, a gap created by the Constitutional Court's declaration of unconstitutionality of the legislative threshold in Decision No. 369/2017; consequently, under the principle of hierarchical judicial organization, jurisdiction vested in the next superior instance, the Court of Appeal.
Legislator headnote
AI generatedart. 132 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Jurisdiction for Cassation Appeal in Monetary Disputes Under 200,000 RON Following Unconstitutionality of Value Threshold: The dispute involved a consumer credit contract where the borrower challenged abusive clauses—specifically variable interest rate mechanisms, processing fees, early repayment penalties, and administrative commissions—as well as the currency of the loan, following a first-instance judgment that partially granted relief and an appellate decision that fully upheld the nullity of the abusive clauses and rejected the bank's statute of limitations defense. The decisive legal basis was the interpretation of Articles 97(1), 483, and 497 of the Civil Procedure Code, which established that the Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in monetary cases valued under 200,000 RON, a gap created by the Constitutional Court's declaration of unconstitutionality of the legislative threshold in Decision No. 369/2017; consequently, under the principle of hierarchical judicial organization, jurisdiction vested in the next superior instance, the Court of Appeal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the final order to declare the lack of material jurisdiction and to decline competence to the Court of Appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2018
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare in judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A. - AGENŢIA BEGA a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze înscrise în contractul de credit nr. x din data de 18.10.2007 şi eliminarea acestora din contract: 1.1. Clauza prevăzută la art. 3.3 teza a doua:
"incepand cu al doilea an de creditare, rata dobanzii devine revizuibila Banca putand modifica valoarea acesteia in functie de evoluţia pietei financiare sau de politica de creditare a Bancii, urmând sa aduca la cunostinta imprumutatului noua rata a dobanzii in modalitatile mentionate in Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare." 1.2. Clauza prevăzută la art. 3.5:
"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datoreaza Bancii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului mentionata la art. 1.1 Lit. a. Comisionului se va plati integral la data tragerii creditului. Imprumutatul autorizand Banca sa retina automat contravaloarea comisionului de procesare. " 1.3. Clauza prevăzută la art. 3.6.: "In cazul rambursarii integrale partiale in avans a creditului acordat, Împrumutatul datoreaza Băncii un comision de plata anticipată de 3% calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursata in avans si datorat integral la valoarea rambursarii anticipate." 1.4. Clauza prevăzută la art. 3.7: .,Pentru monitorizarea de catre Banca a utilizarii/rambursarii creditului, precum si a indeplinirii oricaror obligatii asumate de acesta in baza contractului de credit, Împrumutatul datoreaza lunar Băncii un comision de administrare de 0,23% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului . . . . . . . . . ." 2. eliminarea caracterului variabil al dobânzii, aşa cum aceasta este definită in contract şi in actul adiţional din data de 08.07.2013 şi stabilirea ratei dobânzii anuale ca fiind produsul dintre indicele EURIBOR plus marja fixă a Băncii stabilită în valoarea de la momentul contractării creditului - marjă ce are valoarea de 0,799% pe an; 3.convertirea în RON a contractului de credit ipotecar nr. x din data de 18.10.2007 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 18.10.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON; 3.obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu abuziv de la reclamant, în urma anulării clauzelor abuzive indicate la punctele 1 şi 2 ale acţiunii; 4.obligarea pârâtei la radierea reclamantului din Centrala de Risc Bancar; 5.obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1858 din 01 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse din perioada contractuală anterioară datei de 24.02.2012, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare. A respins excepţia lipsei de obiect. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a sintagmei "în functie de evolutia pietei financiare sau de politica de credite a Băncii" din art. 3.3 teza a doua din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi a dispus eliminarea acestei sintagme din contract. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.5 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.6 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.7 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi a dispus eliminarea acestor clauze din contract. A obligat pârâta, începând cu data 19.08.2008, să recalculeze retroactiv dobânda în funcţie de EURIBOR la 6 1uni + marja FIXA de 0,799 %, aferentă Contractului de credit şi să o menţină pe toata perioada contractuală. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei reprezentând valoarea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit şi cea rezultată din aplicarea formulei sus-menţionate, începând cu data de 24.02.2012 şi până la data modificării formulei de calcul a dobânzii. A obligat pârâta să-i restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de procesare, comision de plată anticipată şi comision de administrare, începând cu data de 24.02.2012. A respins în rest acţiunea. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 1033/NLP/A din 3 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.
Prin aceeaşi decizie a fost admis şi apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1858 din 01 martie 2016.
A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi rejudecând:
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse din perioada contractuală anterioară datei de 24.02.2012, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare.
S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a sintagmei "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii" din art. 3.3 teza a doua din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestei sintagme din contract.
S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.5 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract.
S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.6 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din Constată.
S-c constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.7 din Contractul de Credit nr. x din 18.10.2007 şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive.
A fost respinsă în rest acţiunea.
S-a menţinut în rest sentinţa atacată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 decembrie 2017.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1033/NLP/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2018.