Competence of supreme court for appeals against tribunal decisions in civil cases under 200,000 RON after constitutional annulment of value threshold

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Drobeta Turnu Severin, la data de 27 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate existenţa clauzei abuzive privind modalitatea de determinare a nivelului dobânzii (variabile) după primele trei luni de creditare inserată la art. 5 din condiţii speciale ale contractului de credit nr. x/28.03.2008, să se constate existenţa clauzei abuzive privind dreptul băncii de a modifica dobânda în funcţie de costul resurselor de creditare, inserată la art. 2.10. a, să se constate existenţa clauzei abuzive privind comisionul de acordare credit, inserată la art. 9 lit. b) din condiţii speciale ale contractului de credit nr. x/28.03.2008, să se constate existenţa clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit, inserată la art. 9 lit. c) din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/28.03.2008; să se constate existenţa clauzei abuzive privind comisionul de urmărire riscuri, inserată la art. 9 lit. f) din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/28.03.2008; să se dispună anularea acestor clauze, precum şi restituirea sumelor încasate de bancă, calculate de la data plăţii fiecărei rate, până la data restituirii efective.

Totodată a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 296/2004, jurisprudenta relevanta a CJUE în interpretarea Directivei 93/13/CEE, C. civ., O.U.G. nr. 50/2010.

Prin acţiunea precizată, reclamanţii A. şi B. au solicitat să se constate existenţa clauzelor abuzive cuprinse în dispoziţiile de la pct. 5 din contractul nr. x/28. 03. 2008, privind dobânda variabilă, de la pct. 9 lit. b). privind comisionul de acordare credit, de la pct. 9 lit. c) privind comisionul de administrare şi de la pct. 9 lit. f) privind comisionul de urmărire riscuri, cu obligarea pârâtei să restituie sumele încasate cu acest titlu.

Prin sentinţa civilă nr. 3843 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/28.03.2008, la pct. 5 teza ultimă, referitoare la modul de calcul al dobânzii variabile, respectiv "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 3,50." şi al clauzei stipulate la pct. 2.10.a. din "Condiţii generale de creditare" - anexă la contract.

S-a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/28.03.2008, la art. 9 lit. c), referitoare la comisionul de administrare de 1,75 euro lunar şi s-a declarat nulitatea absolută a acestei clauze.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 168,70 euro (contravaloarea în RON la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre dobânda calculată şi încasată conform clauzei constatate ca fiind abuzivă şi cea recalculată cu procentul fix de 9 % şi la plata dobânzii legale, calculată la data plăţii efective şi suma de 28 euro (contravaloarea în RON la data plăţii), reprezentând comisionul de administrare încasat şi la plata dobânzii legale, calculată la data plăţii efective.

Au fost respinse celelalte capete ale cererii ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 187/2017 din 5 septembrie 2017 a Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B., s-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 3843/21.12.2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Tr. Severin şi s-a constatat abuzivă clauza privind comisionul de acordare prevăzută de art. 9 lit. b) din contractul de împrumut.

Prin aceeaşi decizie, s-a dispus anularea clauzei de mai sus şi a fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor A. şi B. suma de 157,50 euro, cu dobânda legală de la data plăţii până la restituirea efectivă.

S-a constatat abuzivă clauza privind comisionul de urmărire riscuri prevăzută de art. 9 lit. f) din contractul de împrumut.

S-a dispus anularea clauzei de mai sus şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 166,6 euro, cu dobânda legală de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

A fost respins apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3843/21.12.2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Tr. Severin, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B..

La data de 8 noiembrie 2017, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate iar, în urma rejudecării, să se admită apelul pârâtei şi să se respingă apelul reclamanţilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 27 noiembrie 2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Mehedinţi, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta C. S.A. împotriva deciziei nr. 187/2017 din 5 septembrie 2017 a Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2018.