Jurisdictional conflict over Art. 127 C.C.P. applicability to prosecutors suing at a higher court

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5855/15.12.2017, Tribunalul Prahova a declinat în favoarea Tribunalului Vaslui competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect acordarea unor diferenţe salariale.

Prin cererea formulată de acest reclamant, s-a solicitat să se constate discriminarea şi faptul că era îndreptăţit încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, cu obligarea pârâţilor să îi plătească diferenţele salariale actualizate cu indicele de inflaţie calculate pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 01.08.2014 - 01.12.2015, respectiv de 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 - până la acordarea pe cale administrativă a acestui coeficient şi pentru viitor, precum şi la plata dobânzii legale începând cu 01.08.2014 până la achitarea efectivă a debitului, cu obligarea pârâţilor de a pune în aplicare disp.art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 în mod retroactiv.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Prahova a reţinut că în cauză sunt aplicabile, din perspectiva competenţei teritoriale, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", dar şi prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora:

"cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are reşedinţa ori, după caz, sediul". A apreciat astfel că acesta reprezintă un caz de necompetenţă teritorială exclusivă, prin urmare de ordine publică, în accepţiunea art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., aplicabile procurorilor, în sensul că reclamantul, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, nu poate introduce acţiunea la Tribunalul Parhova, norma având caracter special faţă de cea din Codul muncii.

Dând prevalenţă art. 269 alin. (2) Codul muncii, Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui, ca instanţă în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 02.02.2018.

Analizând actele şi lucrările în raport de excepţia de necompetenţă teritorială invocată de Tribunalul Vaslui, instanţa a reţinut următoarele:

Din perspectiva situaţiei de fapt, rezultă că reclamantul A. are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi a sesizat Tribunalul Prahova, în temeiul art. 278 alin. (2) Codul muncii (care se referă la aplicarea acestui act normativ, în lipsa altor dispoziţiile legale speciale, şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă), pentru soluţionarea unui conflict de muncă în accepţiunea art. 266 Codul muncii.

Este real că potrivit art. 127 C. proc. civ., cu denumirea marginală Competenţa facultativă:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2)(…) (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Însă, potrivit Deciziei nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în admiterea recursului în interesul legii, "Sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civile trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă".

În considerentele deciziei se arată că "64. Condiţia-premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcţioneze la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. Condiţia nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanţă decât cea competentă, de acelaşi grad, chiar situată în raza aceleiaşi curţi de apel.

65. Intenţia legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieşind din referirea strictă doar la acea instanţă la care partea îşi desfăşoară activitatea ca judecător şi căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei".

Se mai arată în decizia precitată că:

"68. Interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. contravine redactării restrictive a textului de lege, întrucât circumstanţiază atât persoanele care intră sub incidenţa normei (calitatea de reclamant a judecătorului, procurorului, asistentului judiciar, grefierului), cât şi instanţa vizată (care nu poate fi decât prima instanţă)."

La paragraful 81 se stabileşte fără echivoc că:

"(…) în cadrul parchetelor funcţionează atât procurori, cât şi grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înţeleasă ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier".

Aşadar, în cazul unui procuror de la un parchet de pe lângă judecătorie care introduce o acţiune la tribunal, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât unitatea de parchet la care activează nu funcţionează pe lângă instanţa la care a introdus acţiunea.

Se impune a fi menţionată în acelaşi context şi Decizia de speţă a ÎCCJ, nr. 1445/2017, secţia I civilă, pronunţată în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă, prin care s-a reţinut, pentru situaţia unor grefieri din cadrul DIICOT Bacău - structură teritorială a direcţiei înfiinţată în circumscripţia Curţii de Apel Bacău, că situaţia lor nu se încadrează ipotezei de la art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., nefuncţionând nici în cadrul Tribunalului Bacău, nici la parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, astfel încât această instanţă nu avea temei să îşi decline competenţa.

Chiar dacă în prezenta cauză reclamantul are calitatea de procuror iar nu grefier la parchet cum este cazul în cele două decizii menţionate, raţionamentul este identic, prevederile art. 127 alin. (3) Cod procedură adresându-se atât procurorilor, cât şi grefierilor, fără distincţie.

Prin urmare, în lipsa reţinerii incidenţei art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., competenţa teritorială urmează a fi analizată exclusiv prin prisma legislaţiei muncii:

1. Caracterul normelor legale care reglementează competenţa teritorială în materia jurisdicţiei muncii.

Aşa cum s-a antamat, litigiul cu care a fost sesizată instanţa de judecată este de competenţa jurisdicţiei muncii, conform art. 278 alin. (2) Codul muncii.

Conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei "în a cărei circumscripţiei reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz sediul". Potrivit art. 278 alin. (1) Codul muncii, "Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii (…)". Art. 210 din Legea dialogului social prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Textele care reglementează competenţa teritorială au caracter imperativ, o astfel de interpretare fiind reţinută în mod constant de către instanţele judecătoreşti. Se mai impune precizarea că, dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social, reprezintă norma specială aplicabilă în materia cererilor formulate de angajat împotriva angajatorului (din art. 155 coroborat cu art. 154 alin. (1) din actul normativ indicat rezultă că Legea dialogului social se aplică raporturilor de muncă stabilite între angajatori şi angajaţi), art. 269 alin. (2) Codul muncii aplicându-se doar în situaţia reclamantului care nu mai are calitatea de angajat sau atunci când angajatul este chemat în judecată de reclamantul angajator.

Prin urmare, deşi competenţa teritorială în materia jurisdicţiei muncii este una alternativă (tribunalul de la domiciliul/reşedinţa reclamantului sau tribunalul de la locul de muncă al reclamantului), ea este, fără îndoială, una exclusivă.

În condiţiile art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

2. Condiţiile procedurale de invocare a excepţiei necompetenţei teritoriale

Art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. stabileşte că "necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "(…) necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe".

Chiar dacă art. 116 C. proc. civ. permite reclamantului alegerea instanţei, instanţa sesizată, în aplicarea prevederilor legale în materie, are obligaţia de a verifica dacă alegerea reclamantului este una conformă/valabilă, respectiv dacă instanţa sesizată este deopotrivă competentă cu celelalte permise, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 Legea dialogului social.

În concret, instanţa sesizată este obligată să verifice dacă este instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului, ori este instanţa de la locul de muncă al acestuia.

Astfel fiind, chiar dacă competenţa este una alternativă, ea este limitată exclusiv la anumite instanţe, ceea ce legitimează invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale în caz de nerespectare a prevederilor legale cu caracter imperativ, neputându-se astfel reţine nerespectarea cerinţelor procedurale de invocare a excepţiei de necompetenţă.

3. Temeinicia excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vaslui.

În toate cazurile de competenţă alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între instanţele deopotrivă competente. Odată făcută această alegere, instanţa nu se poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare, în condiţiile în care ea nu este necompetentă absolut, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, cum nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii sale.

În atare condiţii, faţă de împrejurarea că atât Tribunalul Prahova este competent să soluţioneze cererea reclamantului, fiind instanţa de la locul de muncă al acestuia, cât şi Tribunalul Vaslui, care este instanţa de la domiciliul reclamantului (conform art. 210 din Legea nr. 62/2011), faţă de inaplicabilitatea prevederilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. dar reţinând că opţiunea reclamantului a fost deja exercitată, în mod legal, conform art. 116 C. proc. civ., în favoarea sesizării instanţei de la locul de muncă, pentru respectarea acestei opţiuni şi pentru a da efect textului de lege care o consacră, se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială invocată în cauză.

În conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 310/2018 din 23 martie 2018 a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vaslui, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect acordarea unor diferenţe salariale, în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vaslui şi Tribunalului Prahova, sens în care a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Prahova şi Tribunalul Vaslui- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa materială de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Chestiunea de drept vizată de soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă este legată de interpretarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., care reglementează o competenţă faculativă, de excepţie, care derogă de la dreptul comun.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar sau grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Art. 127 C. proc. civ. a fost interpretat prin decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în sensul că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată de primă instanţă.

Înalta Curte precizează că această competenţă reglementată de norme cu caracter imperativ, rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei din pricina calităţii părţii.

Situaţia prevăzută de legiuitor este de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât reclamantul având calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În cazul unui procuror de la un parchet de pe lângă o judecătorie, care introduce o acţiune la tribunal, dispoziţiile sus evocate nu sunt incidente, întrucât unitatea de parchet la care activează nu funcţionează pe lângă instanţa la care a introdus acţiunea.

Pentru a opera prorogarea legală a competenţei teritoriale, situaţiile expres prevăzute de lege nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele reglementate, astfel încât alegerea reclamantului de a sesiza Tribunalul Prahova nu este interzisă de norma sus evocată.

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile de drept comun în materia litigiilor de muncă, competenţa teritorială în materia jurisdicţiei muncii fiind una alternativă şi anume tribunalul de la domiciliul/reşedinţa reclamantului sau tribunalul de la locul de muncă al reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Tribunalul Prahova este competent să soluţioneze cererea reclamantului, fiind instanţa de la locul de muncă al acestuia, cât şi Tribunalul Vaslui, care este instanţa de la domiciliul reclamantului.

Pentru aceste considerente, competenţa teritorială în cauză se determină în raport de instanţa competentă potrivit alegerii reclamantului, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.