Competence for restitution of sums paid under annulled labor title: absolute territorial jurisdiction of employer's principal seat under Labor Code Art. 269(2).

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27.04.2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regionala CF Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.316 RON reprezentând sumă nedatorată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 256 alin. (1) Codul Muncii.

În şedinţa publică din data de 21.09.2017 s-a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

Analizând materialul probator administrat, instanţa a constatat că prin decizia civilă nr. 853/2015 a Curţii de Apel Iaşi, s-a admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2578/25.06.2014 a Tribunalului Iaşi, s-a modificat în parte sentinţa, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, a diferenţei de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2011 - 18.04.2013.

Justificând că a plătit pârâtului prima tranşă din debit, în sumă de 2.326 RON, reprezentând executarea voluntară a debitului stabilit prin sentinţa civilă nr. 2578/25.06.2014, reclamanta a pretins obligarea pârâtului la restituirea creanţei determinată prin hotărârea instanţei de fond, ce a fost desfiinţată în mod irevocabil ca urmare a modificării în parte a titlului executor, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) din codul muncii.

Potrivit acestui text legal, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. În speţă, plata sumei a fost efectuată de reclamanta debitoare în executarea unei obligaţii stabilite printr-un titlu executor, a cărei existenţă în patrimoniul debitorului a fost stabilită în urma analizei, în cadrul unei proceduri judiciare, a raporturilor juridice izvorâte din raportul de muncă, astfel că art. 256 alin. (1) din codul muncii, care ar implica o nouă analiză a raporturilor de drept material, nu este incident în cauză. Art. 256 alin. (1) din codul muncii instituie un caz de răspundere a salariatului, pentru a cărei angajare este necesar a cerceta inexistenţa dreptului salariatului la încasarea unei sume de bani, respectiv a îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii, ceea ce echivalează cu analizarea conţinutului raportului juridic dintre părţile contractului individual de muncă, ori în speţă acest lucru a făcut obiectul judecăţii.

Situaţia reclamantei este reglementată de dispoziţiile art. 723 şi următoarele din C. proc. civ., referitoare la dreptul celui interesat la întoarcerea executării, în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu sau executarea silită însăşi, întrucât prejudiciul invocat s-a creat ca urmare a executării unei obligaţii stabilite printr-un titlu ce a fost ulterior desfiinţat parţial.

Potrivit art. 724, restabilirea situaţiei anterioare executării se poate dispune, la cererea celui interesat, fie de către instanţa care a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, fie de către instanţa care rejudecă fondul, după desfiinţarea hotărârii executate, fie de către instanţa judecătorească competentă, pe cale separată, în cazul în care aceasta nu s-a dispus în condiţiile anterioare.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că dispoziţiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente şi în situaţia executării de bună voie a unei obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu numai cazurilor de plată efectuată în cadrul unei proceduri de executare silită, căci altfel s-ar crea o inechitate între debitorul care execută de bună voie şi cel care execută datoria silit, în condiţiile în care art. 622 din C. proc. civ. prevede atât executarea de bună voie, cât şi pe cea silită, ca modalităţi de aducere la îndeplinire a obligaţiei stabilită prin hotărârea unei instanţe.

Prin decizia nr. 5/12.03.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria". Cum interpretarea instanţei supreme a purtat asupra competenţei de soluţionare a cererilor având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare executării, în condiţiile art. 4042 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., raportat la temeiul legal incident în cauză, instanţa constată că aparţine Judecătoriei Iaşi, în raza căreia s-ar fi putut efectua executarea silită a creanţei constatată prin titlul executoriu menţionat, competenţa de soluţionare a cauzei.

În raport de aceste dispoziţii legale, în baza art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (3) şi art. 131 şi următoarele C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a constatat că aparţine Judecătoriei Iaşi, instanţă în a cărei circumscripţie se află sediul debitoarei şi care constituie instanţă de executare, potrivit art. 651 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat in favoarea Judecătoriei Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate Bucureşti CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A..

Pe rolul Judecătoriei Iaşi, cererea a fost înregistrată la data de 07.11.2017.

La primul termen de judecată, reclamanta, prin reprezentant convenţional, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Iaşi.

A depus în susţinerea acestei excepţii decizia nr. 1654/2017 a Î.C.C.J., pronunţată în regulator de competenţă, într-o speţă similară.

Analizând cu prioritate potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, Judecătoria Iaşi a apreciat-o ca fiind întemeiată.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului - salariat al său, la plata sumei de 1316 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea reclamantă, în calitate de angajator şi obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul.

În determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, deoarece în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susţinută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, Bd. x, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii şi de Dispoziţia nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila x, prin care s-a delegat competenţa de reprezentare a CFR S.A. în favoarea şefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Aşadar, faţă de faptul că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul şi având în vedere dispoziţiile legale citate, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, instanţa a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.

În consecinţă, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 724/2018 din 26 ianuarie 2018 a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale exclusivă a Judecătoriei Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAŞI în contradictoriu cu pârâtul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Iaşi- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa materială de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului - salariat al său, la plata sumei de 1316 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea reclamantă, în calitate de angajator şi obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, litigiul fiind dată în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are sediul, înţelegând prin sediu locul unde acesta îşi are administraţia şi nu sediul procesual ales ori cel la reprezentantului sau al sucursalei.

Considerentele primei instanţe investite cu soluţionarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenţei teritoriale faptul că acţiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională sunt greşite, deoarece înfrâng o normă de competenţă teritorială şi materială absolută.

Prin raportare la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii coroborat cu art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 581/1998 în stabilirea competenţei interesează sediul principal al reclamantei.

Cum reclamanta în speţă, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, îşi are sediul în Bucureşti, Bd. x, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze pricina.

În această situaţie, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, competenţa materială şi teritorială în soluţionarea pricinii revine Tribunalului Bucureşti.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.