Supreme Court jurisdiction over civil appeals against County Court decisions valued under 200,000 RON
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed its own material jurisdiction and declined competence, referring the case to the Ploiești Court of Appeal, thereby leaving the underlying appellate decision of the Prahova County Court in force pending further proceedings; the dispute concerned a claim for unpaid maintenance fees and late payment penalties under the Building Management Law, where the guarantor challenged the lower court’s admission of a recourse against him; the decisive legal basis was Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which restricts the High Court’s appellate jurisdiction to appeals against Court of Appeal decisions or specific statutory cases, meaning that for disputes with a value under 200,000 RON, jurisdiction for appeals against County Court decisions belongs to the higher-degree court (Court of Appeal), a interpretation aligned with the Constitutional Court’s ruling that the right to access the appellate route does not mandate access to the Supreme Court regardless of subject matter or value.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ, art. 135 alin. (2) C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction over civil appeals against County Court decisions valued under 200,000 RON: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2018
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19.09.20116 pe rolul Judecătoriei Sinaia, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi cu chematul în garanţie C. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei, în calitate de proprietar al apartamentului nr. x din bl. 26, str. x, oraş Azuga, la plata sumei de 1.689,94 RON reprezentând cote de întreţinere restante aferente perioadei septembrie 2013- iulie 2016 şi a sumei de 795,50 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 230/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Judecătoria Sinaia a pronunţat sentinţa civilă nr. 450/11.05.2017 prin care a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta B. să plătească în favoarea reclamantei suma de 1.689,94 RON cu titlu de pretenţii civile, reprezentând cheltuieli comune restante pe perioada septembrie 2013 - iulie 2016 şi penalităţi de întârziere în sumă de 795,50 RON aferente debitului restant
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B., arătând că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât i-a încălcat apelantei dreptul la apărare prin necomunicarea celor depuse de chematul în garanţie şi prin neadministrarea probei cu interogatoriu; -soluţia primei instanţe nu este motivată în fapt şi în drept; -nu este motivată soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie; -sunt consemnate aspecte neadevărate, în sensul că între apelantă şi chematul în garanţie au fost numeroase procese civile, inclusiv o acţiune în evacuare, astfel că acesta nu a fost tolerat în imobil, locuind în acest spaţiu înainte ca reclamanta să obţină proprietatea imobilului; -singura persoană împotriva căreia a formulat cerere de chemare în garanţie este C..
Tribunalul Prahova, secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 1707 din 08 noiembrie 2017 a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 450 pronunţate la data de 11.05.2017 de Judecătoria Sinaia, în contradictoriu cu intimata-reclamanta A. şi intimatul-chemat în garanţie C., având ca obiect pretenţii.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în garanţie.
A obligat intimatul-chemat în garanţie să plătească apelantei-pârâte suma de 1.689,94 RON, reprezentând cheltuieli comune pentru perioada septembrie 2013- iulie 2016 şi 795,50 RON penalităţi de întârziere.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs chematul în garanţie C. cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I Civilă.
Prin adresa emisă la 15 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova, secţia I Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de chematul în garanţie C. împotriva deciziei civile nr. 1707 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I Civilă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 februarie 2018.
La termenul de judecată din 19 aprilie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Ploieşti.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Prahova.
În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-chemat în garanţie C. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1707 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.