Loan restitution claim dismissed on appeal for failure to prove real contract delivery despite authentic notarial discharge

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 23 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 3.790.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând restituire împrumut acordat şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 877/2016 din 31 octombrie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins excepţia de nulitate a contractului de împrumut din data de 10 martie 2010 şi a actului adiţional din data de 21 februarie 2012; a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., având ca obiect plata sumei de 3 790 000 euro (sau echivalent RON la data plăţii), reprezentând restituire împrumut acordat şi a obligat reclamantul să plătească pârâţilor 15.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial parţial.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 877/2016 din 31 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă şi a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 16.089 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat, în esenţă, că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale şi ale art. 270 alin. (2) din C. proc. civ.

După redarea dispoziţiilor legale menţionate, recurentul consideră că instanţa de apel se raportează, în decizia pronunţată, la un singur document, Declaraţia nr. 44/14.01.2009, eludând toate actele atât anterioare cât şi subsecvente, încheiate între părţi, acte care răstoarnă aserţiunile cuprinse în această declaraţie.

Prezentând opinii privind aprecierea declaraţiei nr. 44, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a cântărit, nu a comparat documentele şi a interpretat greşit normele de drept material evocate dând eficienţă unui act, unor declaraţii probate ca fiind contrare realităţii.

În ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 977 C. civ., recurentul susţine că instanţa de apel, îşi însuşeşte în mod greşit aserţiunile primei instanţe şi reţine că menţiunea din contractul de împrumut din data de 15 ianuarie 2009, privind obligaţia asumată de reclamant de a vira, prin virament bancar suma împrumutată, demonstrează lipsa acordării împrumutului.

Recurentul invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1128 alin. (1) pct. 1 C. civ. arătând că prin contractele de împrumut, prin schimbarea unei singure obligaţii, aceea a termenului restituirii reprezintă situaţia unor novaţii succesive, iar dacă nu se consideră a fi îndeplinite condiţiile novaţiei, ele pot fi apreciate în consideraţia art. 969 C. civ., ca acte de recunoaştere, succesive a creanţei datorate.

Ori, susţine recurentul, recunoaşterea datoriei, este neechivocă, toate actele întocmite de pârâţi arată aceasta, toate actele confirmă primirea împrumutului şi în toate intimaţii-pârâţi îşi asumă angajamentul de restituire a "sumelor împrumutate", iar sub acest aspect recurentul consideră greşite interpretările instanţei de apel.

În cadrul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., după redarea unor aspecte teoretice privind contractele şi prezentarea contractelor şi a actelor adiţionale încheiate între părţi, recurentul susţine că toate aceste acte reprezintă legea părţilor; confirmă existenţa obligaţiei de restituire a împrumutului acordat, au acelaşi conţinut, succesiv, la termene succesive care demonstrează faptul că suma pretinsă de reclamant este datorată, a fost primită de către intimaţi şi că obligaţia de restituire a acesteia este certă.

În continuarea motivării, recurentul a prezentat istoricul şi situaţia de fapt a cauzei cu referiri la probele administrate, martorii audiaţi, înscrisurile doveditoare.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate ca fiind netemeinică şi nelegală cu consecinţa admiterii acţiunii introductive aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.790.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând restituire împrumut acordat.

Prin întâmpinarea depusă de intimaţii-pârâţi C. şi B. s-a solicita respingerea recursului formulat de recurentul reclamant A. ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 noiembrie 2016 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 29 noiembrie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu depus la dosar, intimaţii-pârâţi C. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a arătat în esenţă, că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale şi ale art. 270 alin. (2) din C. proc. civ.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în considerarea faptului că recurentul a apreciat că instanţa a interpretat declaraţia nr. 44/2009 în mod eronat, fără a ţine cont de celelalte acte anterioare şi ulterioare încheiate între părţi şi care ar fi de natură a contrazice conţinutul declaraţiei nr. 44/2009.

În acest context, se reţine faptul că se cere instanţei de recurs să nu ţină cont de efectele pe care le produce declaraţia autentică notarială nr. 44/14.01.2009.

În acest sens, trebuie făcută distincţia între efectele unui act juridic şi forţa probanta a acestuia. Principalul efect al actului juridic este cel al forţei obligatorii - pacta sunt servanda - reglementat de art. 969 C. civ. - Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Astfel, declaraţia autentificată sub nr. x/2009 reprezintă un act juridic prin care creditorul şi-a exprimat manifestarea de voinţă în sensul de a emite o chitanţa liberatorie debitorului, dată sub forma unui înscris autentic. Prin urmare, cauza actului juridic a fost aceea de a da debitorului un înscris în care să se consemneze eliberarea sa de orice datorie până la momentul de 14 ianuarie 2009.

Un astfel de act juridic încheiat în formă autentică, produce efecte juridice conform art. 1173 C. civ. de la 1864, până la invalidarea sa de către instanţă prin una din modalităţile prevăzute de lege, în mod corect reţinând instanţa de apel că în lipsa anulării acestui act juridic, el poate fi folosit de către debitor pentru a proba liberarea sa de orice datorie până la data de 14 ianuarie 2009.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 977 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, având în vedere că, contractul de împrumut conţine clauze clare şi explicite, ambele instanţei interpretând actul după intenţia părţilor, care rezultă cu claritate din cuprinsul acestuia.

Tot în acest sens, se reţine că art. 3 din contract nu este o clauză care să lase loc de interpretări, atâta timp cât se menţionează expres că suma de 4.400.000 euro ce constituie obiect al împrumutului trebuie încasată prin virament bancar, iar cum un astfel de virament bancar nu a avut loc, aspect recunoscut si de către recurent, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu a făcut dovada faptului material al predării sumei împrumutate, care este de esenţa contractelor reale.

Astfel, contractul de împrumut este un contract real, care se deosebeşte de contractul sinalagmatic prin aceea că simplul acord de voinţă al părţilor consemnat în înscrisul probator (instrumentum) nu este suficient pentru a produce efecte juridice, fiind necesară şi dovada remiterii sumei de bani pentru perfectarea contractului (negotium).

Referitor la critica privind încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1128 C. civ., se constată că este nefondată, având în vedere că nici prin contractul din 15 ianuarie 2009 şi nici prin cel din 10 martie 2010 nu s-au remis sumele de bani menţionate în aceste contracte. Totodată, s-a susţinut că prin cele două contracte s-a produs o novaţie, pârâtul contractând o datorie nouă ce se substituie celei vechi probată prin împrumuturile acordate între anii 2005-2007.

Aceasta susţinere a recurentului a fost în mod corect respinsă de către instanţa apel, care a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile novaţiei. Pentru a opera novaţia este necesar să existe o datorie veche care să nu fi fost stinsă, or, la data de 15 ianuarie 2009 între părţi nu mai exista nicio datorie veche, aspect dovedit prin declaraţia autentica a creditorului nr. 44/14.01.2009.

De asemenea, critica privind încălcarea şi aplicarea greşită a art. 969 C. civ. este nefondată, având în vedere că recurentul a solicitat instanţei să reinterpreteze contractul de împrumut din data de 15 ianuarie 2009, respectiv să considere că suma de bani de 4.450.000 euro a fost efectiv predată împrumutaţilor, pe baza actelor ulterior întocmite contractului din data 15.01.2009, susţinându-se că principiul forţei obligatorie al contractului ar avea întâietate faţă de caracterul real al contractului de împrumut.

Prin urmare, fără a se anula declaraţia nr. 44/14.01.2009, care reprezintă un act autentic prin care creditorul recunoaşte stingerea datoriei, orice alte acte juridice ulterioare nu au aceiaşi forţă probantă cu înscrisul autentic al cărui scop special a fost de a consemna stingerea oricărei datorii la data de 14 ianuarie 2009.

Din această perspectivă, se constată că în mod corect au reţinut instanţele că cele două contracte de împrumut din 15 ianuarie 2009 şi 10 martie 2010 nu au nici măcar puterea doveditoare a unor înscrisuri sub semnătura privată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1180 C. civ. şi art. 275 C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că forţa probantă superioară o are declaraţia autentică nr. 44/14.01.2009, niciuna din celelalte probe administrate în cauza nefiind în măsură să invalideze acest înscris autentic şi să stabilească o altă situaţie de fapt.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentul-reclamant să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţi, urmează a se da eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 27.356,91 RON către intimaţii-pârâţi C. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă recurentul-reclamant să achite intimaţilor-pârâţi C. şi B. suma de 27.356,91 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.