Supreme Court incompetence over tribunal appeal in abusive bank loan clause case due to lack of express statutory attribution of jurisdiction

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 20.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu B. S.A..

1. Anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum, nr. x din data de 05.08.2008, după cum urmează:

a) clauza prevăzută la Cap. II. 4 şi Cap. III - Termenii împrumutului (comision de acordare 5%);

b) clauzele prevăzute la Cap. II.3.2 şi Cap. III, termenii împrumutului (referitor la modul de percepere al dobânzii variabile, respectiv a indicatorilor ce vor fi avuţi în vedere la formarea dobânzii creditului), prin care banca îţi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menţionate la Cap. III Termenii împrumutului, în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare şi/sau costului finanţării gestionării creditului;

c) clauza prevăzută la Cap. II.6 teza a doua (valoarea DAE ce se va modifica în funcţie de fluctuaţiile înregistrate pe parcursul derulării contractului);

d) clauza prevăzută la Cap. II.8.1 (împrumutatul va rambursa împrumutul şi dobânda aferente în rate lunare egale, în valuta în care a fost acordat, în conformitate cu termenii specificaţi în Cap. III - Termenii contractului);

e) clauza prevăzută la Cap. II.8.4 (împrumutatul mandatează Banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Cap. III -Termenii împrumutului, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz);

f) clauza prevăzută la Cap. II.8.6 (cuantumul penalităţilor poate depăşi sumele asupra cărora sunt calculate; Banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităţilor în funcţie de politica sa de creditare. Noile nivele ale penalităţilor vor deveni aplicabile şi opozabile împrumutatului prin afişare la sediul băncii. Banca îşi rezervă dreptul de a solicita un comision de recuperare pe cale extrajudiciară a debitelor restante în procent de până la 10% din valoarea acestora, indiferent dacă aceste proceduri au loc înainte sau după rezilierea contractului de credit);

g) clauza prevăzută la Cap. II.12.2 (Banca are dreptul în orice moment să rezilieze prezentul contract fără implicarea instanţelor de judecată şi fără îndeplinirea altor formalităţi, să declare prezentul împrumut scadent anticipat şi plătibil de îndată împreună cu toate costurile aferente);

h) clauza prevăzută la Cap II 13.1 (împrumutatul îşi asumă riscul politic, riscul de forţă majoră sau a oricăror alte dispute şi banca nu va accepta, în nici un caz, exonerarea împrumutatului de la obligaţiile acestuia de plată);

i) clauza prevăzută la Cap. II 13.2 şi 13.3 (oricare şi toate drepturile şi obligaţiile Bancii pot fi cesionate, novate, transferate sau delegate în mod liber şi necondiţionat către o terţă persoană în orice moment), respectiv împrumutatul nu poate cesiona, nova, transfera sau delega niciunei terţe persoane, fără acordul băncii;

j) clauza prevăzută la Cap. II 13.5 (litigiile se soluţionează de instanţele competente din Bucureşti)

k) Clauza prevăzută la Cap. II 13.7 (orice cheltuieli efectuate de Bancă- cheltuieli de urmărire şi de executare silită a împrumutatului se înregistrează în contul de creanţe restante şi sunt purtătoare de dobândă, în cuantumul prevăzut la art. 8.6, începând cu ziua următoare celei în care Banca a efectuat plăţile respective);

l) Clauza prevăzută la Cap. II 13.11 teza a doua (cu excepţia celor privind valoarea dobânzii, anuităţilor şi penalităţilor, care se vor opera de către bancă, în condiţiile prezentului contract).

2. Să se dispună modificarea clauzei şi stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi.

3. Să se dispună obligarea pârâtei să restituie reclamantei toate sumele încasate abuziv de la data primei scadenţe a creditului şi până la data restituirii efective de către pârâtă, actualizate cu rate inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9739 din 05.10.2016 Judecătoria Braşov a admis excepţia lipsei de interes în formularea cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la Cap. II.3.2 şi Cap. III, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din Contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum, nr. x din data de 05.08.2008: clauza prevăzută la Cap. II. 4 şi Cap. III - Termenii împrumutului, potrivit căreia împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului, denumit comision de acordare, calculat ca procent aplicat la suma solicitată, minim 60 Euro, acesta urmând a fi reţinut la data acordării împrumutului. Cuantumul comisionului de acordare a fost stabilit la valoarea de 5%; parţial clauza prevăzută la Cap. II.8.6, potrivit căreia Banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităţilor în funcţie de politica sa de creditare. Noile nivele ale penalităţilor vor deveni aplicabile şi opozabile împrumutatului prin afişare la sediul băncii. Banca îşi rezervă dreptul de a solicita un comision de recuperare pe cale extrajudiciară a debitelor restante în procent de până la 10% din valoarea acestora, indiferent dacă aceste proceduri au loc înainte sau după rezilierea contractului de credit; clauza prevăzută la Cap. II 13.7, potrivit căreia "orice cheltuieli efectuate de Bancă - cheltuieli de urmărire şi de executare silită a împrumutatului se înregistrează în contul de creanţe restante şi sunt purtătoare de dobândă, în cuantumul prevăzut la art. 8.6, începând cu ziua următoare celei în care Banca a efectuat plăţile respective" clauza prevăzută la Cap. II 13.5, potrivit căreia litigiile se soluţionează de instanţele competente din Bucureşti; parţial clauza prevăzută la Cap. II 13.11 teza a doua, numai în privinţa sintagmei "cu excepţia celor privind valoarea dobânzii, anuităţilor şi penalităţilor, care se vor opera de către bancă, în condiţiile prezentului contract".

Prin dispoziţiile aceleiaşi sentinţe civile instanţa a dispus înlăturarea din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum, nr. x din data de 05.08.2008 a clauzelor constate a fi abuzive, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 725 CHF, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de comision de acordare, precum şi a sumei de 302,31 CHF, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii reprezentând diferenţă achitată de reclamantă în plus faţă de valoarea creditului, a respins cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la Cap. II.3.2 şi Cap. III, ca lipsită de interes, a respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate şi a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 1664/A din 22 septembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. S.A. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 9739 din 05.10.2016 a Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia sentinţei civile referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 302,31 CHF, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi a obligat intimata - reclamantă la plata către apelanta - pârâtă a sumei de 545,66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. şi pârâta B. S.A. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Braşov, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 decembrie 2017.

Prin rezoluţia completului din data de 18 decembrie 2017 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Braşov în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Braşov căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1664/A din 22 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2018.