High Court declines jurisdiction, referring maintenance-contract rescission appeal to Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B., C. şi D., solicitând rezoluţiunea contractului de întreţinere, contract încheiat de autorul reclamantului E., cu pârâta şi autorul celorlalţi pârâţi, autentificat sub nr. x/19.07.2002 la B.N.P. - F. şi repunerea pârtilor în situaţia anterioară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al defunctului E., în cartea funciară Sibiu nr. 14.502 nr. top. x şi y; obligarea pârâţilor la plata sumei de 19,200 RON, reprezentând valoarea neachitată a obligaţiei pârâţilor faţă de defunctul E., pentru perioada 11.03.2011 - 02.11.2103, aşa cum s-a dispus prin DECIZIA CIVILĂ NR. 24/2013 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sibiu, urmare transformării întreţinerii datorată contractual de cat re pârâţi, în prestaţie lunară în bani şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii B., C. şi D. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat respingerea petitului privind rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat între E. si B. şi G. de BNP F. sub nr. x/19.07.2002; să se constate că a operat compensarea de plin drept pentru suma de 6341,5 RON între creanţa certă, lichidă şi exigibilă a pârâţilor (cheltuieli de judecata din dosarul x/2011 şi dosarul x/2013) şi creanţa deţinută de autorul reclamantului; să se constate ca in perioada 11.03.2011 - 02.11.2013 au efectuat pârâţii pentru defunctul E. cheltuieli în sumă de 2297,05 RON reprezentând plăţi pentru utilităţi la imobilul unde acesta trebuia să locuiască şi să se compenseze aceasta suma cu parte din debitul pârâţilor către reclamant; să se respingă acţiunea de obligare a pârâţilor la plata diferenţei de 10.561,45 RON; să se admită cererea reconvenţională şi să fie obligat reclamantul pârât reconvenţional să înmâneze actele necesare radierii din CF x Sibiu (CF vechi x) nr. top x, 3244/2 a interdicţiei de înstrăinare şi grevare înscrise în favoarea antecesorului pârâtului reconvenţional sub B2 şi a dreptului de uzufruct viager înscris sub CI din aceeaşi carte funciară, iar in caz de refuz sentinţa să ţină loc de consimţământ; să fie obligat reclamantul - parat reconvenţional la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6737 din 13.12.2016, pronunţată de Judecătoria Sibiu, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B., C. şi D.; s-a dispus rezilierea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x din 19.07.2012 de BNP F. şi repunerea în situaţia anterioară de carte funciară; a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii - reclamanţi B., C. Si D., în contradictoriu cu reclamantul -pârât reconvenţional A.; s-a luat act că pârâţii sunt creditori ai defunctului E. pentru suma de 6341,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin decizia civilă nr. 24/2013, decizia civilă nr. 549/2013 şi decizia civilă nr. 724/2013 şi în consecinţă reclamantul, în calitate de unic moştenitor al defunctului E., are obligaţia de a achita aceste sume; a fost obligat reclamantul, în calitate de unic moştenitor al defunctului E., la plata către pârâţi a sumei de 2297,05 RON reprezentând cheltuieli efectuate de pârâţi pentru întreţinerea locuinţei defunctului; a fost respinsă în rest cererea reconvenţională, au fost compensate în parte cheltuielile de judecata şi obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial).

Tribunalul Sibiu, secţia I civilă prin decizia nr. 873/2017 din 09 octombrie 2017, a respins atât apelul principal declarat de apelanţii B., C. şi D., cât şi apelul incident declarat de intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 6736 din 13.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii, pârâţii B., C. şi D. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Sibiu, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 27 decembrie 2017.

Prin rezoluţia completului din data de 08 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Sibiu în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-pârâţi B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 873/2017 din 09 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2018.