Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions: lack of express statutory competence renders appeal inadmissible under Art. 97(1) CPC

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 09.12.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., şi B. S.A. - Sucursala Drobeta-Turnu Severin, a solicitat ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate, în ceea ce priveşte contractul de credit nr. x/2008 - condiţii particulare şi condiţii generale, precum şi actul adiţional nr. x/2011- reeşalonare credit integral, să constate lipsa costului total al creditului, respectiv a dobânzii anuale efectiva - DAE - în contractul de credit nr. x/2008, cu consecinţa că acest credit este fără costuri, să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de întocmire dosar înscrisă la pct. 8 alin. (1) din contractul de credit nr. x/2008 - condiţii particulare, ca fiind de 1.049,76 Euro sau 1,44% dar nu mai puţin de 200 Euro, să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale nr. x alin. (3) care prevede perceperea unui comision lunar de gestionare a creditului, în cuantum de 0,10% lunar, calculat în perioada august 2007 - ianuarie 2011 la valoarea creditului acordat şi transformat apoi, prin actul adiţional nr. x/2011 în comision de administrare de 0,1% calculat la soldul creditului, să constate caracterul abuziv al comisioanelor introduse prin actul adiţional nr. x/2011, respectiv comisionul lunar de administrare a creditului, penalitate/comision pentru înregistrarea pe cont a creditului restant 10 EUR, comision pentru recuperarea pe contencios 5 euro, să constate caracterul abuziv al clauzei nr. 3.3 din contractul de credit nr. x/2008 - condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar al reclamantului care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportată la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, să constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 8 din condiţii generale, care impun împrumutatului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie şi/sau a bunurilor achiziţionate din credit/a poliţei de asigurare de viaţă/a certificatului de asigurare/a poliţei de accident pe toată perioada de creditare pentru împrumutat la o instituţie sau societate de asigurări agreată de Bancă; să constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 9.2.6 din Condiţii generale "În situaţia în care, pe parcursul derulării creditului, gradul de acoperire cu garanţii s-ar situa sub valoarea stabilită în momentul acordării creditului, Banca îşi rezervă dreptul de a cere ca Împrumutatul să constituie sau să facă, să se constituie garanţii suplimentare, întrucât deprecierea este generală şi nu ţine de persoana reclamantului şi acesta nu poate fi sancţionat.

De asemenea, ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1-7, a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a acestor clauze, să dispună modificarea contractului de credit bancar încheiat între reclamanţi şi B., prin eliminarea clauzelor arătate la pct. 1-7, să fie obligata pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1 -7, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor (evaluând provizoriu cuantumul acestor sume la aprox. 26.509,76 Euro, din care: dobânda încasată necuvenit - 19.300 Euro, comision întocmire dosar - 1.049,76 Euro, comision de gestiune lunar, de 0,10 % aplicat la valoarea iniţială a creditului până în 2011 când a fost calculat la sold - 4760 Euro, prime de asigurare reţinute, reprezentând 0,029% din valoarea creditului acordat, calculate la soldul creditului - 1400 Euro), să oblige pârâta la acordarea către reclamant a dobânzii legale pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. I. Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentinţa nr. 704 din 10.11.2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei, invocată de pârâte; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a fost anulată în parte clauza contractuală referitoare la comisionul de întocmire a dosarului de credit, cuprinsă la pct. 8 din condiţiile particulare şi pct. 4.1 lit. a) din condiţiile generale ale acestuia, în privinţa cuantumului procentual; a fost anulată clauza contractuală referitoare la comisionul de gestiune, cuprinsă la pct. 8 din condiţiile particulare şi pct. 4.1 lit. b) din condiţiile generale ale acestuia; s-a luat act de faptul că intervenienta forţat a fost de acord; au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantul A. a sumei de 849,76 euro, încasată în cadrul comisionului de întocmire a dosarului de credit; au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantul A. a sumei de 1.674,41 euro, încasată cu titlu de comision de gestiune în perioada 15.08.2008 - 17.09.2010; a fost admisă în parte cererea expertului de majorare a onorariului şi dispune majorarea acestuia de la suma de 800 RON la suma de 1.000 RON; a obligat reclamantul A. la plata către expertul C. a sumei de 200 de RON, reprezentând cuantumul majorării onorariului; a obligat pârâtele în solidar la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert; a obligat reclamantul A. la plata către pârâte a sumei de 1.054 RON, reprezentând onorariu de avocat; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, reclamantul A. urmând să plătească pârâtelor suma de 54 de RON; au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamantul A., ca neîntemeiate.

Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 169/2017 din 22 iunie 2017, a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 704 din 10.11.2016 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 198/2017 din 12 decembrie 2017 Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 27 decembrie 2017.

Prin rezoluţia completului din data de 08 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 169/2017 din 22 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2018.