Appeals over abusive bank clauses referred to Piteşti Court of Appeal on material incompetence.

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. si B. au chemat în judecata civila pe pârâtele S.C. C. S.A., S.C. C. S.A. - SUCURSALA ARGEŞ pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate caracterul abuziv, si pe cale de consecinţa, nulitatea absoluta a clauzei contractuale prevăzute la pct. 4.10, lit. a) (referitor la comisionul de acordare) din contractul de credit nr. x/25.09.2007 încheiat între reclamanţi si parate; obligarea paratelor sa îi restituie suma plătită cu titlu de comision de acordare in cuantum de 414 CHF ce a fost achitat de reclamanţi la data tragerii creditului, suma ce urmează a fi actualizata in funcţie de indicele de inflaţie la data plaţii; să se constate caracterul abuziv, şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la pct. 4.10 lit. b) (referitor la comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/25.09.2007 încheiat intre reclamanţi şi pârâte; restituirea sumelor de bani încasate de către pârâte de la momentul încheierii contractului, respectiv 25.09.2007 şi până în prezent cu titlu de comision de administrare conform clauzei a cărei nulitate absolută au solicitat a se constata, sume de bani ce vor fi stabilite in baza unei expertize contabile si actualizate in raport de indicele de inflaţie la data plaţii; să se constate caracterul abuziv si, pe cale de consecinţa, nulitatea absoluta a clauzei contractuale prevăzute la pct. 4.10, lit. c) (referitoare la comisionul de evaluare a garanţiei) din contractul de credit nr. x/25.09.2007 încheiat între reclamanţi si parate, obligarea paratelor la restituirea către reclamanţi a sumei de 360 RON plătiţi cu titlu de comision de evaluare a garanţiei, suma ce urmează a fi actualizata in raport de indicele de inflaţie la data plaţii, sa se constate caracterul abuziv si, pe cale de consecinţa, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 2.6.8 (referitoare la dobânda) din actul adiţional nr. x/16.06.2009 - condiţii speciale la contractul de credit nr. x/25.09.2007, precum şi obligarea paratelor la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate in plus de către acestea cu titlu de dobânda de la momentul încheierii contractului si pana in prezent, suma de bani ce urmează a fi actualizata in raport de indicele de inflaţie la data plaţii şi obligarea paratelor la plata dobânzii legale aferente întregului debit; sa se constate caracterul abuziv si, pe cale de consecinţa, nulitatea absoluta a clauzei prevăzute la pct. 2.6.8 (referitoare la prima de asigurare) din actul adiţional nr. x/16.06.2009 la contractul de credit nr. x/25.09.2007, precum şi obligarea pârâtelor la eliminarea clauzelor a căror nulitate au solicitat-o din contractul de credit nr. x/25.09.2007 si din actul adiţional nr. x/16.06.2009 la contractul de credit nr. x/25.09.2007, cu obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2141 din 03.06.2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost admisă în parte acţiunea precizată, s-a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la 4.10 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.09.2007, privind comisionul de administrare, şi implicit nulitatea acesteia şi au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei încasate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 4.695,85 CHF, actualizat cu rata inflaţiei, plătibil în RON, la data plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente, plătibilă în RON, la data plăţii şi să înlăture clauza constată ca fiind abuzivă prin hotărâre; a fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată; au fost obligate pârâtele la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.

Tribunalul Argeş, secţia civilă prin decizia civilă nr. 3598/2017 din 29 noiembrie 2017, în complet de divergenţă, a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2141 din 03.06.2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti; a anulat sentinţa şi rejudecând cauza a admis, în parte, acţiunea; a constatat caracterul abuziv al clauzei nr. 4.10 lit. a) inserată în contractul de credit nr. x/25.09.2007 încheiat între părţi, condiţii speciale, privind comisionul de acordare a creditului; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor 559,81 CHF, comision de acordare încasat, actualizat cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, în echivalent în RON la data plăţii efective; a respins în rest acţiunea şi a compensat cheltuielile de judecată suportate de părţi.

Împotriva acestei decizii, reclamanţi A. şi B. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Argeş, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 07 februarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 19 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În şedinţa publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Argeş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Piteşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3598/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2018.