Material incompetence admitted; discrimination appeal quashed and remitted to Court of Appeal Cluj.

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj la data de 20.09.2016 şi apoi pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 16.02.2017, ca urmare a declinării competenţei, petentul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Turda, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dej, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Huedin, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gherla, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj-Napoca, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, a solicitat instanţei constatarea situaţiei de discriminare, precum şi amendarea pârâtelor şi obligarea acestora la înlăturarea stării de discriminare, prin eliminarea oricăror referinţe la categorii de beneficiari din orare.

Prin sentinţa civilă nr. 2629/07.04.2017, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Turda, Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Turda, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară ca fiind introdusa împotriva unor persoane fără capacitate de folosinţă; a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Oficiu de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1189/A/2017/26.09.2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 10.11.2017.

Prin decizia nr. 27/R/15.02.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 16.03.2018.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132 rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Cluj, în apel, într-o cerere neevaluabilă în bani, având ca obiect acţiune în constatarea situaţiei de discriminare şi obligaţie de a face.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j) (...)."

Prin Decizia nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, nu este aplicabilă această decizie, întrucât se referă la cererile evaluabile în bani. Ca urmare, argumentul invocat în hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de apel, referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, nu poate fi primit.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca prezentul recurs sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în speţă, instanţa de apel este tribunalul.

Aceste considerente demonstrează că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Cluj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 135 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1189/A din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.