Supreme Court competence to hear appeals against tribunal decisions in civil claims up to RON 200,000 following constitutional ruling

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 08.08.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei:

1. să constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. 6.3 din Contractul de Credit nr. x încheiat la data de 05.07.2007 privind comisionul de administrare şi, drept urmare, să constate nulitatea absolută a acestei clauze ca fiind abuzivă raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a celorlalte reglementări în vigoare.

2. să dispună modificarea convenţiei de credit în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind nulă absolut şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare cu înlăturarea comisionului de administrare din convenţia de credit.

3. să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare de la data de la data încheierii contractului de credit şi până la refacerea graficului de rambursare, respectiv să oblige pârâta la plata integrală a valorii în RON a comisionului de administrare, încasat în CHF, în baza clauzei abuzive şi achitat de reclamanţi, conform graficului de rambursare, calculat de la data încheierii contractului şi până la data eliminării comisionului de administrare din contract şi a încetării încasării efective de către bancă, la cursul valutar BNR de la data restituirii efective a acestuia de bunăvoie sau pe calea executării silite, precum şi a dobânzii legale calculate de la data achitării sumei nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit.

4. să constate existenta clauzei abuzive prevăzute la art. 6.1 din Contractul de Credit nr. x încheiat la data de 05.06.2007 privind comisionul de procesare şi, drept urmare, să constate nulitatea absolută a celorlalte clauze ca fiind abuzivă raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a celorlalte reglementări în vigoare şi să oblige pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de comision procesare, în RON, la cursul valutar BNR de la data restituirii efective a acestuia de bunăvoie sau pe calea executării silite, precum şi a dobânzii legale calculate de la data achitării sumei nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 06.02.2017, reclamanţii au formulat cerere adiţională prin care au solicitat ca, pe lângă petitele formulate prin cererea introductivă, instanţa să se pronunţe şi asupra următoarelor:

- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute fă art. 4.3 teza a doua din contract, potrivit căreia "începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibila, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii", raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a celorlalte reglementari în materie, respectiv nulitatea absolută a acestei clauze, cu consecinţa înlăturării ei din contract.

- în principal, să constate că, potrivit înţelegerii părţilor, după primul an de creditare în care rata dobânzii a fost fixă iar rata dobânzii a devenit variabilă, formula de calcul corectă a dobânzii a fost: marja fixă a băncii de 2,1% + indicele de referinţa LIBOR la 6 luni, să obligaţi parata la recalcularea nivelului dobânzii percepute reclamanţilor în temeiul contractului antemenţionat, după primul an de creditare în care dobânda a fost fixa, după formula marja fixă a băncii de 2,1 % + indice/e de referinţa LIBOR la 6 luni şi să obligaţi paratei la restituirea sumei reprezentând diferenţa între dobânda percepută abuziv şi cea rezultată din formula de calcul "marja fixă a băncii de 2,1%+ indicele de referinţa LIBOR la 6 luni de la parata trebuia să aplice acesta formula (al doilea an de creditare) şi până la data modificării formulei de calcul a dobânzii, cu dobânda legală de la data înregistrării prezentei cereri.

- în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu se impune admiterea petitului anterior, 3.2, să constate că, odată stabilit caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a doua din contract referitoare la variabilitatea dobânzii din al doilea an de creditare, singura dobânda ce putea fi aplicată în mod legal de către Banca este cea de 4,9 %, stabilită prin contract, şi să dispună restituirea integrală a sumelor achitate cu titlu de dobânda peste acest prag de 4,9%.

- să se constate nulitatea absolută a Actului adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/05.06.2007.

- cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4653/11.04.2017, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a actului adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/05.07.2007, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absoluta a clauzelor inserate la art. 6.3, privind comisionul de administrare şi la art. 4.3, privind dobânda, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, a sumelor percepute în plus faţă de marja fixă, la care se adaugă dobânda legala aferentă, precum şi a sumei de 1.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

Împotriva acestei sentinţe, părţile au declarat apel; cererile de apel au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1363/R/07.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 05.02.2018 şi a fost înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia a fost înregistrat la 23.02.2018.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 07.12.2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1363/R din 7 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.