Jurisdictional gap for appeals under 200,000 RON after invalidation of 1 million RON threshold in abusive loan clause litigation

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 26.11.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterului abuziv al clauzei de variabilitate a dobânzii inserate la art. 4 pct. 4.1. alin. (2) lit.

c) din contractul de credit nr. x/15.05.2008, să constate nulitatea absolută a acesteia să dispună eliminarea din contract şi înlocuirea acesteia cu prevederile art.

14. lit.

a) din Legea nr. 190/1999; să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1 din actul adiţional nr. x/16.09.2010 la contractul de credit sus-menţionat, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 5,41% şi în ceea ce priveşte majorarea dobânzii curente la valoarea de 5,60, să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/22.06.2011 la acelaşi contract de credit, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 6,99% şi a clauzei de la art. 2 pct. 2.4, în ceea ce priveşte majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,23%; să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art.

2. pct. 2.2. din actul adiţional nr. x/28.08.2013 la contract, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 7,3011% şi a clauzei de la art. 3 pct. 3.1, în ceea ce priveşte majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,3811%; să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să dispună eliminarea lor din contract; de asemenea, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la aplicarea şi respectarea pe toată perioada de derulare a contractului a cuantumului şi elementelor componente ale dobânzii, conform formulei de calcul: LIBOR CHF la 6 luni + marja fixa a băncii de la data semnării contractului, de 1,74%, raportat la art.

14. lit.

a) din Legea nr. 190/1999 coroborat cu art. 93 alin. (1) pct. 2 lit. g) şi h) din O.G. nr. 21/1992, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 si art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel încât banca, pe parcursul derulării contractului, să fie obligată să scadă dobânda iniţială de 4.6%, dacă indicele de referinţă specific contractului, respectiv LIBOR CHF la 6 luni scade faţă de valoarea iniţială de 2.86%, iar în secundar, obligarea pârâtei la aplicarea şi respectarea pe toată perioada de derulare a contractului a dobânzii fixe de 4,6%, stabilită la data semnării contractului de credit; constatarea caracterului abuziv şi eliminarea din contract a clauzelor inserate la art. 5 pct. 5.1 şi 5.4 şi art. 6 pct. 6.1 şi 6.2; ca şi consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate, a solicitat să se dispună stabilizarea cursului de schimb franc elveţian - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat la valoarea de la momentul semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia;

în secundar, a solicitat să se dispună, în temeiul art. 1271 C. civ., adaptarea contractului de credit în una din următoarele variante: fie achitarea ratelor de credit la cursul de schimb franc elveţian - leu de la data semnării contractului, fie suportarea de către împrumutat a majorării cursului de schimb valutar într-un procent de maxim 20%, fie fiecare parte să suporte 1/2 din diferenţa dintre cursul de schimb franc elveţian - leu de la data semnării contractului şi cursul de la data achitării fiecărei rate, respectiv 1/2 din riscul valutar; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5141/13.05.2016, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi a dispus eliminarea din contract a clauzelor inserate la art. 4 pct. 4.1 alin. (2) lit. c) şi al criteriilor prevăzute la art. 4 pct. 4.7 din contractul de credit nr. x/15.05.2008, la art. 1 din actul adiţional nr. x/16.09.2010 la contract, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 5,41% şi în ceea ce priveşte majorarea dobânzii curente la valoarea de 5,60%, la art. 2 pct. 2.2 şi 2.4 din actul adiţional nr. x/22.06.2011 la contract, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 6,99% şi majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,23%, la art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/28.08.2013 la contract, în ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 7,3011% şi al clauzei de la art. 3 pct. 3.1, în ceea ce priveşte majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,3811%; a obligat pârâta să aplice şi să respecte pe toată perioada de derulare a contractului dobânda fixa de 4,6% stabilită la data semnării contractului de credit şi să restituie reclamanţilor suma de 1.538,44 franci elveţieni, respectiv 6.309,91 RON, încasată în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, în perioada 16.06.2008-22.12.2015; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.1, privind comisionul de procesare şi a dispus eliminarea ei din contract, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.258,05 franci elveţieni, respectiv 5.159,90 RON, încasată cu titlu de comision de procesare, la care se adaugă dobânzile legale, calculate până la achitarea efectiva a sumelor, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2, privind comisionul de administrare şi a dispus eliminarea ei din contract, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 3.797,43 franci elveţieni, respectiv 15.575,16 RON, încasată cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânzile legale, calculate până la achitarea efectivă a sumelor şi a respins în rest cererea.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, iar reclamanţii au declarat şi apel incident.

Prin decizia civilă nr. 907/1209.2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în complet de apel, a respins apelul principal şi incident formulat de reclamanţi şi, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul formulat de pârâtă, a respins cererea reclamanţilor privind constarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 1 din actul adiţional nr. x/16.09.2010 la contractul de credit nr. x/15.05.2008, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 5,41% şi în ceea ce priveşte majorarea dobânzii curente la valoarea de 5,60%, al clauzei de la art. 2 pct. 2.2 şi 2.4 din actul adiţional nr. x/22.06.2011 la contract, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 6,99% şi majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,23%, al clauzei de la art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/28.08.2013 la contractul de credit, în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii la valoarea de 7,3011% şi al clauzei de la art. 3 pct. 3.1, în ceea ce priveşte majorarea ratei dobânzii curente variabile la valoarea de 7,3811%; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă, peste dobânda contractuală de 4,6% stabilită la data semnării contractului de credit şi până la data întării în vigoare a actului adiţional nr. x/16.09.2010 şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.12.2017 şi a fost înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia a fost înregistrat la 12.01.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132 rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 12.09.2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 907 din 12 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.