Real estate sale nullity action by bankruptcy administrator: exclusion of bankruptcy judge competence where contract predates the two-year suspicious period

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului Caraş - Severin, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A., prin B. S.P.R.L. - C.I.I. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.:

a) să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.07.2010, de B.N.P.A. "E.", precum şi a actului adiţional la acest contract, autentificat sub nr. x/30.07.2010, de Biroul Notarial "F." şi, pe cale de consecinţă, să se dispună restituirea de către pârâtă a imobilului "G.", radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei;

b) în subsidiar, anularea actului adiţional la acest contract, autentificat sub nr. x/30.07.2016.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat patru motive de nulitate absolută.

Primul motiv de nulitate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 254 alin. (7), art. 259 alin. (61) Codul fiscal şi art. 113 alin. (5) Codul de procedură fiscală.

Al doilea motiv de nulitate vizează încheierea contractului de vânzare-cumpărare în lipsa unei hotărâri conforme a adunării generale a acţionarilor, lipsind astfel consimţământul vânzătorului la încheierea contractului.

Al treilea motiv de nulitate se referă la încălcarea limitelor capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, respectiv încălcarea art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

Ultimul motiv de nulitate vizează cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, fiind invocate dispoziţiile art. 966 C. civ. din 1864.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 alin. (7), art. 259 alin. (61) Codul fiscal şi art. 113 alin. (5) Codul de procedură fiscală, art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 966 C. civ. din 1864.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Caraş-Severin, solicitând declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentinţa nr. 379/2017 din 3 aprilie 2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă se urmăreşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis proprietatea asupra unui imobil şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşadar, cererea de chemare în judecată reprezintă o cerere personală imobiliară şi nu o cerere reală imobiliară, întrucât prin intermediul acesteia nu se urmăreşte valorificarea unui drept real ori apărarea posesiei asupra unui bun, ci restabilirea legalităţii încălcate prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă prin acesta s-a transmis un drept real imobiliar.

Competenţa teritorială alternativă este atrasă de locul executării obligaţiilor contractuale, doar dacă acest loc este prevăzut expres în contract. Or, în cauză nu este aplicabil art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece în cuprinsul contractului şi a actului adiţional nu este indicat contul deschis la vreo bancă din raza teritorială a Tribunalului Caraş-Severin.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială a instanţei de la locul unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, în condiţiile în care capătul principal de cerere vizează constatarea nulităţii absolute a contractului, iar nu executarea obligaţiilor rezultate din contract. Totodată, actul juridic dedus judecăţii a fost încheiat cu S.C. D. S.R.L., iar nu cu un dezmembrământ fără personalitate juridică al acesteia.

Prin urmare, competenţa teritorială nu poate fi decât cea de drept comun, prevăzută la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fiind stabilită în funcţie de sediul pârâtei de la data sesizării instanţei.

Pentru aceste motive, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 16 iunie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 507/2017 din 6 septembrie 2017, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, respectiv în favoarea judecătorului-sindic învestit cu soluţionarea dosarului de insolvenţă nr. 1328/115/2015*.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că împotriva reclamantei S.C. A. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei, ce face obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 85/2014, tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă procedurile instituite de Legea insolvenţei, atribuţiile ce revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei fiind exercitate prin judecătorul-sindic.

Enumerarea făcută la art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu este limitativă şi exhaustivă, ci doar exemplificativă, judecătorul-sindic având şi alte atribuţii prevăzute, în cronologia lor, pe parcursul dispoziţiilor legale în materie. Acest aspect rezultă cu claritate din însăşi formularea legii, care face referire la "principalele atribuţii", sintagmă care sugerează caracterul enunţiativ al enumerării legale, fiind mai presus de orice îndoială că în procedura insolvenţei debitorului, orice situaţie litigioasă care are legătură cu această procedură este de competenţa materială a judecătorului-sindic.

Este fără putinţă de tăgadă că legiuitorul nu putea să cuprindă în actul normativ toate situaţiile practice care ar putea să apară în cursul desfăşurării procedurii şi să statueze pentru judecătorul-sindic atribuţii corespunzătoare. Însă, esenţial este că în competenţa judecătorului-sindic intră toate incidentele care se ivesc în cursul procedurii insolvenţei şi care au conexiune directă cu aceasta, toate procesele şi cererile care au legătură cu procedura prin care se urmăreşte conservarea şi maximizarea averii debitorului.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost promovată de administratorul judiciar al debitorului S.C. A. S.A., urmărindu-se readucerea în patrimoniul debitorului a bunurilor ce au făcut obiectul înstrăinării şi care se află în strânsă legătură cu procedura insolvenţei, rezultă că judecătorului-sindic îi revine competenţa de soluţionare a acestei cereri.

Chiar dacă administratorul judiciar şi-a întemeiat acţiunea în constatarea nulităţii ce vizează un act fraudulos încheiat de debitor anterior deschiderii procedurii insolvenţei pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe cele ale art. 117 - 122 din Legea nr. 85/2014, sintagma "principalele atribuţii ale judecătorului-sindic" nu exclude competenţa acestuia şi pentru alte cereri şi procese în care este implicat debitorul şi prin care se urmăreşte conservarea şi maximizarea averii sale.

Pentru aceste motive, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

La 20 octombrie 2017, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. x/2016*, fiind repartizată judecătorului-sindic învestit cu soluţionarea dosarului de insolvenţă nr. 1328/115/2015*.

Prin notele scrise depuse la 16 noiembrie 2017, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a judecătorului-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, solicitând să se constate ivirea conflictului negativ de competenţă şi să se dispună suspendarea judecăţii şi trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa nr. 308/JS din 23 noiembrie 2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătorului-sindic invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe; a suspendat judecata şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta, prin administrator judiciar, nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 117 - 122 din Legea nr. 85/2014, ci pe dreptul comun în materia contractelor.

În această situaţie, judecătorul-sindic nu este competent să judece cauza, competenţa revenind instanţei de drept comun, respectiv tribunalului, prin completele specializate în materia litigiilor cu profesioniştii.

Deşi, prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte întregirea averii debitoarei, acţiunea excede procedurii insolvenţei, deoarece contractul a cărui anulare se solicită nu a fost încheiat în perioada suspectă prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Pentru aceste motive, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj şi a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 noiembrie 2017, sub nr. x/2016*.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Dolj şi Tribunalul Caraş-Severin - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Textul de lege anterior evocat reglementează competenţa teritorială de drept comun în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, fiind aplicabil ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel.

Pornind de la acest considerent, instanţa supremă constată că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin B. S.P.R.L. - C.I.I. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil şi a actului adiţional la acest contract.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 254 alin. (7), art. 259 alin. (61) Codul fiscal şi art. 113 alin. (5) Codul de procedură fiscală, art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 966 C. civ. din 1864.

Astfel, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere personală imobiliară prin care a invocat cauze de nulitate absolută, întemeiate pe dreptul comun.

Având în vedere că nu au fost invocate cauze de nulitate absolută potrivit prevederilor art. 117 - 122 din Legea nr. 85/2014, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ, astfel încât prezenta acţiune nu intră în atribuţiile judecătorului sindic.

Mai mult decât atât, instanţa supremă constată că actele juridice atacate nici nu ar fi putut intra în sfera controlului de legalitate al judecătorul-sindic, din moment ce dispoziţiile art. 117 - art. 122 din Legea nr. 85/2014 limitează controlul acestuia la actele juridice şi operaţiunile încheiate de debitor cu cel mult 2 ani înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei.

Or, în prezenta cauză atât contractul de vânzare-cumpărare, cât şi actul adiţional la acest contract au fost încheiate în anul 2010, iar procedura insolvenţei debitoarei A. S.A. a fost deschisă în anul 2015.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.

Analiza legalităţii unor acte juridice încheiate de debitoare din perspectiva cauzelor de nulitate de drept comun nu constituie o situaţie litigioasă care are o legătură directă cu procedura insolvenţei debitoarei. Ca urmare, cererea de chemare în judecată nu intră în atribuţiile de soluţionare ale judecătorului sindic, ci trebuie soluţionată de instanţa civilă de drept comun, în circumscripţia căreia se află sediul debitoarei A. S.A. - reclamantă în prezenta cauză, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, prin raportare la obiectul şi temeiul juridic arătate prin cererea de chemare în judecată, instanţa supremă constată că nu sunt incidente nici alte dispoziţii procesual civile din materia competenţei teritoriale care să deroge de la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., prin instituirea unor cazuri de competenţă teritorială exclusivă sau alternativă.

Astfel, competenţa de soluţionare a acţiunii introductive aparţine instanţei de la sediul pârâtei, situat în Craiova, judeţul Dolj.

Faţă de natura litigiului, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei specializate din cadrul instanţei de la sediul pârâtei, respectiv Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2018.