Inadmissibility of cassation appeal against decision dismissing appeal as tardy due to monetary threshold

Şedinţa publică din data de 22 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - Sucursala Iaşi, solicitând instanţei, în temeiul Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE şi al Legii nr. 296/2004, declararea ca fiind abuzive a următoarelor clauze inserate unilateral şi nenegociat de banca- pârâtă în contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017: pct. 4.1 de la art. 4 din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 4.7 de la art. 4, referitor la "Dobânzi şi comisioane" din contract; pct. 4.10 lit. a), b) şi c) de la art. 4, referitor la "Dobânzi şi comisioane" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017 şi restituirea lor, recte, suma de 5.830,54 CHF- comision de administrare; liniuţa a 3)-a şi a 10)-a de la art. 8 "Drepturile şi obligaţiile părţilor" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017;; liniuţa a 3)-a de la art. 8 "Drepturile şi obligaţiile părţilor" din contract; art. 11.2 şi art. 11.4 de la art. 11 "Cesiunea contractului" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 2 de la art. I din Actul adiţional nr. x din 27.01.2011 la contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 1, 2 şi 3.2 din Anexa I la Actul adiţional nr. x din 27.01.2011; obligarea Băncii să pună la dispoziţia reclamanţilor formulele de calcul potrivit cu care au fost obligaţi să suporte, fără consimţământul lor, rate mai mari, şi obligarea Băncii să primească rambursul creditului în moneda în care a fost acordat în realitate, potrivit disp. art. 5.1 de la art. 5 din contractul de credit nr. x din 17.10.2017.

La termenul de judecată din data de 31 mai 2016, urmare cererii formulate în acest sens de către reclamanţi, instanţa a dispus introducerea în cauză şi citarea în calitate de intervenienţi a garanţilor ipotecari, D. şi E..

Prin sentinţa nr. 1215/2016, pronunţată la data de 23 noiembrie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă- contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.- pentru Sucursala Iaşi şi cu intervenienţii garanţi ipotecari D. şi E.; a constatat abuzive clauzele menţionate la art. 4 pct. 4.1; art. 4 pct. 4.10 lit. b) şi c); art. 11 pct. 11.2 şi pct. 11.4 din contractul de credit x din 17.10.2007 şi punctele 1,2 şi 3.2 din Anexa 1 la Actul adiţional nr. x din data de 27.01.2011 la contractul de credit x din 17.10.2007; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 5.830, 54 CHF cu titlu de comision de administrare; a obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamanţilor formulele de calcul pentru ratele lunare, şi a respins celelalte capete de cerere; a luat act că nu s-au solicitat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi intervenienţii D. şi E., la data de 29 martie 2017 (prin serviciul F., înregistrat la 31 martie 2017), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, la aceeaşi dată.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 475/2017, pronunţată la data de 22 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea formulată de către apelanţii A., B., D. şi E. privind repunerea în termenul de declarare a apelului, şi a respins, ca tardiv, apelul declarat de către apelanţii A., B., D. şi E. împotriva sentinţei nr. 1215/23 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Reclamanţii A. şi B. şi intervenienţii D. şi E. au uzat în continuare de calea de atac a recursului împotriva acestei decizii.

Învestită fiind cu judecata recursului declarat în cauză, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a recursului, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) şi art. 483 alin. (2) teza I Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 98 din acelaşi Cod, prin raportare la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, excepţie în privinţa căreia, fiind luată în examinare cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) Noul C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Potrivit art. 457 alin. (1) Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar, potrivit art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi orice alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Aşadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile stabilite ca atare prin art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 634 alin. (1) Noul C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; 2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; 3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs; 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; 6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.".

În accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac- care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

În cauză, se constată că, obiect al recursului de faţă îl constituie decizia nr. 475/2017 din 22 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respins, ca tardiv, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. şi de intervenienţii D. şi E. împotriva sentinţei nr. 1215 din 23.11.2016 a Tribunalului Iaşi, (în soluţionarea cererii reclamanţilor prin care au solicitat declararea ca abuzive a unor clauze inserate în contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017 şi din Actul adiţional nr. x din 27.01.2011 la contractul de credit bancar, pentru creditul acordat în valoare de 82.900 CHF, precum şi restituirea sumei de 5.830,54 CHF reprezentând comision de administrare), decizie care are caracter definitiv de la pronunţarea sa.

Valoarea obiectului cererii de chemare în judecată în speţă, calculată conform art. 98 Noul C. proc. civ., se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (333.518,31 RON reprezentând echivalentul în RON al creditului în valoare de 82.900 CHF, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data formulării recursului).

Or, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20. VII.2017, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (paragraful 32) s-a reţinut că, efectul constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În condiţiile în care caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale vizează atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1/1995), rezultă că sintagma privitoare la pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv nu se va mai aplica hotărârilor pronunţate în apel ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, a Curţii Constituţionale.

Per a contrario, hotărârilor pronunţate în apel anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, a Curţii Constituţionale, li se aplică pragul valoric de 1.000.000 RON, reglementat de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Or, această din urmă ipoteză este aplicabilă în prezenta cauză, în condiţiile în care decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunţată la 22 iunie 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017, a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2017, deci, anterior declarării ca fiind neconstituţionale a prevederilor legale sus- arătate.

Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care instituie un prag valoric de 500.000 RON sunt prorogate de la aplicare, astfel cum rezultă din prevederile art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 conform cărora, "dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019".

În atari condiţii, în speţă, decizia dată în apel nu întruneşte condiţia cerută de art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., întrucât, are caracter definitiv de la pronunţarea sa, situaţie în care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., şi, în această ipoteză, exercitarea căii extraordinare de atac este inadmisibilă.

Această concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac şi, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac, iar recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Înalta Curte constată că, în cauză, se aplică cu prioritate principiul legalităţii, conform căruia, regimul căilor de atac (fel, condiţii, termen) este reglementat de lege şi nu îi este îngăduit niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaşte condiţiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că, menţiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condiţiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părţilor drepturi pe care legea nu le acordă.

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Astfel, Înalta Curte apreciază că formularea recursului de faţă încalcă principiul legalităţii căii de atac, în raport de prevederile art. 457 Noul C. proc. civ., ceea ce este inadmisibil, exerciţiul căilor de atac fiind pus la dispoziţia părţilor, în limitele şi condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, a Curţii Constituţionale, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti nu se încalcă dreptul la acces liber la justiţie, aşa cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reţinute de art. 16 din Constituţia României.

Faţă de cele de mai sus, nefiind întrunite condiţiile art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, de fond, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii prezentului recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenţii-intervenienţi D. şi E. împotriva deciziei nr. 475/2017 din 22 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.