Inadmissibility of cassation in CHF mortgage conversion claims due to pre-constitutional ruling and value threshold

Şedinţa publică din data de 22 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17 aprilie 2014 sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi printre care şi A. au chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condiţiile generale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamanţilor, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanţii au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii şi temeiul juridic al acesteia, precum şi cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 45.000.000 RON, cu titlul de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care reclamanţii le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 157/12.02.2015, Tribunalul Bihor a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3206/09.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind o parte din reclamanţi şi s-a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanţii menţionaţi în cuprinsul sentinţei şi formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Potrivit dispoziţiilor instanţei, la data de 12.06.2015, s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

La data de 06.10.2015 pârâta a depus cerere de renunţare la judecata cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 7290 din data de 22 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea pârâtei la judecata cererii reconvenţionale. A respins acţiunea principală privind pe reclamanta A. ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 7290 din data de 22 decembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1991A din 25 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1991A din 25 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv:

1. hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamantei referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF;

2. încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000:

2.1. clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta;

2.2. sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe;

2.3. se creează în detrimentul reclamantei un dezechilibru semnificativ.

3. hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive;

4. aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 şi urm. din C. civ. din 1864 - principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de apel.

În argumentarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, susţinând că aceasta a determinat respingerea argumentelor sale referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Art. 25 din Codul consumului enumeră obligaţiile prestatorilor de servicii, la lit. b) a acestui text de lege fiind menţionată obligaţia de a presta numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

Art. 27 din acelaşi cod reglementează drepturile consumatorilor de servicii, la lit. a) a acestui text de lege fiind reglementat dreptul:"de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime."

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Mai mult decât atât, câtă vreme intimata-pârâtă vorbeşte despre preţul contractului de credit, este lesne de înţeles calificarea acestuia drept produs financiar şi nicidecum serviciu pentru că în aceste condiţii, banca-pârâtă ar fi trebuit să facă vorbire despre un eventual tarif al serviciului prestat şi nu despre preţul acestuia.

Dacă ne raportăm la dispoziţiile alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care stabilesc că sunt considerate clauze abuzive, printre altele, acele prevederi contractuale care prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preturile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul, în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului, reiese faptul că serviciul este considerat echivalent cu produsul.

Pe cale de consecinţă, este lesne de observat faptul că legislaţia protecţiei consumatorilor protejează consumatorii împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuşi consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Deşi în legislaţia actuală aplicabilă în materia protecţiei consumatorilor nu mai există o definiţie a noţiunii de produs, regăsim utilizat frecvent termenul de produs chiar în Normele speciale ale BNR: art. 10 şi art. 17 alin. (3) din Regulamentul nr. 17 din 12.12.2012 privind unele condiţii de creditare.

Art. 2 pct. 9 din Ordonanţa nr. 21/1992 califică drept produse sigure acele produse care, folosite în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia; riscul minimal trebuie să fie acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa şi sănătatea consumatorilor.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

În mod greşit a apreciat instanţa de apel că ignorarea variaţiei cursului valutar de către apelantă nu transformă creditul în CHF într-un produs toxic şi că aspectele vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În fine, în cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Conform art. 17 din Codul consumului, în cazul lipsei conformităţii, astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul conformităţii produselor, constatate de consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără plată, cu excepţia cazului în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată.

Conform art. 12 din O.G. nr. 21/1992:

"Consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor sau prestatorilor de servicii remedierea ori înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate[...]".

Conform art. 15 din O.G. nr. 21/1992, refacerea serviciului sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, restituirea contravalorii serviciului prestat se face imediat după constatarea neîncadrării acestuia în condiţiile prescrise sau declarate de prestatorul de servicii, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.

Textele de lege mai sus indicate stabilesc în mod clar obligaţia pe care o au profesioniştii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.

Întrucât recurentei i-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul consumului şi, odată constatat faptul că pârâta a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe aceasta să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în RON, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Instanţele de fond încearcă să sublinieze principiul neretroactivităţii legii, invocându-se faptul că anumite acte normative au fost adoptate ulterior încheierii contractelor de credit în cauză, motiv pentru care acestea nu s-ar aplica respectivelor contracte.

Prevederile regulamentelor BNR, care guvernează activitatea băncilor din România, printre care şi intimata-pârâtă, în noţiunea de "activitate" se regăsesc şi contractele de credit în derulare.

Răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de textele art. 17, 25, 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată în vederea atragerii răspunderii.

2. Încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

2.1. Clauza nu a fost negociată direct cu recurenta.

Condiţia este îndeplinită întrucât contractele încheiate cu pârâta sunt contracte de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate şi incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaţilor.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da consumatorului posibilitatea să influenţeze natura ei.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

De altfel, utilizarea de modele de contracte preformulate este o măsură obligatorie pentru instituţiile de credit, impusă de Banca Naţională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare. Prin urmare utilizarea contractelor de adeziune în sine, nu este o măsură ilicită, ci constituie doar premisa pentru verificarea celorlalte condiţii ale clauzelor abuzive.

2.2 Sunt încălcate exigenţele bunei credinţe.

Conceptul de bună-credinţă în sensul Directivei 93/13/CEE şi implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepţiune specială, explicitată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit acesteia, "este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".

În raport cu această cerinţă, este evident faptul că pârâta-intimată nu se putea aştepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă şi completă şi pe consultarea şi avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicaţiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca recurenta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiei de informare, deşi prima instanţă şi apoi instanţa de apel au pornit de la o premisă corectă, reţinând că informarea, în faza precontractuală, trebuie să permită consumatorului să înţeleagă obligaţiile pe care le va asuma, astfel încât decizia de încheiere a contractului să corespundă nevoilor sale, afirmaţiile ulterioare conform cărora este evident pentru orice consumator mediu avizat că, prin contractarea unui credit într-o monedă străină, acesta a acceptat în cunoştinţă de cauză posibilitatea variaţiei cursului valutar, deoarece variaţia în sensul aprecierii sau deprecierii unei monede este o împrejurare previzibilă şi de notorietate, cunoscută şi de cel mai puţin avizat consumator, sunt vădit nefondate şi contrare situaţiei de fapt care s-a văzut în concret în procedura acordării creditelor în CHF.

Prima instanţă şi apoi instanţa de apel trebuia să analizeze dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului şi previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului.

Pârâta trebuia fie să nu comercializeze produsul respectiv (fiind toxic), fie să avertizeze consumatorii în mod adecvat şi responsabil asupra riscurilor şi să acorde acest tip de credit în mod selectiv, nu unei mari mase de consumatori.

Argumentul incidenţei constatării unor practici comerciale înşelătoare atunci când se analizează caracterul abuziv al unor clauze reiese din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-453/10 Jana Perenicova.

Trebuie avute în vedere în acest sens dispoziţiile cuprinse în art. 7 al Directivei 200 5/29 privind practicile comerciale neloiale şi în art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Instanţa de apel trebuia să stabilească în primul rând că punerea pe piaţă a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă, prejudiciabilă, pusă în practică prin utilizarea de către banca pârâtă a unei politici de creditare în mod obiectiv iresponsabile.

Băncile - în calitate de profesionist - au avut cunoştinţă de riscurile creditării în valută, fapt ce reiese din Raportul asupra stabilităţii financiare întocmit de Banca Naţională a României în anul 2008.

2.3. Se produce în detrimentul recurentei un dezechilibru semnificativ.

Din jurisprudenţa CJUE rezultă că dezechilibrul semnificativ este prezumat.

În sensul articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13: noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin prisma caracteristicilor sale juridice, contractuale, şi nu prin prisma intereselor economice ale băncii.

Aşadar, condiţia dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credinţe, se apreciază în funcţie de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situaţie juridică inferioară faţă de cea prevăzută în legislaţia internă şi nu prin compararea efectivă a contra-prestaţiilor părţilor rezultând din clauzele contractuale analizate.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 la art. 5, nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal, gramatical. Important este ca consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 49; Hotărârea Kasler, punctul 75).

Aşadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, "lizibilă" din punct de vedere gramatical, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract, motiv pentru care se impune modificarea soluţiei primei instanţe şi din acest punct de vedere.

În plus, norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe. Acest regulament impune întocmirea unui dosar de risc pentru astfel de produse de creditare în valută, în lipsa dosarului de risc, aceste produse sunt interzise tocmai pentru că pot provoca mari dezechilibre între prestaţiile părţilor.

În analiza condiţiei dezechilibrului semnificativ, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere modul în care profesionistul a acţionat, punându-l pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia.

Dovada cea mai clară a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este dat de faptul că numai recurenta este obligată să suporte riscul valutar. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.

3. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.

Prin sentinţa civilă recurată se constata de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 în privinţa contractelor încheiate după 31.12.2007, instanţa apreciind că operează excluderea de sub incidenţa legii a acelor clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar şi inteligibil.

Cu alte cuvinte, se susţine o inadmisibilitate a cercetării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la suportarea riscului valutar de către consumatori, din contractele de credit încheiate cu banca. În opinia greşită a instanţei, aceste aspecte vizează obiectul principal al contractului, ceea ce ar face aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa a omis argumentele invocate referitoare la jurisprudenţa CJUE din cauza Kasler vs. C..

Curtea de Justiţie a UE, răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Curtea Supremă a Ungariei, a stabilit faptul că aplicarea interdicţiei de a cerceta caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar - reglementată în dreptul intern în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - se va putea face exclusiv în ipoteza în care clauza respectivă a fost esenţială la momentul încheierii contractului. În cazul în care o astfel de clauză nu este una esenţială, clauza respectivă va putea fi cercetată sub aspectul caracterului abuziv al acesteia.

Clauza de suportare a riscului contractual nu poate fi calificată drept una esenţială pentru contractul de credit, aceasta deoarece ea are menirea exclusiv de a o proteja pe pârâtă de riscul devalorizării leului în raport cu CHF.

Cererea de chemare în judecată critică vânzarea unor produse de creditare riscante şi atitudinea profesionistului de a expune la riscul valutar consumatorii, în loc să îi asigure contra riscurilor.

Tocmai nerespectarea acestei condiţii a inteligibilităţii economice este denunţată prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la nerespectarea obligaţiilor ce reveneau băncii în faza pre-contractuală, dar şi prin raportare la publicitatea agresivă cu privire la un produs de creditare care prezenta riscuri majore de depreciere.

Pe de altă parte, potrivit practicii CJUE, după cum rezultă din hotărârea pronunţată în cauza C - 241/98, judecătorul naţional are puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

4. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 şi urm. din C. civ. din 1864 - principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864:

"Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, dacă există o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plăţii.

Trebuie observat că textul art. 1578 alin. (2) din vechiul C. civ. se referă la monedă în sensul său originar, de ban circular din metal, în concluzie trebuie reţinut că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară.

Alin. (3) al art. 1579 din vechiul C. civ. poate fi aplicat împrumutului în bani, împrumutul în monede de aur sau argint putând fi asimilat cu împrumutul în valută.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar daca s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1578 şi urm. din C. civ. din 1864 sunt norme supletive, care nu interzic conversia în RON a creditelor acordate de profesionist cu încălcarea drepturilor consumatorilor şi cu afectarea intereselor economice ale acestora.

Regăsim chiar în C. civ. nou reglementarea remediului pe care consumatorii îl pretind prin această acţiune, şi anume restituirea creditului la valoarea iniţială.

Art. 1635 şi 1640 din C. civ., coroborate cu art. 6 din Legea 193/2000 (clauza abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator), permit restituirea în RON a creditului acordat în CHF, la cursul iniţial. Nulitatea parţială a contractului în ceea ce priveşte obligaţia consumatorului de a restitui CHF, are efectele din materia protecţiei consumatorilor, respectiv clauza nu creează obligaţii pentru consumator, respectiv, nu creează obligaţia de a restitui franci elveţieni, dar creditul trebuie restituit.

Nulitatea parţială a contractului în ceea ce priveşte restituirea CHF, poate să atragă aplicabilitatea art. 1635:

"restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut în virtutea legii să înapoieze bunurile primite (...) în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui eveniment asimilat."

Art. 1640 prevede "(1) Dacă restituirea în natură nu poate avea loc din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios (n.n. exempli gratia, din cauza nulităţii pentru cauza ilicită) restituirea se face în echivalent. (2) In cazurile prevăzute de alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuia să restituie." În cazul de faţă, acesta este momentul acordării creditului şi având în vedere că nulitatea a intervenit (a fost constatată) sub imperiul noului C. civ., recurentul apreciază că restituirea (efectul nulităţii) este supusă regulilor acestuia.

Rezolvarea presupusului conflict între normele dispozitive generale (nominalismul monetar din C. civ.) şi normele imperative din legi speciale (protecţia consumatorului) nu poate fi decât în sensul aplicării normelor speciale. Principiul nominalismului nu poate împiedica instanţa să cerceteze îndeplinirea de către profesionist a obligaţiilor specifice din legislaţia protecţiei consumatorilor.

Ca urmare a constatării încălcării obligaţiilor de către pârâtă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar sancţiunea care intervine în această materie specială, a protecţiei consumatorilor, este aceea a constatării nulităţii absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligaţiilor anterior menţionate şi emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit.

Drept urmare, angajarea răspunderii civile delictuale a băncii presupune, în această situaţie, o modalitate specială de reparare a prejudiciului, anume eliminarea clauzei care instituie obligaţia de a suporta riscul valutar de tip speculativ raportat la CHF, de către împrumutaţi.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 20 noiembrie 2017, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat:

I. Excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului

În acest sens, recurenta a arătat că potrivit prevederilor art. XVIII alin. (1) si (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 95/2016, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a respectivei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de pana la 1.000.000 RON inclusiv.

Prin contractul de credit contestat s-a acordat suma de 119.698,96 CHF, la data încheierii contractului - 20.11.2007 cursul oficial BNR era de 2,1316 RON pentru un franc elveţian, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată (17.04.2014, dosar iniţial nr. x/2014, înainte de disjungere) cursul oficial BNR era de 3,6797 RON.

Întrucât recurenta-reclamantă A. a solicitat restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, apreciază că la stabilirea valorii cererii trebuie avut în vedere avantajul patrimonial pe care consumatorul-reclamant încearcă să îl obţină prin admiterea cererii de chemare în judecată, adică diferenţa dintre valoarea ce ar rezulta prin luarea în considerare a cursului oficial de schimb de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi cea care ar rezulta prin luarea in considerare a cursului de la data încheierii contractului. Această diferenţă rezultată din cursurile de schimb valutar este, în linii mari, de 119.698,96*(3,6797 - 2,1316)= 185.305,95 RON.

Chiar şi în eventualitatea în care s-ar lua în considerare valoarea maximală a întregului contract: 440.456,26 RON, suma ar fi sub pragul instituit prin Legea nr. 2/2013 (şi, de altfel, inclusiv sub pragul de 500.000 RON inaplicabil în prezent, stabilit prin art. 483 alin. (2) C. proc. civ.).

Deşi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate admise prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, se arată că, în raport de paragraful 32 al acestei decizii, având în vedere că menţionata decizie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, iar decizia nr. 1991/2016 - obiect al prezentului recurs - a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 25 noiembrie 2016, aceasta nu este susceptibilă de recurs.

Se mai arată că art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", iar potrivit art. 27 C. proc. civ. "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", astfel că aplicarea acestor dispoziţii conduce la incidenţa deciziei Curţii Constituţionale numai în privinţa proceselor începute după publicarea acesteia.

II. Excepţia nulităţii recursului

Prin motivele de recurs formulate, recurenta tratează această cale extraordinară de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse de recurentă deciziei din apel având ca obiect greşita interpretare a contractului de către instanţa de apel şi reţinerea eronată, de către aceasta, a situaţiei de fapt ce rezultă din probe.

În fapt, recurenta reia susţinerile prezentate anterior în faţa instanţelor de fond - prima instanţă şi instanţa de apel - şi asupra cărora acestea s-au şi pronunţat, fapt ce contravine dispoziţiilor alin. (2) al art. 488 din C. proc. civ.

III. Asupra fondului

Intimata-pârâtă arată, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică în raport cu dispoziţiile legale invocate, dar şi cu jurisprudenţa CJUE - inclusiv din perspectiva hotărârii din 20 septembrie 2017 în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Pentru aceste motive, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi nul, iar, în subsidiar, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 22 februarie 2018, intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat, în esenţă, că este de acord cu concluziile raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale precum dobânzile, penalităţile, fructele etc.

Art. 101 din C. proc. civ. prevede că:

"(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii. (2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept".

Se constată că hotărârea recurată este pronunţată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost completată de reclamanta A. prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit care să prevadă restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, precum şi la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

În speţă, se reţine că, în temeiul contractului de credit nr. x/20.11.2007 încheiat cu pârâta B. S.A., reclamanta a contractat un împrumut în valoare de 119.698,96 CHF, pe o durată de 360 luni, pentru nevoi personale nenominalizate. Contractul de împrumut a fost modificat prin Actul adiţional din 29.04.2010.

Potrivit extrasului din Anexa 1 la cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata sumei de 119.698,96 CHF, reprezentând 440.456,26 RON, calculată la cursul CHF/LEU la data depunerii cererii de chemare în judecată (3,6797 RON), aceasta reprezentând valoarea litigiului în aprecierea competenţei materiale dată de valoarea cererii, valoare care va fi avută în vedere şi la stabilirea căilor de atac.

Cât priveşte cererea completatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care le-a îndurat reclamanta ca urmare a practicilor abuzive ale băncii, se apreciază că această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Aşadar, din argumentele expuse mai sus, prin raportare la valoarea obiectului cererii principale, calculată potrivit art. 98 şi art. 101 C. proc. civ. - 440.456,26 RON RON, reiese că valoarea litigiului se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, trebuie menţionat că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională.

Curtea Constituţională a României a statuat că "efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

O, în speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 25.11.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Prin urmare, raportat la Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, potrivit căreia sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, decizia atacată este una definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

Înalta Curte constată că dispozitivul deciziei atacate cuprinde menţiunea cu drept de recurs, în sensul că decizia pronunţată de instanţa de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, însă menţiunea inexactă nu îndreptăţeşte recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege, faţă de dispoziţiile legale mai sus redate.

Aşadar, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1991 A din 25 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.