Exclusive territorial jurisdiction of the executing court over Article 904 NCCP enforcement incidents

Şedinţa publică din data de 22 martie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 04 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., creditor în dosarul de executare nr. 147/2016 al B.E.J. "B.", a chemat în judecată pe pârâta C. S.A. Târgu Mureş (debitoare), pentru ca, în temeiul dispoziţiilor art. 904 Noul C. proc. civ., instanţa să emită încheierea executorie prin care să fie autorizat creditorul A. să îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitoarei, obligaţia de a face cuprinsă în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 14869/2013 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2012, prin care debitoarea a fost obligată să ridice conducta de gaze naturale ce traversează terenul creditorului situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi; în temeiul dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din data de 03 mai 2017, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale cu privire la soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 8585/2017, pronunţată la data de 21 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale absolute a Judecătoriei Iaşi, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamantul-creditor A., în contradictoriu cu intimatul-debitor S.C. D. (fost, C. SA) Tg. Mures, în favoarea Judecătoriei Tîrgu Mureş.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cererea de executare silită a fost înregistrată pe rolul B.E.J. B. la data de 16.03.2016, moment la care debitorul avea sediul în localitatea Tîrgu Mureş.

În raport de formularea clară a art. 904 noul C. proc. civ., potrivit cu care, competenţa pentru soluţionarea cererii de autorizare de executare a obligaţiei de a face revine instanţei de executare şi nu instanţei care a încuviinţat executarea sau instanţei care a pronunţat titlul executoriu, instanţa a apreciat că acţiunea este de competenţa Judecătoriei Târgu Mureş.

De asemenea, instanţa a observat faptul că art. 904 noul C. proc. civ. şi art. 131 noul C. proc. civ. impun instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de autorizare a executării obligaţiei de a face să îşi verifice competenţa teritorială absolută, întrucât, chiar dacă acest impediment la executare poate fi considerat un incident în cadrul executării silite, prin formularea unei cereri în justiţie, litigiul civil devine unul autonom şi care presupune respectarea tuturor normelor de procedură, fără ca instanţa învestită să fie ţinută de încheierea pronunţată de instanţa care a încuviinţat executarea silită şi care, eventual în mod eronat, a reţinut că este competentă teritorial.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu- Mureş, la data de 27 septembrie 2017, sub nr. x/2016.

În şedinţa publică din 29 noiembrie 2017, a fost pusă în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Târgu- Mureş, invocată de către reclamant.

Judecătoria Târgu- Mureş, prin sentinţa civilă nr. 5316/2017, pronunţată la data de 14 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost îndreptată, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Tîrgu-Mureş invocată de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul D. S.A. Tg. Mureş, Judecătoriei Iaşi; a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Faţă de prevederile art. 904 Noul C. proc. civ. şi art. 651 alin. (1) şi (3) Noul C. proc. civ., s-a constatat că instanţa de executare are plenitudine de jurisdicţie în privinţa oricăror incidente privitoare la executare, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, instanţa constatând că Judecătoria Iaşi are calitatea de instanţă de executare în raport de normele reţinute.

Ţinând cont de prevederile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a reţinut că părţile pot deroga de la normele de competenţă teritorială doar în pricinile privitoare la bunuri, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. De asemenea, prev. art. 129 pct. 3 C. proc. civ. sunt edictate în sensul că necompetenţa teritorială este de ordine publică, dacă părţile nu o pot înlătura.

Având în vedere caracterul normelor care reglementează competenţa, instanţa a constatat că necompetenţa este de ordine publică atunci când sunt încălcate normele ce reglementează competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă. Conform prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 8585/21 iunie 2017 a Judecătoriei Iaşi, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, invocată de instanţă din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei Judecătoriei Târgu Mureş.

Însă, normele prevăzute de art. 904 şi 651 C. proc. civ. sunt norme de ordine publică, iar reclamantul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Târgu-Mureş.

În motivarea excepţiei, instanţa a reţinut că cererea de executare silită a fost înregistrată pe rolul Biroului executorului judecătoresc B. la data de 16.03.2016. Aşadar, data sesizării organului de executare, potrivit art. 651 C. proc. civ. a fost data de 16.03.2016. Din sentinţa civilă nr. 14869/2013 a Judecătoriei Iaşi, s-a reţinut că debitoarea E. S.A. Regiunea Est avea, la data rămânerii definitive a acestei sentinţei, sediul în Iaşi, str. x, jud. Iaşi. De altfel, executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea nr. 1748/2016/CS din 25.03.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Judecătoria Iaşi.

Instanţa a reţinut, în continuare, prevederile art. 651 alin. (3) Noul C. proc. civ. şi, din cererea de executare silită, din încheierea de deschidere a procedurii executării silite, precum şi din încheierea de încuviinţare a executării silite, instanţa a constatat că executarea silită s-a demarat împotriva debitoarei S.C. E. S.A. -Regiunea Est - Sucursala Iaşi de către un executor judecătoresc din Iaşi cu privire la obligarea pârâtei de a ridica o conductă de gaze naturale ce traversează terenul reclamantului situat în Iaşi, iar instanţa de executare (Judecătoria Iaşi) a încuviinţat executarea silită împotriva acestei debitoare.

Astfel, instanţa a constatat că, indiferent de modificările survenite pe parcurs referitor la debitoare - radierea acesteia din registrul comerţului, preluarea patrimoniului sau schimbarea denumirii - instanţa de executare rămâne Judecătoria Iaşi, din raţiuni care nu ţin numai de competenţa absolută a acestei instanţe, ci şi pentru soluţionarea cu celeritate a incidentelor privind executarea silită demarată în Iaşi.

Din extrasul O.N.R.C. aflat la dosarul Judecătoriei Iaşi rezultă că data ultimei înregistrări în registrul comerţului cu privire la societatea D. S.A. a fost 06.03.2017, ulterior datei înregistrării cererii de executare silită (16.03.2016) - moment la care S.C. F. S.A. şi-a schimbat denumirea (potrivit înscrisului de la fila x).

Pe cale de consecinţă, reţinând competenţa teritorială exclusivă a instanţei de executare în soluţionarea oricăror incidente privind executarea (printre care, încuviinţarea executării silite şi cererea formulată în temeiul art. 904 C. proc. civ.), în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (3) pct. 3 C. proc. civ. şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Tîrgu-Mureş şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Iaşi şi Judecătoria Târgu- Mureş- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Iaşi, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Potrivit art. 904 Noul C. proc. civ., invocate în cauză drept temei al cererii de către reclamant A., "Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de la 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului".

Dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ. stabilesc că, "instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", iar potrivit art. 651 alin. (3) din acelaşi act normativ, "instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe".

Întrucât părţilor nu li se permite să deroge de la dispoziţiile art. 651 C. proc. civ. prin alegerea unei alte instanţe decât cea de executare, rezultă că aceste dispoziţii legale instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., competenţa teritorială exclusivă este una de ordine publică.

Dat fiind că cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de către instanţa de executare conform art. 666 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că prin admiterea acestei cereri se determină, implicit, şi instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze incidentele procedurale ce s-ar ivi în cursul executării silite.

Astfel, se reţine că prin încheierea de executare silită nr. x/2016/CS din 25 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Iaşi a constatat că este competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite, ce face obiectul dosarului de executare nr. 147/2016 şi, totodată, a admis această cerere, autorizând creditorul A. (reclamant, s.n.) să treacă la executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 14869/20.11.2013 pronunţată de Judecătoria Iaşi, pentru recuperarea creanţei de 1.158,30 lei…", titlu executoriu care cuprinde şi obligaţia de a face pentru a cărei îndeplinire s-a solicitat instanţei să emită încheierea executorie în cauza de faţă.

Or, ca efect al încuviinţării executării, Judecătoria Iaşi a devenit instanţa de executare în sensul dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei-, având în vedere faptul că instanţa de executare este Judecătoria Iaşi, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei judecătorii şi,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3), coroborat cu art. 904 Noul C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.