Consumer loan clause challenge over CHF indexation and fees sent to Court of Appeal as improper High Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C.- PRIN D. S.A. BUCUREŞTI şi D. S.A. - SUCURSALA TIMIŞ, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.5 din contractul de credit nr. x/11.10.2007 în ceea ce priveşte menţiunile "pe parcursul derulării contractului (...) banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare (...) Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului de la data modificării dobânzii şi comisioanelor bancare se consideră acceptare tacită. În situaţia neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii şi comisioanelor bancare, acesta are dreptul să denunţe unilateral contractul, rambursând în avans creditul, comisioanele şi dobânzile aferente", care permit stabilirea şi modificarea dobânzii în mod unilateral de către pârâte, fără a exista consimţământul clienţilor, să constate nulitatea absolută a acestor menţiuni abuzive din cuprinsul clauzei şi să dispună eliminarea lor din contract;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/18.10.2010 la contractul de credit, Condiţii speciale de creditare, art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/29.12.2011 la contractul de credit, Condiţii speciale de creditare, art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/05.04.2013 la contractul de credit, Condiţii speciale de creditare, şi art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x/02.09.2014 la contractul de credit, Condiţii speciale de creditare, prin care pârâţii au majorat în mod abuziv marja fixă a băncii de la valoarea de 3,28% de la momentul semnării contractului de credit, la valoarea de 8%, să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să dispună eliminarea lor din contract;

- să oblige pârâţii, în principal, să aplice şi să respecte pe toată perioada de derulare a contractului formula de calcul a dobânzii Libor CHF la 6 luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului de 3,28% care rezultă din interpretarea în favoarea consumatorului a clauzei de variabilitate a dobânzii, respectiv să respecte variabilitatea dobânzii atât în sens crescător, cât şi descrescător în funcţie de evoluţia crescătoare sau descrescătoare a indicelui de referinţă Libor CHF la 6 luni, astfel încât pârâţii pe parcursul derulării contractului să fie obligaţi să scadă dobânda iniţială de 5,90 % proporţional cu scăderea indicelui de referinţă specific contractului, Libor CHF la 6 luni, faţă de valoarea iniţială a acestuia de 2,62%, şi să oblige pârâţii la recalcularea retroactivă şi pentru viitor a ratelor şi a dobânzii după formula de calcul Libor CHF la 6 luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului de 3,28%;

- să oblige pârâţii, în secundar, să aplice şi să respecte pe toată perioada de derulare a contractului dobânda fixă de 5,90% stabilită la data semnării contractului de credit;

- să oblige pârâţii la restituirea în CHF a sumelor încasate abuziv ca urmare a nerespectării clauzei de variabilitate a dobânzii în funcţie de indicele de referinţă aferent monedei de creditare, Libor CHF 6 luni, respectiv ca urmare a nerespectării formulei de calcul a dobânzii Libor CHF la 6 Luni + marja fixă a băncii de la data semnării contractului, începând cu 3 ani în urma introducerii acţiunii şi până la momentul aplicării efective a acestei formule de calcul; În cazul admiterii petitului, pentru perioada 21.02.2013 - 05.01.2016, suma încasată fără drept de pârâţi ca urmare a nerespectării marjei fixe de 3,28% este de 292,66 CHF, respectiv 1.183,34 RON, la cursul valutar din data de 08.02.2016 de 1 CHF-4,0434 RON;

- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.10 lit. a) din contract conform căreia "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: comision de acordare credit de 1,00% calculat la valoarea creditului", să constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să dispună eliminarea acesteia din contract;

- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 4 pct. 4.10 lit. b) din contract conform căreia "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului", să constate nulitatea absolută a acestei clauze;

- să oblige pârâţii la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate la petitul 4, calculate de la data efectuării fiecărei plăţi nedatorate şi până la restituirea efectivă a acestor sume, raportat la reaua-credinţă a acestora de la data încasării acestor sume, şi,

- să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa nr. 8542/14.07.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea astfel cum a fost modificată având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C.., prin D. S.A. Bucureşti, D. S.A. Bucureşti şi D. S.A. - Sucursala Timiş.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010).

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 10 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010).

A fost obligată pârâta D. S.A. să restituie în CHF reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de comision de administrare, achitate de reclamanţi în temeiul clauzelor de la art. 10 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010).

S-au respins, ca fiind neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatare caracter abuziv al clauzelor de la art. 2 din fiecare act adiţional, respectiv din actele adiţionale nr. x din 18.10.2010, nr. 2 din 29.12.2011, nr. 3 din 05.04.2013 şi nr. 4 din 02.09.2014.

S-au respins, ca fiind neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect stabilire dobândă sub forma Libor CHF 6 luni+ marjă fixa de 3,28% sau dobândă fixă de 5,9% şi, pe cale de consecinţă, capetele de cerere având ca obiect restituire sume achitate în plus cu titlu de dobândă şi capătul de cerere având ca obiect dobânda legală pentru sumele cu titlu de dobândă supuse restituirii.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 05 septembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis sesizarea din oficiu având ca obiect îndreptare eroare materială în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Timişoara, având ca părţi, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C.., prin D. S.A. Bucureşti, D. S.A. Bucureşti şi D. S.A. - Sucursala Timiş.

A fost îndreptată eroarea materială strecurată în minuta şi în dispozitivul sentinţei nr. 8542/14.07.2016, în sensul rectificării menţiunilor "art. 10 lit. a) şi b)" în menţiunile "art. 4.10 lit. a) şi b)" şi a introducerii menţiunii "Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Timişoara.".

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal şi motivat reclamanţii A. şi B., şi pârâta D. S.A. BUCUREŞTI.

D. Hotărârea instanţei de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 1035/NLP/A din 03 octombrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. D. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 8452/14.07.2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanţii reclamanţi A. şi B. şi intimata pârâtă C. prin S.C. D. S.A. Bucureşti.

A fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 8452/14.07.2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. D. S.A. şi intimata pârâtă C. prin S.C. D. S.A..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată şi rejudecând:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010).

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4. 10 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010).

A fost obligată pârâta D. S.A. să restituie în CHF reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de comision de administrare, achitate de reclamanţi în temeiul clauzelor de la art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 (forma în vigoare până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.10.2010), cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data restituirii acestora.

S-a respins în rest cererea.

E. Calea de atac împotriva instanţei de apel.

5. Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs, recurenţii- reclamanţi A. şi B., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Timiş, prin adresa din 19.12.2017, înregistrată la Înalta Curte sub nr. x din 21.12.2017.

F. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

7. După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

8. Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

9. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

10. Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

11. De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

12. Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

13. Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

14. În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

15. Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

16. În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

17. Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

18. Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

19. Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

20. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

21. Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

22. Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

23. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1035/NLP/A din 03 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.