Individual entrepreneur as non-consumer in negative jurisdiction conflict over low-value commercial debt

Şedinţa publică din data de 21 martie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub numărul x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. Î.I., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei 223,68 RON cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare facturi neachitate pentru serviciile telefonice furnizate.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1026 noul C. proc. civ. şi urm, art. 411 noul C. proc. civ.

Pârâta nu a formulat întâmpinare în termen legal şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a-şi exprima poziţia procesuală, deşi a fost legal citată.

Prin sentinţa civilă nr. 11847/03.10.2017, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei invocând art. 121 C. proc. civ., în conformitate cu care cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, motiv pentru care a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 16.11.2017.

Judecătoria Ploieşti a invocat excepţia necompetenţei teritoriale pe care a admis-o, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă, iar în baza art. 134 şi art. 135 alin. (1) din acelaşi act normativ, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă. În motivarea soluţiei s-a reţinut că întreprinderea individuală este o entitate distinctă faţă de persoana fizică şi din această perspectivă nu se aplică dispoziţiile art. 121 C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Giurgiu competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, reţine că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o cerere cu valoare redusă. Procedura de soluţionare a cererilor cu valoare redusă este reglementată prin dispoziţiile speciale prevăzute de art. 1027 C. proc. civ.

Prin art. 1028 C. proc. civ. competenţa de a soluţiona cererea în primă instanţă aparţine judecătoriei iar aceasta se stabileşte potrivit dreptului comun.

Pârâta din prezenta cauză este o întreprindere individuală. Potrivit art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008, prin întreprindere individuală se înţelege întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică. Această entitate juridică nu este cuprinsă în noţiunea de consumator, în sensul Legii nr. 192/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, ca atare, în cauză nu are incidenţă art. 121 C. proc. civ. deoarece pârâta nu are calitatea de consumator ambele părţi făcând parte din categoria profesioniştilor deoarece desfăşoară activităţi autorizate.

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În prezentul litigiu, competenţa de judecată este de ordine privată, reclamanta fiind aceea care a înţeles să se prevaleze, în acest sens, de dispoziţiile art. 113 C. proc. civ. ce vizează competenţa alternativă.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de ordine privată şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, fiind incidente dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Consecinţa nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel. Formularea şi depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie în sarcina pârâtului această obligaţie, iar nedepunerea întâmpinării în termenul legal are drept consecinţă că faptul că instanţa sesizată de reclamantă rămâne legal învestită.

În speţă, reclamanta a sesizat instanţa de la sediul său, respectiv de Judecătoria Iaşi iar pârâta nu a formulat întâmpinare, prin urmare Judecătoria Iaşi rămâne instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantă, în favoarea Judecătoriei Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2018.