CHF-indexed loan unfairness case sent to Court of Appeal on jurisdictional grounds, High Court declines to hear merits

Şedinţa publică din data de 21 martie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A şi D., următoarele:

I. în ce priveşte contractul de credit de consum pentru nevoi nenominalizate garantat cu ipotecă nr. x/04.06.2007

- în temeiul art. 14, coroborat cu art. 1 alin. (3), art. 4 şi art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1 şi, respectiv art. 11 pct. 1 din contactul de credit bancar ipotecar, prima frază:

"Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se va efectua de către împrumutat în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul"

- să se constatate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 11 pct. 2 din contractul de credit bancar ipotecar, având următorul cuprins:"împrumutatul autorizează banca să debiteze contul său curent în valuta creditului...' şi art. 1l pct. 3 "împrumutatul autorizează banca să facă în numele ei şi pe contul său, până la nivelul limitelor datorate, orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale curente deschise în alte valute în moneda prezentului contract, la cursul C. SA" în măsura în care această clauză autorizează pârâta să efectueze schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat/codebitor la o altă cotaţie decât cea de la data încheierii contractului, 1 CHF= 1,9744 RON,

- pentru restabilirea echilibrului contractual, să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 04 iunie 2007, de 1 CHF - 1,9744 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului, 04 iunie 2007 completat cu Actul Adiţional nr. 1/29.04.2011, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei şi până la încetarea contractului de credit bancar ipotecar.

- subsecvent, să fie obligate pârâtele să recalculeze, şi să comunice reclamanţilor noile rate de restituire a împrumutului, cu aceleaşi scadenţe lunare convenite, ţinând cont de toate sumele achitate în plus până la pronunţarea hotărârii, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul avut în vedere la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar stabilizat, mai sus arătat, de 1 CHF- 1,9744 RON.

II, în ce priveşte Actul Adiţional nr. 1 din 29.04.2011 la contractul de credit mai sus menţionat:

- în temeiul art. 14, coroborat cu art. 1 alin. (3), art. 4 şi art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1 şi, respectiv art. 9 pct. 3 din Actul adiţional la contractul de credit bancar ipotecar:

"Rambursarea ratelor lunare se va efectua prin debitarea conturilor curente al împrumutatului, deschise la Banca, în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul. Banca are dreptul la libera alegere, a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate"

- să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 9 pct. 2 din Actul Adiţional la contractul de credit bancar ipotecar, având următorul cuprins:".. .în situaţia în care Clientul nu a realizat conversia valutară, Banca este mandatată să realizeze această operaţiune începând cu ora 00 a datei scadentei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicat de Banca la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni" şi art. 9 pct. 4 "Clientul mandatează Banca, în mod irevocabil şi necondiţionat să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi, în alte valute, deţinute de către Client la Bancă, până la nivelul sumelor datorate, să efectueze orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea rambursării ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror alte sume, inclusiv din executarea silită datorate conform prezentului contract" în măsura în care această clauză autorizează pârâta să efectueze schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat/codebitor la o altă cotaţie decât cea de la data încheierii contractului din 04 iunie 2007,1 CHF = 1,9744 RON,

- pentru restabilirea echilibrului contractual, să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 04 iunie 2007, de 1 CHF - 1,9744 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului, 04 iunie 2007 completat cu Actul Adiţional 1/29.04.2011, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei şi până la încetarea contractului de credit bancar ipotecar,

- subsecvent, să fie obligate pârâtele să recalculeze, şi sa comunice reclamanţilor noile rate de restituire a împrumutului, cu aceleaşi scadenţe lunare convenite, ţinând cont de toate sumele achitate în plus până la pronunţarea hotărârii, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul avut în vedere la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar stabilizat de 1 CHF - 1,9744 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1455/13.03.2017, instanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanţii solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei primei instante şi, rejudecând, să admite cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1058/2017 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de A. si B. împotriva sentinţei civile nr. 1455/13.03.2017 pronunţată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs rreclamanţii A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 21.03.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege.

Din cele ce preced se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se constată că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curţii Constituţionale, este de precizat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casaţie are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanţei supreme cu cauze de mai mică importanţă, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanţa sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplineşte instanţa supremă ca jurisdicţie de casaţie, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluţionare a unui asemenea recurs (cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei).

Aşadar, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanţă nici măcar în situaţia în care accesul la recurs este condiţionat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puţin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul la instanţa supremă, ca jurisdicţie de casaţie, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Sibiu revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Alba Iulia, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1058/2017 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2018.