Civil liability for abuse of procedural rights in insolvency suspension; failure to prove causal link between litigation acts and accounting losses

Şedinţa publică din data de 21 martie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.A. în insolvenţă prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C. pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestuia de a-i plăti suma de 43.168.423 RON reprezentând pierderea ce a suferit-o în perioada 13.08.2012 până la 24.09.2012 precum şi la plata de daune interese corespunzătoare beneficiului nerealizat ca urmare a imposibilităţii de a dispune de suma respectivă. Acţiunea a fost precizată la suma de 45.237.907 RON.

Prin sentinţa nr. 400/CA/2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2011 a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.A. în insolvenţă prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâtul C. având ca obiect pretenţii şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel administratorul judiciar al S.C. A. S.A. şi pârâtul C..

Prin decizia nr. 98/2017 din 16 februarie 2017 pronunţată CURTEA DE APEL ALBA IULIA, SECTIA A II-A CIVILA a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Brad împotriva sentinţei nr. 400/CA din 02.06.2016 pronunţată în dosar nr. x/2013 al Tribunalului Hunedoara. A fost admis în parte apelul formulat de pârâtul C. împotriva aceleaşi sentinţe şi, în consecinţă, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatului pârât şi suma de 597,48 RON cheltuieli de deplasare. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenta reclamantă S.C. A. S.A. BRAD prin administrator judiciar B. SPRL şi recurentul pârât C..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererile de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că acestea îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta reclamantă este scutită de la plata taxei judiciare de timbru având în vedere că se află în procedura de insolvenţă şi că recurentul pârât a achitat taxa judiciară de timbru.

Recursurile sunt formulate în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 6.06.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursurilor, cu menţiunea de a se depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile, însă părţile nu s-au conformat.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018 au fost admise în principiu recursurile şi a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluţionării acestora.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor

Recurenta reclamantă S.C. A. S.A. BRAD a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv a arătat că instanţa de apel a tranşat problematica răspunderii civile delictuale a pârâtului în mod superficial, cu ignorarea normelor legale incidente în materie privind răspunderea civilă delictuală şi normele speciale ale legii insolvenţei care guvernau activitatea debitoarei şi a probelor de specialitate existente la dosarul cauzei.

Prin motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că nu ar exista o faptă ilicită, întrucât pârâtul ar fi acţionat legal exercitându-şi un drept procesual.

Arată recurenta că exercitarea dreptului procesual a îmbrăcat forma abuzului de drept, fapta ilicită a pârâtului constând în formularea unei cereri de suspendare "ataşată" recursului împotriva hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei în vederea preconstituirii unor condiţii minime necesare admiterii unei cereri de ordonanţă preşedinţială.

Solicitarea din recurs de suspendare a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei era inadmisibilă raportat la dispoziţiile neechivoce ale art. 8 alin. (4) şi (5) din legea insolvenţei, inadmisibilitate constatată şi de instanţa de recurs - Curtea de Apel Alba Iulia în cadrul dosarului nr. x/2012, prin urmare, formularea unei ordonanţe preşedinţiale de către pârât, în condiţiile în care avea cunoştinţă de inadmisibilitatea cererii de suspendare din recurs, cu consecinţa admiterii acesteia şi suspendării procedurii de insolvenţă este o reală dovadă de rea-credinţă a pârâtului care, bazându-se pe aparenţa în drept a solicitării, a determinat instanţa să constate condiţiile minime de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale formulate.

Acţiunile pârâtului au avut drept scop protejarea intereselor personale, în condiţiile în care starea de insolvenţă a societăţii era evidentă şi notorie, ca atare, exceptând interesul personal, nu exista nicio altă justificare de natură juridică sau economică, pentru care, pârâtul nu a fost de acord cu deschiderea procedurii din data de 02.08.2012, dar a înţeles să solicite deschiderea procedurii (la cererea debitoarei) printr-o cerere însuşită de pârât, în dosarul nr. x/97.2012, prin care s-a deschis din nou, la data de 24.09.2012, procedura insolvenţei.

Susţine recurenta că nu se poate vorbi de interesele societăţii în condiţiile în care, ca urmare a demersurilor pârâtului, societatea a fost scoasă de sub protecţia legii insolvenţei fiind lăsată descoperită în faţa creditorilor.

În vederea stabilirii în mod exact a prejudiciului cauzat de pârâtul C. societăţii A. S.A., instanţa a dispus efectuarea unei expertize financiar contabile cu o serie de obiective la care pârâtul a achiesat.

Susţine recurenta că poziţia instanţei că, în speţă, nu este vorba despre un prejudiciu ci despre o simplă pierdere care nu ar putea fi asimilată prejudiciului în sensul răspunderii civile delictuale reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept. Este evident că un expert contabil desemnat să realizeze o expertiză într-o cauză, prin prisma normelor contabile incidente în materie va vorbi în cuprinsul expertizei despre o pierdere a societăţii, iar nu despre un prejudiciu, şi nu are posibilitatea de a indica persoanele vinovate, ci doar de a constata pentru o anumită perioadă de timp ce pierderi a înregistrat societatea.

Deşi instanţa de apel a reţinut existenţa sumei de 12.934.778 RON ca şi pierdere constatată de expert, aspect care ar reprezenta cel puţin pentru această sumă certitudinea că societatea A. S.A. a suferit un prejudiciu în perioada suspendării procedurii insolvenţei, totuşi instanţa a reţinut această constatare ca şi simpla enunţare, nepronunţându-se astfel asupra constatărilor unei lucrări de specialitate, care a constituit de altfel unul din motivele de apel.

Instanţa a ignorat caracteristicile conferite de lege noţiunii de prejudiciu ca element al răspunderii delictuale care este factorul declanşator al răspunderii delictuale şi element esenţial al acesteia. Din punct de vedere al patrimoniului Societatea A. a rămas cu un prejudiciu însemnat care se regăseşte ca atare în contabilitate.

Existenţa unui prejudiciu fără a exista o parte vinovată de producerea acestuia este de neconceput, motiv pentru care motivarea instanţei de fond care nu consideră că a fost săvârşită în speţa o faptă ilicită deşi reţine în prealabil existenţa unui prejudiciu, este absurdă şi nelegală. Acest prejudiciu nu s-a produs ca urmare a unor factori externi, extrinseci societăţii ci ca urmare a unor demersuri proprii întreprinse de pârâtul D. iar conform art. 1349 noul C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune îndatorirea oricărei persoane de a repara prejudiciile cauzate altuia prin încălcarea obligaţiei de a respecta.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra principiul prevalenţei economicului asupra juridicului invocat în cadrul dosarului de apel. Respectarea principiului maximizării averii debitoarei - prevăzut de Legea nr. 85/2006, impune cu atât mai mult luarea în considerare a împrejurărilor economice ale speţei, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta - acoperirea într-o mai mare măsură a creanţelor, recuperarea prejudiciilor cauzate debitoarei, etc. Administratorul judiciar este obligat de însăşi mandatul conferit de judecătorul sindic, de a întreprinde toate măsurile necesare în vederea valorificării optime a potenţialului societăţii debitoare în scopul acoperirii masei credale.

Recurentul pârât C. a invocat art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. solicitând casarea în parte a deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte apelul propriu, decizia fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Arată recurentul că instanţa de apel nu a motivat decizia de menţinere a cuantumului onorariului diminuat de instanţa de fond ci s-a rezumat doar la constatarea caracterului exagerat al onorariului fără a arata la ce s-a raportat în momentul estimării cuantumului şi nici ce presupune un volum de muncă rezonabil pe care apărarea recurentului nu l-a atins, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 451 C. proc. civ. în sensul că nu trebuia dispusă reducerea onorariului de avocat nefiind vorba de un onorariu exagerat sau care nu îndeplineşte condiţia de a fi rezonabil.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 6 în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel menţinând onorariul redus al avocatului dispus prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

Arată recurentul că simpla afirmaţie că onorariul în sumă de 32,296,20 RON, dovedit prin factura depusă la dosar se apreciază a fi exagerat de mare având în vedere obiectul litigiului şi munca îndeplinită de mandatarul părţii precum şi afirmaţia cum că onorariul avocatului pârâtului nu îndeplineşte condiţia de a fi rezonabil la volumul de muncă din prezentul dosar nu sunt suficiente, instanţa fiind obligată să arate la ce s-a raportat când a apreciat ca onorariul rezonabil reprezintă suma de 10.000 RON şi nu onorariul plătit de recurent. În mod neîntemeiat instanţa de apel a apreciat că onorariul apare ca exagerat în raport de obiectul cererii deoarece ceea ce interesează este valoarea cererii, deci miza litigiului, nu obiectul în sine iar valoarea litigiului este de peste 45.000.000 RON adica aproximativ 10 milioane EURO.

Înalta Curte, examinând cererile de recurs constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul S.C. A. S.A. BRAD

Recurenta a invocat încălcarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel recurenta a susţinut că au fost încălcare normele care reglementează răspunderea civilă delictuală deoarece nu s-a reţinut existenţa faptei ilicite constând în aceea că, urmare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către pârât, societatea a înregistrat pierdere în contabilitate.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 12 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate, putând fi obligată şi la plata unei amenzi judiciare.

În mod similar, potrivit art. 15 din C. civ. niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.

Art. 1353 din C. civ., care face parte din secţiunea cauze exoneratoare de răspundere din cadrul capitolului privind răspunderea civilă, prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Abuzul de drept reprezintă fapta ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social-economic, legii şi regulilor de convieţuire socială, respectiv în scopul de a păgubi pe altul, de a şicana şi de a obţine foloase ilicite.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi în limitele sale.

Prin cererea introductivă reclamanta a relevat existenţa unui abuz procesual constând în formularea unui recurs şi a unei cereri de suspendare de către pârât.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că legea a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare, părţile pot solicita verificarea hotărârilor considerate a fi nelegale sau netemeinice şi înlăturarea erorilor săvârşite, simpla exercitare a unor căi de atac nefăcând proba exercitării cu rea credinţă a unor drepturi procesuale.

În susţinerea cererii de chemare în judecată reclamanta a corelat pierderile societăţii înregistrate în contabilitate cu demersurile judiciare ale pârâtului, afirmând că acesta a exercitat în mod abuziv calea de atac a recursului şi a solicitat suspendarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei în scopul protejării intereselor personale.

Referitor la existenţa prejudiciului pretins de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că prin expertize s-a determinat pierderea în perioada suspendării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi nu un prejudiciu determinat prin faptele pârâtului.

Or, în lipsa dovedirii unei legături directe între pierderea înregistrată în contabilitate şi demersurile judiciare a pârâtului, în mod corect a reţinut instanţa de apel că fapta ilicită, astfel cum a susţinut reclamanta, nu există.

Nefiind dovedită fapta ilicită, nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

În mod greşit susţine recurenta că pierderea înregistrată în contabilitate dovedeşte existenţa prejudiciului pretins prin acţiune, pierderea fiind consecinţa mai multor factori printre care şi deficienţele manageriale.

Or, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit abuzul de drept astfel cum l-a conturat, rezultă că decizia atacată este legală.

Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului are aplicabilitate doar în ceea ce priveşte înregistrările contabile, invocarea acestuia nefiind suficientă pentru interpretarea pierderilor înregistrate ca fiind prejudicii care se impun a fi recuperate pe calea acţiunii în răspundere civilă, deoarece astfel cum s-a arătat, pierderile pot avea cauze multiple.

Recursul recurentului pârât C.

Recurentul a criticat decizia din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine că pe aspectul criticilor cuantumului cheltuielilor de judecată instanţa de recurs nu poate interveni deoarece acest demers presupune analiza probelor, ceea ce nu intră în atribuţiile sale ca instanţă de recurs.

Critica prin care recurentul arată că instanţa de apel nu a motivat decizia de menţinere a cuantumului onorariului diminuat de instanţa de fond ci s-a rezumat doar la constatarea caracterului exagerat al onorariului fără a arata la ce s-a raportat în momentul estimării cuantumului şi nici ce presupune un volum de muncă rezonabil pe care apărarea recurentului nu l-a atins, nu este fondată, instanţa de apel motivând amplu soluţia sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns la toate afirmaţiile părţilor, exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil fiind întrunite dacă instanţa arată motivele esenţiale ale admiterii sau respingerii unei cereri, aspect care, din considerentele deciziei atacate, rezultă ca fiind îndeplinit.

Având în vedere cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BRAD prin administrator judiciar B. SPRL şi de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 98/2017 din 16 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2018.