Challenge to police training cost recovery norms; failure of first-instance judgment to provide independent judicial reasoning required by art. 425 CPC and art. 6 ECHR

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 septembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat:

- în principal, anularea Ordinului M.A.I nr. 1122/05.01.2006 şi a Normelor Metodologice aprobate prin acesta, privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară sau străinătate şi modul de recuperare al acestora;

- în subsidiar, anularea în parte a Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006, respectiv anularea art. 9 din acest act.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 206 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 206/27.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei în vederea rejudecării şi pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază. Totodată, în cuprinsul hotărârii nu sunt indicate şi analizate probele depuse la dosar, nu sunt analizate motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant şi nu s-a menţionat răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise prin care reclamantul şi-a precizat capătul de cerere din subsidiar.

Recurentul-reclamant a apreciat că, prin nemotivarea hotărârii atacate, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi i s-a cauzat o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării cererii sale. În acest sens, recurentul-reclamant a invocat decizii de jurisprudenţă, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la dreptul la un proces echitabil.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, a art. 2 şi a art. 12 din O.G. nr. 121/1998, precum şi a art. 6 şi a art. 9 din Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară sau străinătate şi modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate, aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/05.01.2006.

Recurentul-reclamant a apreciat că prima instanţă nu a respectat prevederile art. 1, ale art. 4 alin. (4) şi ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, limitându-se la expunerea apărărilor formulate de pârât prin întâmpinare.

Prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 au fost interpretate greşit de prima instanţă, care a preluat argumentaţia pârâtului, în sensul că sumele reprezentând cheltuielile de şcolarizare trebuie acoperite de către fostul elev, fie că i-au profitat sau nu în mod direct.

Recurentul-reclamant a învederat că a contestat legalitatea Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/05.01.2006 şi a Normelor Metodologice aprobate prin acesta, apreciind că, în condiţiile în care a stat efectiv în instituţie doar 239 zile, din cele 452 calendaristice de şcolarizare, iar în perioada în care a lipsit a fost cazată o altă promoţie de elevi, modul de calcul prevăzut în art. 6 şi 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 este eronat.

De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că nu a contestat Decizia de impunere, suma stabilită sau modul de calcul din cuprinsul acesteia, ci a contestat doar modul de calcul prevăzut de art. 6 şi 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006.

Astfel, consideră că, prin nescăderea cheltuielilor de cazare şi hrană din cheltuielile de şcolarizare aferente perioadei de practică şi prin calcularea acestora la data încetării raporturilor de serviciu ale poliţistului, raportat la numărul de elevi/studenţi şcolarizaţi în acel an, sunt încălcate garanţiile referitoare la dreptul de proprietate, precum şi principiul legalităţii actului normativ, în sensul că Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 nu este unul cu prevederi suficient de accesibile, precise şi previzibile şi completează art. 70 din Legea nr. 360/2002, dând naştere unei incoerenţe legislative şi ambiguităţi în modul de calcul al cheltuielilor de şcolarizare.

Susţinerile pârâtului în sensul că reclamantul ar fi profitat în mod indirect de cheltuielile ocazionate de instituţia de învăţământ în perioada în care nu se afla efectiv încazarmat sunt neîntemeiate şi nesusţinute de vreun mijloc de probă, în condiţiile în care, din adresele emis de Şcoala de Agenţi de Poliţie rezultă că, în perioada de practică a reclamantului, în şcoală era cazată o altă promoţie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 mai 2016, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât a susţinut că Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 este emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, iar criticile din recurs formulate de reclamant nu pot constitui motive de nelegalitate a acestui ordin, ci, eventual, a Deciziei de imputare nr. 633052/18.02.2014, care, însă, nu face obiectul învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză.

Apreciază că dispoziţiile art. 9 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006 nu contravin art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar formula de calcul din cuprinsul acestora vizează evaluarea pagubei produse şi nu exclude calculul cheltuielilor efective. Totodată, intimatul-pârât a făcut trimitere la prevederile art. 3 lit. e) din Anexa la ordin, precum şi la art. 5, art. 6, art. 7 şi art. 10 din acelaşi act, care cuprind o detaliere a cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării absolvenţilor din instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea va cuprinde: (...) b) (...) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor."

Această dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv distinct de casare a hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă existenţa unei motivări proprii a instanţei de judecată, toate considerentele, destul de succinte de altfel, fiind preluate din apărările formulate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt şi de drept "pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părţi nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părţilor şi nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu permit urmărirea silogismului logic prin care instanţa a ajuns la această soluţie, şi nu dovedesc că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele expuse de reclamantul A..

Hotărârea instanţei de fond nu permite nici exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluţiei pronunţate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deşi, strict formal, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat pe fondul cauzei.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României garantează dreptul la un proces echitabil, garanţie ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a "transcrie" în considerente argumentele părţilor, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Este evident că soluţia judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunţată în favoarea uneia din părţile cauzei, prin raportare la motivele de fapt şi de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanţa de judecată de justeţea pretenţiilor părţii, dar instanţa de judecată nu poate ignora obligaţia de motivare a hotărârii, prin preluarea integrală a argumentelor părţii căreia i-a dat câştig de cauză.

Prin urmare, se apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Pentru motivele expuse anterior, în raport de soluţia de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază a fi inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamantul A., încadrate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

În consecinţă, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea Sentinţei civile nr. 206 din 27 ianuarie 2016 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 206 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2018.

GGC - GV