Scope of guarantee fund liability: exclusion of repair service providers from statutory definition of insurance creditors based on contractual rather than insurance law origin

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 februarie 2016, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 7576 din 03.02.2016, emisă de pârât ca urmare a cererii de plată formulate de reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 169.477,67 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise şi neachitate în baza Convenţiei de colaborare nr. 1898/11.03.2011, încheiată de Societatea B. SA şi Societatea C. SRL, creanţă cesionată reclamantei de creditorul Societatea C. SRL potrivit Contractului de cesiune de creanţă nr. x;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 816.900,69 RON, reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere (0,3% pe zi de întârziere), calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 26.08.2013, data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de Societatea B. SA, respectiv 03.12.2015;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea completatoare înregistrată la dosarul instanţei de fond la data de 18 aprilie 2016, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că actul administrativ atacat nu are natura unei decizii:

- să se constate dreptul de creanţă al reclamantei împotriva pârâtului în cuantum de 986.378,36 RON, reprezentând 169.477,67 RON debit principal şi 816.900,69 RON penalităţi de întârziere;

- obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlu de plată/înscrierea reclamantei pe lista creditorilor cu creanţe aprobate la plată de către comisia specială, în termen de maxim 30 de zile de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1947 din 07 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1947 din 07 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a prevederilor art. 1593 C. civ., a art. 4 din Legea nr. 213/2015 şi a art. 58 din Norma nr. 23/2014.

Reclamanta a criticat argumentul instanţei de fond potrivit căruia izvorul creanţei în litigiu îl reprezintă convenţiile de colaborare încheiate cu Societatea B. SA. Aceste convenţii reprezintă doar un mecanism de decontare al sumelor ocazionate de repararea autoturismelor avariate ca urmare a producerii evenimentelor prevăzute în poliţele de asigurare, prin care unitatea reparatoare (Societatea C. SRL) împreună cu asigurătorul Societatea B. SA au urmărit ca achitarea acestor sume să se facă direct în contul unităţii reparatoare.

Astfel, unitatea reparatoare factura direct asiguraţii şi/sau persoanele păgubite, iar plata facturilor era efectuată de Societatea B. SA. Din acest motiv, cererile de despăgubire au fost formulate de către asiguraţi şi/sau persoanele păgubite, iar nu de către unitatea reparatoare, care figurează în aceste cereri ca beneficiar, respectiv persoana în contul căreia trebuie efectuată plata.

Prin urmare, recurenta-reclamantă arată că, în cauză există atât acordul asigurătorului Societatea B. SA, manifestat prin convenţiile de colaborare, cât şi al asiguraţilor/persoanelor păgubite, manifestat prin cererile de despăgubire, ca plata creanţelor de asigurare să fie efectuată de către asigurător direct în contul şi în beneficiul unităţii reparatoare.

În acest context, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a dat o interpretare greşită reglementărilor în materie, aplicând într-o modalitate restrictivă prevederile art. 4 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 1593 C. civ. Astfel, deşi reţine că, potrivit art. 58 din Norma nr. 23/2014, este permis asigurătorului să efectueze plata direct în contul unităţii reparatoare, prima instanţă nu recunoaşte efectul subrogării acesteia în dreptul persoanelor asigurate.

Recurenta-reclamantă arată că nu a afirmat că ar fi avut, stricto sensu, calitatea de persoană asigurată şi/sau de persoană păgubită, ci a arătat că, prin efectuarea plăţii la care Societatea B. SA era obligată, reclamanta s-a subrogat, în temeiul art. 1593 C. civ., în drepturile persoanelor asigurate/păgubite, având dreptul de a solicita plata cheltuielilor de la asigurător şi, ulterior, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Contrar susţinerilor intimatului-pârât şi ale primei instanţe, recurenta-reclamantă a arătat că posibilitatea unităţii reparatoare de a solicita plata contravalorii despăgubirilor de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este prevăzută chiar în ghidul publicat de Autoritatea de Supraveghere Financiară pe pagina proprie de internet, conţinând răspunsuri la întrebările adresate de consumatori.

S-a mai arătat că, prin neluarea în seamă a unor operaţiuni juridice precum subrogaţia personală ori cesiunea de creanţă, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015, anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenţei asigurătorului.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, în analiza calităţii de persoană asigurată, prima instanţă a confundat calitatea de titular al poliţei de asigurare cu cea de titular al creanţei rezultate în urma producerii evenimentului asigurat.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, care reglementează categoria persoanei păgubite, au fost interpretate în mod restrictiv de prima instanţă, fără a fi coroborate cu prevederile legislative anterioare, sens în care sunt indicate dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Anexa Ordinului Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009, potrivit cărora unităţile reparatoare erau asimilate terţelor persoane păgubite. Or, reclamanta a apreciat că, prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015, legiuitorul nu a intenţionat să elimine unităţile reparatoare din categoria persoanelor păgubite, ci, din considerente de tehnică legislativă, a apreciat a nu mai fi necesară o prevedere expresă în acest sens.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 decembrie 2016, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta şi-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorul Societatea B. SA şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deţine creanţa litigioasă prin preluarea acesteia de la unitatea reparatoare, în temeiul contractului de cesiune de creanţă nr. x, precum şi împrejurarea că, potrivit art. 1593 C. civ., persoana care a plătit în locul debitorului poate fi subrogată în drepturile creditorului, Înalta Curte reţine că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului cedentului Societatea C. SRL (şi, pe cale de consecinţă, al cesionarului Societatea A. SRL) de a solicita plata creanţei, respectiv în condiţiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sau în condiţiile altor acte normative, de la debitoarea Societatea B. SA

Ca o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut a fi greşit considerentul instanţei de fond cu privire la izvorul creanţei în litigiu, motiv de recurs pe care instanţa de control judiciar îl va respinge, ca nefondat. În mod corect instanţa de fond a reţinut că raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare. Înalta Curte constată că aceste convenţii nu reprezintă doar o modalitate de decontare, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naşte dreptul unităţii reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparaţiilor autovehiculelor avariate.

Contractul de asigurare se încheie şi produce efecte între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite şi-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparaţiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unităţii reparatoare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanţă al unităţii, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unităţii reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei şi a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar apreciază că este corectă aserţiunea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (şi, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte apreciază a fi nefondată şi critica privitoare la interpretarea restrictivă, de către instanţa de fond, a prevederilor anterior menţionate, constatând că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi. Aşadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanţa de fond a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

Subsumat acestei critici, reclamanta a susţinut că, prin neluarea în seamă a unor operaţiuni juridice precum subrogaţia personală ori cesiunea de creanţă, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015 şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenţei asigurătorului. Instanţa de control judiciar reţine că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanţa de asigurare pe care o deţine, dar această situaţie nu este întâlnită în speţa de faţă, unde cesiunea a privit o creanţă născută în temeiul unei convenţii de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare, iar cedentul nu are calitatea de creditor de asigurare.

Nici argumentul existenţei unei legislaţii anterioare diferite nu poate fi primit, întrucât, chiar dacă legiuitorul a înţeles, la un anumit moment temporar, să includă unităţile reparatoare în categoria persoanelor păgubite, cadrul legislativ actual nu cuprinde o asemenea prevedere expresă, legiuitorul înţelegând să restrângă categoria beneficiarilor despăgubirilor acordate prin fondul de garantare a asiguraţilor.

Totodată, nici argumentul publicării în format electronic, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, a unui ghid în care este descrisă o situaţie similară cu cea din speţă şi se oferă o soluţie conformă cu opinia reclamantei, nu poate fi primit. Instanţa de judecată este datoare să soluţioneze cauza în raport de datele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, iar nu în raport de opiniile exprimate de alte autorităţi cu privire la situaţii mai mult sau mai puţin ipotetice, care nu au legătură cu speţa.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, prin achitarea contravalorii pieselor auto şi a manoperei de service auto la care asigurătorul Societatea B. SA era obligată, aceasta s-a subrogat în dreptul persoanelor asigurate/persoanelor păgubite, argument pe care Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Conform celor arătate anterior, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei Societatea C. SRL, în calitate de unitate reparatoare şi, potrivit art. 1593 alin. (1) C. civ., nu poate dobândi mai multe drepturi decât cedentul. Or, atât timp cât unitatea reparatoare cedentă nu s-a subrogat în drepturile persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, nici cesionara Societatea A. SRL nu beneficiază de această subrogaţie.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei creanţe cesionate de unitatea reparatoare Societatea C. SRL, nu are de dreptul de a-şi satisface această creanţă din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

Pe de altă parte, cu ocazia formulării concluziilor orale, intimatul-pârât a reiterat argumentele referitoare la lipsa caracterului de act administrativ a adresei nr. x/03.02.2016, contestată în cauză, argumente neregăsite în cuprinsul întâmpinării. Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins în mod argumentat aceste susţineri, stabilind că actul atacat are natura unei decizii de respingere emise în condiţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel încât poate face obiectul contestaţiei în contencios administrativ. Or, aceste considerente nu au fost contestate de pârât prin formularea unei cereri de recurs (şi nu au făcut nici obiectul recursului declarat de reclamantă), motiv pentru care Înalta Curte apreciază că ele au intrat în puterea lucrului judecat şi nu pot fi repuse în discuţia părţilor în faţa instanţei de control judiciar, cu ocazia formulării concluziilor orale asupra recursului declarat de partea adversă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1947 din 07 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - GV