VAT inspection voided for exceeding six-month statutory limit due to excessive delay, upholding taxpayer's annulment of tax assessment

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei de soluţionare contestaţie nr. x/07.08.2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi a Deciziei de impunere nr. x/16.02.2015 şi Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/16.02.2015 emise de Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3249 din 26 octombrie 2016, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii invocate de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 prin DGRFP Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Constestaţiilor şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 şi cererea de intervenţie accesorie formulată de B. şi a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. x/07.08.2015 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere nr. x/16.02.2015 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/16.02.2015 emise de Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărârii recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice au declarat recurs.

I. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin motivele formulate, arată că, potrivit dispoziţiilor 231 din O.G. nr. 92/2003, prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se calculează după normele legale în vigoare la data când s-a născut dreptul organului fiscal la acţiune, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 732/30.10.2007, unde se precizează că: " Din moment ce, (...), organele fiscale pot efectua controale pe o perioadă de 5 ani anteriori, adică şi pentru raporturi juridice de drept fiscale născute înainte de intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Codul fiscal, este evident că stabilirea diferenţelor de impozit sau a altor obligaţii fiscale datorate de operatorii economici trebuie efectuată în baza reglementărilor existente în momentul naşterii raportului juridic de drept fiscal, chiar dacă acţiunea de control se desfăşoară în perioada în care sunt în vigoare dispoziţiile Codului fiscal.

Sub acest aspect este de observat că dispoziţiile Codului fiscal, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, pot opera numai pentru viitor, toate actele supuse controlului ce se efectuează de către organele fiscale, în vederea examinării legalităţii deducerilor de taxă pe valoarea adăugată neputând fi astfel analizate, în conformitate cu principiul tempus regit actum, decât potrivit normelor legale aplicabile în momentul naşterii fiecărui raport juridic."

Având în vedere prevederile legale menţionate, norma legală în vigoare la data la care a început sa curgă prescripţia extinctivă pentru creanţele fiscale născute anterior datei de 01.01.2004 este art. 21 din O.G. nr. 70/1997

Potrivit prevederilor art. 21 din O.G nr. 70/1997 termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale suplimentare, în speţă taxa pe valoarea adăugată, pentru perioada verificată este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă.

Din cuprinsul raportului de inspecţie fiscala nr. x/16.02.2015, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, rezultă că inspecţia fiscală a început la data de 17.01.2007, dată la care acţiunea de inspecţie fiscală a fost înregistrată în registrul unic de control al societăţii, conform art. 103 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu data de 01.01.2007, care stipulează că "(...) începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control."

Astfel, pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii decembrie 2001 termenul de prescripţie începe să curgă de la 26 ianuarie 2002 şi se sfârşeşte în 5 ani de la data expirării termenului de depunere a declaraţiei, respectiv la data de 26 ianuarie 2007, conform art. 21 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, cu modificările ulterioare, în condiţiile în care nu intervin cauze de întrerupere şi suspendare a termenului de prescripţie.

Recurenta mai susţine că termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale, se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale, respectiv 17.01.2007 şi momentul emiterii deciziei de impunere, respectiv 16.02.2015.

Prin urmare, având în vedere faptul că inspecţia fiscală a început la data de 17.01.2007, anterior datei de 26.01.2007, dată la care termenul de prescripţie se împlinea pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii decembrie 2001, faptul că termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale, se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale, respectiv 17.01.2007 şi momentul emiterii deciziei de impunere, respectiv 16.02.2015, recurenta consideră că dreptul organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale nu era prescris, astfel că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că organele de inspecţie fiscală nu au ţinut cont la stabilirea obligaţiilor fiscale de termenul de prescripţie.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în numele Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, în motivarea recursului formulat, arată că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a capătului de cerere de anulare a Deciziei nr. 254/2015 de soluţionare a contestaţiei emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionarea a Contestaţiilor, împotriva Deciziei impunere nr. x/16.02.2015.

Un alt motiv de nelegalitate a Sentinţei civile nr. 3249/26.10.2016, îl reprezintă interpretarea greşită a situaţiei fapt şi a dispoziţiilor din C. proc. fisc. , cu privire la desfăşurarea inspecţiei fiscale, efectuată pentru soluţionarea deconturilor depuse de recurenta A. SA

Inspecţia fiscală a fost suspendată în perioada 02.03.2007 - 12.11.2007 conform art. 102 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, coroborat cu art. 2 pct. a) din Ordinul nr. 708/2006, pentru efectuarea de controale încrucişate.

Contribuabilul a fost înştiinţat de suspendarea inspecţiei fiscale parţiale începând cu data de 02.03.2007, prin adresa nr. x/02.03.2007, întocmită în baza referatului nr. x/06.02.2007, în conformitate cu prevederile art. 104 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 2 pct. a) din Ordinul nr. 708/2006 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale.

Odată cu încetarea condiţiilor ce au generat suspendarea, contribuabilul a fost înştiinţat de reluarea inspecţiei fiscale parţiale începând cu data de 12.11.2007, prin adresa nr. x/29.10.2007.

Prin adresa nr. x/06.11.2007, înregistrată la Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice sub nr. x/07.11.2007, SC A. SA a solicitat amânarea inspecţiei fiscale, solicitare neacceptată de organul fiscal, decizie comunicată societăţii prin adresa nr. x/23.11.2007.

Prin adresa nr. x/30.11.2007, înregistrată la Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice sub nr. x/30.11.2007, SC A. SA revine şi solicită din nou amânarea inspecţiei fiscale parţiale, pe motiv că administratorul unic - d-nul B. se află în delegaţie în SUA.

Ca răspuns la solicitarea contribuabilului, organul fiscal a cerut acestuia prin adresa nr. x/04.02.2008, să îşi numească un împuternicit care să reprezinte societatea, conform prevederilor art. 18 din O.G. nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de faptul că societatea nu a numit un împuternicit care să o reprezinte în faţa organelor de inspecţie fiscală, având în vedere că nici domnul B. ce avea calitatea de administrator, nu s-a mai prezentat în vederea continuării inspecţiei fiscale, a fost transmisă Invitaţia nr. x/26.02.2008, la sediul social/domiciliul fiscal al contribuabilului situat în str. x, Bucureşti., prin poştă cu confirmare de primire fiind primită de contribuabil în data de 03.03.2008;

În data de 09.04.2008, echipa de inspecţie fiscală s-a deplasat la sediul social al contribuabilului situat în str. x, Bucureşti, în vederea reînceperii inspecţiei fiscale parţiale, respectiv pentru soluţionarea deconturilor de taxa pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, încheindu-se Procesul-verbal nr. x/09.04.2008 înregistrat la Registratura A. SA sub nr. x/09.04.2008.

Faţă de situaţia constată prin procesul-verbal, organele de inspecţie fiscală au dispus din nou societăţii să îşi numească un împuternicit legal şi să transmită împuternicirea la organul fiscal teritorial competent.

Având în vedere că nici de această dată societatea nu a dat curs solicitărilor organelor de inspecţie fiscală, au fost transmise invitaţii atât la sediul social/domiciliul fiscal al contribuabilului, cât şi la domiciliul administratorului, după cum urmează: invitaţia nr. x/16.04.2008 şi nr. x/16.04.2008, pentru care au fost primite confirmările de primire transmise de Poşta Română, fiind confirmată primirea de către contribuabil în data de 21.04.2008.

Drept urmare, în data de 27.11.2008, prin adresa nr. x/27.11.2008 au fost sesizate organele de urmărire penală.

Din consultarea bazei de date, echipa de inspecţie a constatat că începând cu data de 09.09.2011, a fost numit un alt administrator unic al SC A. SA, în persoana d-lui C., cetăţean străin.

Urmare invitaţiilor transmise, dl C. în calitate de administrator, s-a prezentat la sediul organului de inspecţie fiscală în data de 27.02.2013, iar în urma discuţiilor purtate cu echipa de inspecţie fiscală a depus adresa înregistrată la AFP Sector 1 sub nr. x/01.03.2013.

Echipa de inspecţie fiscală a întocmit Procesul-verbal nr. x/22.03.2013, în care au fost consemnate cele declarate de dl. C. în calitate de administrator.

Având în vedere situaţia factuală din cauză, respectiv faptul că reprezentantul legal al SC A. SA s-a sustras de la efectuarea inspecţiei fiscale, recurenta consideră că termenul de prescripţie a fost suspendat, fapt ce a dus la prelungirea termenului de prescripţie.

Perioada supusă inspecţiei fiscale parţiale este perioada 01.12.2001 - 31.03.2005, împărţită în două perioade aferente celor două deconturi de TVA cu soldul sumei negative a TVA cu opţiune de rambursare, respectiv perioada 01.12.2001 - 31.10.2004 aferentă primului decont şi 01.11.2004 - 31.03.2005 aferenta celui de al doilea decont.

În opinia recurentei, nu "s-a verificat de două ori acelaşi lucru", ci a fost efectuată o singura inspecţie fiscală parţială, pentru perioada 01.12.2001 - 31.03.2005.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. SA a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele în continuare arătate.

Deşi în cauză au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza împreună.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. x/16.02.2015 emisă de Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală în urma întocmirii Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/16.02.2015, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare rămase de plată reprezentate de taxă pe valoarea adăugată în sumă de 5.385.173 RON şi accesorii în sumă de 2.060.322.

Prin Decizia nr. 254/07.08.2015 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamantă.

Inspecţia fiscală a început la data de 17.01.2007 şi a fost suspendată pe perioada 02.03.2007 - 12.11.2007.

Ulterior datei de 12.11.2007 nu s-a mai întocmit vreun act prin care să se fi dispus suspendarea inspecţiei fiscale.

Inspecţia fiscală a fost finalizată prin întocmirea Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere nr. x/16.02.2015 emise de Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

Deci, inspecţia fiscală a durat mai mult de 8 ani de zile, deşi termenul legal prevăzut de art. 104 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală era de 6 luni de zile.

Înalta Curte constată că, în cauză, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond în mod corect a interpretat situaţia de fapt şi dispoziţiile Codului de procedură fiscală cu privire la desfăşurarea inspecţiei fiscale, câtă vreme aceste dispoziţii stipulează, fără a lăsă loc de interpretare, faptul că durata efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 6 luni de zile, în cazul de faţă inspecţia fiscală durând cu mult peste acest termen, depăşind 8 ani de zile.

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală:

"Durata efectuării inspecţiei fiscale

(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni.

(2) în cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni."

Or, faţă de prevederile imperative şi nu facultative ale art. 104 din C. proc. fisc. , se impunea anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Chiar şi în situaţia în care administratorul societăţii nu ar fi fost prezent la momentul efectuării inspecţiei fiscale şi acesta nu ar fi desemnat un împuternicit care să îl reprezinte, organele fiscale de control ar fi putut suspenda inspecţia fiscală conform Ordinului ANAF nr. 467/2013, şi nu ar mai fi ţinut în derulare controlul fiscal până în februarie 2015, iar în cazul în care se dorea într-adevăr să se finalizeze inspecţia fiscală în termenul legal, organele fiscale ar fi putut ţine cont de prevederile art. 10 din Legea 82/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, unde se menţionează care sunt persoanele răspunzătoare pentru o eventuală aplicare necorespunzătoare a reglementărilor contabile, societatea reclamantă având angajat un contabil şef şi un director economic.

Susţinerile inspectorilor ANAF cu privire la lipsa din societate a administratorului, fapt ce a generat imposibilitatea efectuării actelor de control, nu sunt întemeiate. Societatea, are şi avea şi la momentul efectuării controlului, director economic cu studii superioare, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii 82/1991 a contabilităţii, contabil care putea să pună la dispoziţie documente justificative şi putea oferi explicaţiile necesare.

Prin raportul de inspecţie fiscală încheiat în data de 16.02.2015 şi prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală nr. x din data de 16/02/2015 societăţii A. SA, prin administrator judiciar D., i s-a comunicat faptul că perioada în care s-a desfăşurat inspecţia fiscală este 17.01.2007 -16.02.2015, iar inspecţia fiscală a fost suspendata de la data de 17.01.2007 până la data de 16.02.2015, neexistând o dovadă concretă de reluare, în fapt, a inspecţiei fiscale, reclamantei nefiindu-i comunicată nicio decizie de suspendare a inspecţiei fiscale până la 16.05.2015.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod abuziv şi nelegal, au derulat timp de 8 ani de zile un control fiscal, după 8 ani de zile aplicând metoda controlului prin estimare, ceea ce se putea face încă din anul 2007 dacă reclamanta nu ar fi pus la dispoziţia organelor fiscale actele solicitate de aceştia.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că inspecţia fiscală finalizată prin emiterea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere contestate a avut o durată excesivă faţă de termenul legal, luând în considerare şi perioada în care inspecţia a fost suspendată.

Printr-o astfel de depăşire foarte mare a termenului în care trebuia efectuată inspecţia fiscală s-a produs în mod evident o vătămare reclamantei având în vedere că în lipsa nerespectării acestui termen s-ar fi împlinit de mult termenul de prescripţie al stabilirii obligaţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 3249 din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2019.

GGC - GV