Challenge to procedural delay in administrative appeal dismissed for lacking objective justification and urgent status

Asupra plângerii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2019, în Dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant A. a formulat contestaţie la tergiversarea procesului, arătând, în esenţă, că termenul fixat pentru soluţionarea recursului peste 2 ani şi 3 luni, respectiv la 16 martie 2021, nu respectă legea şi nu este rezonabil.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă contestaţia la tergiversarea procesului formulată de recurentul-reclamant A.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a reţinut că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 522 alin. (2) C. proc. civ., raportat la situaţia de fapt rezultată din lucrările dosarului.

Împotriva încheierii din 19 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei privind tergiversarea procesului, a formulat plângere petentul A., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 martie 2019, sub numărul x/45/2017/a1.

În motivarea plângerii, petentul a susţinut, în esenţă, că încheierea din 19 februarie 2019 este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 522 alin. (2) pct. 1 şi 4 din C. proc. civ., întrucât legile şi hotărârile Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi natura cauzei (obligaţia de a face), reţinute de instanţă în motivarea încheierii nu sunt de natură să justifice acordarea termenului în anul 2021, pentru judecarea recursului pe care l-a formulat în cauză şi care trebuie soluţionat cu celeritate.

Examinând încheierea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta plângere este neîntemeiată.

Potrivit art. 522 C. proc. civ.: "(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

(...)

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Art. 522 - 526 din C. proc. civ., reunite sub Titlul IV, purtând denumirea " Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac pusă la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, fiind precizate expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot formula contestaţia.

Deşi în prezenta cauză petentul a susţinut incidenţa primului (pct. 1) şi ultimului (pct. 4) caz dintre cele reglementate de art. 522 C. proc. civ., se observă că ceea ce caracterizează toate cazurile de contestaţie este pasivitatea instanţei de judecată care dispune de mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare ale părţilor şi terţilor şi nu le foloseşte sau nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestaţia privind tergiversarea procesului este privită ca un remediu oferit de normele de procedură, şi nu ca o sancţiune aplicată judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, iar întârzierea dispunerii unor măsuri sau îndeplinirii unor obligaţii trebuie apreciată şi justificată prin intermediul unor criterii cu caracter obiectiv, aplicabile pricinii.

În jurisprudenţa instanţelor de judecată, inclusiv a Înaltei Curţi, s-a reţinut în mod constant că problema soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil se apreciază în raport de criterii obiective ce ţin de datele statistice, de durate medie de soluţionare a cauzelor, de încărcătura cauzelor pe fiecare instanţă/pe complete de judecată, ori de obiectul cauzei, cu referire la caracterul urgent al acesteia sau la necesitatea desfăşurării anumitor proceduri prealabile specifice.

În cauza de faţă, recursul declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 2 aprilie 2018, dată la care era în vigoare procedura de filtrare a recursului, reglementată de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Această procedură a fost prevăzută de legiuitor exclusiv pentru cazul în care recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar derularea sa a presupus parcurgerea anumitor etape procedurale, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 493 C. proc. civ., coroborat cu art. XVII din Legea nr. 2/2013.

Astfel, în cazul recursului declarat de reclamantul A., fiind de competenţa Înaltei Curţi, s-a procedat mai întâi la regularizarea cererii de recurs în completul de filtru şi la comunicarea actelor către părţi.

Ulterior, prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018 s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

La aceeaşi dată, 20 septembrie 2018, Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Hotărârea nr. 109, prin care s-au aprobat la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie măsurile propuse cu referire la repartizarea pe şedinţe a dosarelor înregistrate, fără termen acordat şi calendarul şedinţelor de judecată pentru fiecare complet, într-o primă etapă, pentru anul 2019, respectiv Hotărârea nr. 110, prin care s-a aprobat la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal lista cauzelor/obiectelor urgente, procedura de fixare a primului termen de judecată.

Cât priveşte termenele pentru judecata pe fond a recursurilor ce formează obiectele celorlalte dosare (neincluse în lista cauzelor/obiectelor urgente), acestea sunt stabilite de completele de judecată cu respectarea ordinii înregistrării dosarelor pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în raport de hotărârile antemenţionate şi a dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3) raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor.

Din punct de vedere al obiectului cauzei (respectiv obligaţia de a face), s-a reţinut că dosarul privind recursul declarat de reclamantul A. nu se încadrează în lista cauzelor/obiectelor urgente. În atare condiţii, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere din data de 20 decembrie 2018 prin care s-a aprobat, la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, calendarul şedinţelor de judecată pentru fiecare complet, pentru anul 2021, primul termen pentru judecata recursului a fost stabilit la data de 16 martie 2021, în raport de data înregistrării Dosarului nr. x/2017 pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte motivul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., trebuie precizat că acesta trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului.

Noţiunea de termen de finalizare trebuie apreciată însă nu prin raportare la elemente subiective, care ţin de dorinţa părţii de a-i fi soluţionată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, impuse de dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a reţinut şi în considerentele încheierii atacate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a procedat mai întâi la regularizarea cererii de recurs în completul de filtru, la comunicarea actelor de procedură către părţi şi ulterior a trecut la fixarea primului termen de judecată.

Din această perspectivă, la analiza respectării "termenului de finalizare a unei proceduri" în soluţionarea cauzei, trebuie luate în considerare şi alte elemente obiective, care ţin de încărcătura instanţei de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza şi, implicit, a completului învestit cu soluţionarea dosarului.

În ceea ce priveşte motivul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., se reţine că, în cazul recursului care este de competenţa Înaltei Curţi, noţiunea de termen optim şi previzibil trebuie apreciată prin raportare la posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispoziţiile anterior menţionate. Or, în cauză, au fost respectate toate etapele legale referitoare la procedura de regularizare prevăzute de C. proc. civ. şi fixarea termenului de judecată.

În acest context, Înalta Curte constată că la momentul stabilirii termenului de judecată în cauză, au fost avute în vedere de către completul învestit cu soluţionarea recursului împrejurări obiective ce ţin de planificarea şedinţelor completului de judecată, de încărcătura acestuia şi de necesitatea respectării dreptului părţilor la apărare, luându-se în considerare şi obiectul cauzei deduse judecăţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile petentului nu pot fi primite, instanţa respingând în mod corect contestaţia privind tergiversarea procesului.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 525 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge plângerea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge plângerea formulată de A. împotriva încheierii din 19 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca neîntemeiată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

GGC - GV