RCA Insurance: Late payment penalties accrue from contractual deadline, not final judgment, when insurer unjustifiably refuses moral damages

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 28.10.2014, sub nr. x/2014. reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 31.299 RON cu titlul de daune materiale, la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ea urmare a decesului fiicei reclamantei, la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor suferite de reclamantă, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data de 8.09.2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, totodată reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa nr. 3968 din 26 iunie 2015, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., obligând pârâta SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 7.563 RON cu titlul de daune materiale şi a sumei de 40.000 euro, în RON la data plăţii, cu titlul de daune morale, precum şi la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi calculată de la data de 08.09.2014 până la data plăţii efective a sumelor acordate prin hotărârea instanţei de fond cu titlu de daune materiale şi morale, fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta A. şi pârâta SC B. SA.

Prin Decizia nr. 1133/A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile declarate de către apelanta-reclamantă şi de către apelanta-pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 3968/26.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă, în calitate de victimă directă, a daunelor morale în cuantum de 10.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR de la data plăţii, precum şi la plata către reclamantă, în calitate de victimă mediată, a daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR de la data plăţii, la care se adaugă penalităţi de 0,2% pe zi întârziere calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective. A păstrat dispoziţiile sentinţei cât priveşte obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 7.563 RON, cu penalităţi de 0,2%/zi întârziere calculate de la data de 08.09.2014 şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâta SC B. SA au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1672 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 1133/A din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A fost casată, în parte, decizia recurată numai în ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat de pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 3968 din 26 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva aceleiaşi decizii. Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale deciziei pronunţate în apel.

În rejudecare, prin Decizia nr. 389 din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva Sentinţei nr. 3968/26.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data de 08.09.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor acordate atât cu titlu de daune materiale în cuantum de 7563 RON, cât şi cu titlu de daune morale, în cuantumul stabilit prin Decizia nr. 1133/A/27.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâtă SC B. SA a formulat recurs, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta susţine că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 36 alin. (5), (37), (45) şi 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011.

Astfel, s-a arătat că, interpretarea potrivit căreia în situaţia avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, penalizările de întârzie-re se stabilesc din a 11-a zi de la data depunerii ultimului document, iar nu începând din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, este greşită.

Prin interpretarea gramaticală a art. 36 alin. (5) din Norme se înţelege cu claritate faptul că există două momente alternative de la care începe să curgă termenul de 10 zile instituit de această dispoziţie legală: pe de o parte, în situaţia în care dauna poate fi cuantificată în mod amiabil de către asigurător, momentul ce determină începutul curgerii termenului de 10 zile este cel în care s-a depus ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei; pe de altă parte, în situaţia în care dauna nu a fost stabilită în mod amiabil, ci în cadrul unui litigiu dedus judecăţii, termenul de 10 zile începe să curgă de la momentul la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit suma cu titlu de despăgubire.

În cazul de faţă, daunele morale nu au fost cuantificate în mod amiabil şi, de altfel, în baza probelor ce au fost aduse de către intimata reclamantă nici nu ar fi putut fi cuantificate în mod clar, ci au fost stabilite prin hotărâre judecătorească.

Astfel, Tribunalul Bucureşti s-a întemeiat pe raportul de evaluare psihologică din data de 16.10.2014 şi pe o declaraţie de martor, probe care nu au fost aduse în faţa asigurătorului RCA în contextul avizării daunei, or, atât timp cât ele au fost considerate esenţiale de către tribunal pentru aprecierea prejudiciului moral şi pentru cuantificarea daunelor, consideră că, în lipsa acestora nici recurenta nu ar fi putut cuantifica respectivele despăgubiri.

Referindu-se la majorarea daunelor morale în apel, s-a susţinut că întregul material probator pe care s-a realizat această majorare a fost absent la momentul avizării daunei cu C., sens în care nu se poate reţine o culpă în neacordarea acestor daune, ci o imposibilitate a asigurătorului.

A considerat că interpretarea potrivit căreia instanţa face distincţie între situaţia în care înainte de demararea acţiunii în instanţă prin a cărei hotărâre se stabilesc daunele morale şi cea în care, cu prioritate, se adresează asigurătorului RCA încalcă principiul uhi lex nou distinouit, nec nos distinguere debemus. Astfel, atât timp cât prevederile art. 36 şi cele ale art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune injustiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti, nici instanţa nu ar trebui să distingă.

S-a arătat că a fost contestat însăşi existenţa dreptului la despăgubire invocându-se un caz de excepţie de la plată, care însă a fost considerat ca neîntemeiat de instanţă, deşi practica instanţelor de judecată în acest sens este că penalităţile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi de după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligaţie de plată îi incumbă asigurătorului RCA, termen de graţie legal special prevăzut de Ordinul 14/2011, prin derogare de la regula generală potrivit căreia obligaţia de plată a sumei stabilite prin hotărâre judecătorească este scadentă de la momentul pronunţării hotărârii definitive.

A considerat că sunt pe deplin incidente prevederile art. 45 pct. 3 din Normele aprobate prin Ordinul 14/2011, potrivit cărora:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

În cauză, se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 45 atunci când a reţinut:

"Astfel, prevederea de la art. 45 din Ordinul CSA m. 14/2011, care reglementează situaţiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar printre acestea nu se regăseşte cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală".

Atât timp cât ultima teză a art. 45 pct. 3 face referire în mod general la prejudiciile produse cu privire la care nu se pot trage concluzii. Iară a distinge între daunele morale şi cele materiale, consideră că şi acestea sunt incluse.

Aşadar, se susţine că atât timp cât recurenta nu se află într-o situaţie de culpă cu privire la obligaţia de a achita daunele morale, întrucât cu privire la cuantumul acestora nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziţie, nu ar fi putut fi sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale prin aplicarea penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 decât de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei atacate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate criticile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 36 alin. (5), art. 37, art. 45 şi art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, potrivit art. 36 alin. (5) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

În temeiul dispoziţiilor art. 37 din acelaşi act normativ: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din normele menţionate: "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă."

Dispoziţiile art. 45 pct. 3 din actul normativ indicat stabilesc că:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

Prin criticile formulate recurenta susţine că nu putea să fie sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale prin aplicarea penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 decât de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, atât timp cât nu se află într-o situaţie de culpă cu privire la obligaţia de a achita daunele morale, întrucât cu privire la cuantumul acestora nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziţie. Se învederează că dovezile pe care s-a întemeiat soluţia de acordare a sumei stabilite cu titlu de daune morale sunt reprezentate de declaraţia unui martor şi de un raport de evaluare psihologică din data de 16 octombrie 2014, ulterior momentului refuzului pârâtei de a acorda despăgubirea de la data de 8 septembrie 2014.

Referitor la acest aspect, este de reţinut că, prin Decizia de casare nr. 1672 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost dezlegată problema de drept ce vizează aplicarea în speţă a prevederilor art. 36 şi 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin decizia de casare s-a statuat că:

"În speţă, ne aflăm în situaţia avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condiţiile art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, şi nu începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective, cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel".

Or, în condiţiile în care prin decizia de casare enunţată a fost dezlegată problema de drept ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa de apel s-a conformat acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 501 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5) şi art. 37 din actul normativ menţionat, prin raportare la neaplicarea penalităţilor de întârziere de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, sunt nefondate.

Art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, prolemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Prin aceeaşi decizie de casare a fost dezlegată şi problema de drept referitoare la aplicarea prevederilor art. 45 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, reţinându-se că printre situaţiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, reglementate de textul de lege menţionat, nu se regăseşte şi cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală, prin decizia de casare arătându-se că în mod greşit instanţa de apel în primul ciclu procesual a considerat că despăgubirile de natură morală trebuie solicitate, în mod exclusiv, prin hotărâre judecătorească şi a făcut distincţie între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat. În acest sens, în rejudecare, instanţa de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare, nefăcând distincţie între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat.

Recurenta a invocat şi încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) şi 45 pct. 3 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, învederând că nu a avut posibilitatea de a individualiza daunele morale în aceleaşi condiţii cu instanţa de judecată, nefiind depuse toate documentele necesare, astfel că nu poate fi obligată la plata de penalităţi de întârziere decât de la momentul pronunţării hotărârii.

Referitor la această critică, se constată că prin aceeaşi decizie menţionată anterior s-a arătat că refuzul asigurătorului, exprimat prin adresa C. din 8 septembrie 2014, a fost reţinut în mod concret de prima instanţă ca fiind un refuz nejustificat şi abuziv în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995. Prin decizia de casare s-a constatat că pârâta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligaţiile ce derivă din lege şi ordinul CSA nr. 14/2011, în condiţiile în care daunele au fost solicitate de reclamantă în calitate de victimă directă şi mediată a evenimentului rutier şi nu pentru decesul şoferului vinovat de producerea accidentului care era soţul reclamantei.

Prin urmare şi această critică este nefondată, având în vedere că refuzul recurentei de a acorda despăgubirea nu a fost motivat de faptul că nu au fost probate pretenţiile de despăgubire, ci s-a arătat că nu se poate da curs cererii deoarece şoferul ce avea calitatea de asigurat C. se face vinovat în exclusivitate de producerea evenimentului rutier.

Or, potrivit prevederilor art. 36 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul are obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a probat, în totalitate sau în parte, pretenţiile de despăgubire, dacă apreciază că dovezile depuse sunt insuficiente, în lipsa unei astfel de notificări nefiind justificată apărarea asigurătorului în sensul că în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziţie.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea B. SA împotriva Deciziei nr. 389 din data de 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2019.

GGC - OB