Tort claim by student’s parents against school and ministry referred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, la data de 18 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A., prin reprezentanţii legali B. şi C., în calitate de părinţi, în contradictoriu cu pârâţii D., Liceul Teoretic "E." şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 21.950 euro, reprezentând daune materiale generate de faptele culpabile ale pârâţilor, egale cu taxa de şcolarizare în sistem privat pentru anii de învăţământ 2011 - 2013 şi a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru afectarea demnităţii reclamantului, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 7 februarie 2014 reclamantul a depus la dosar precizări prin care a arătat că valoarea obiectului cererii în RON se compune din: 96.575 RON (contravaloarea a 21.950 euro, calculată la cursul leu/euro din momentul plăţii taxelor de şcolarizare) reprezentând daune materiale generate de faptele culpabile ale pârâţilor egale cu taxa de şcolarizare în sistem privat pentru anii de învăţământ 2011 - 2013 şi 89.000 RON (contravaloarea a 20.000 euro calculată la cursul BNR din data introducerii acţiunii), reprezentând daune morale pentru afectarea demnităţii reclamantului.

La termenul de judecată din data de 20 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o completare la cererea de chemare în judecată cu privire la cuantumul pretenţiilor solicitate şi la motivele care au stat la baza solicitărilor sale.

Reclamantul a învederat că îşi majorează cuantumul pretenţiilor primului capăt de cerere, solicitând obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 47.300 euro, reprezentând daune materiale generate de faptele culpabile ale pârâţilor, egale cu taxa de şcolarizare în sistem privat pentru anii de învăţământ 2011 - 2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 6266 din data de 5 septembrie 2014, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1548 din data de 20 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a trimis dosarul la Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Sentinţa civilă nr. 14F din data de 26 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, apreciind că, în raport de dispoziţiile art. 106 C. proc. civ., modificarea cuantumului pretenţiilor reclamantului prin cererea formulată la dat de 20 iunie 2014 nu atrage şi modificarea de competenţă a instanţei de soluţionare în fond a cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 2124 din data de 11 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins cererea principală formulată de reclamantul C. prin B. şi C. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Asociaţia F., formulată în contradictoriu cu pârâţii D., Liceul Teoretic E. şi Ministerul Educaţiei Şi Cercetării, ca neîntemeiate.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 180 A din data de 22 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A., prin B. şi C., împotriva Sentinţei civile nr. 2124 din data de 11 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D., Liceul Teoretic E. şi Ministerul Educaţiei Şi Cercetării şi cu intimata-intervenientă Asociaţia F., ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 9 septembrie 2018.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 530 din data de 19 octombrie 2018, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 noiembrie 2018, fiind trimis spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluţia din data de 21 noiembrie 2018, s-a fixat termen la data de 4 decembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în soluţionarea apelului formulat într-un litigiu având ca obiect "pretenţii - acţiune în răspundere delictuală".

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Acest principiu şi modul de interpretare a dispoziţiilor procedurale relevante au fost reţinute şi în Decizia nr. 18 din data de 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965/14.11.2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, revine curţilor de apel".

În cauză nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi nici nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 180/A din data de 22 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2018.

GGC - GV