Acquisitive prescription of state-owned land: failure to establish definitive ownership of the property defeats passive procedural standing.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Bucureşti, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren de 330 mp, situat în str. x, sector 2 Bucureşti, ca urmare a intervenirii prescripţiei achizitive de lungă durată.

Prin Sentinţa civilă nr. 79 din data de 5 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. de Dosar x/2017

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin Sentinţa civilă nr. 968 din data de 30 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General. Totodată, a admis cererea şi a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 330 mp, situat în Bucureşti, str. x.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin Decizia civilă nr. 693A din data de 8 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Sentinţei civile nr. 968 din data de 30 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Prin cererea de recurs, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că, pentru ca reclamanţii să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuie mai întâi să facă dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu.

A considerat că nu se poate stabili calitatea procesuală a unei părţi decât pentru motivul că nu a fost identificat un alt pârât, iar instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că, întrucât nu a fost identificat un alt proprietar, pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză.

A apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit dispoziţiile art. 680 şi art. 477 C. civ., întrucât în cauză nu este incidentă ipoteza unei succesiuni vacante, nefiind deschisă o astfel de procedură şi nici nu există un certificat de vacanţă succesorală.

Totodată, a criticat reţinerea instanţei de apel potrivit căreia imobilul în litigiu se află în domeniul privat al statului, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens.

A mai arătat că posesia şi calităţile posesiei, respectiv posesia utilă şi termenul de 30 de ani, trebuie dovedite şi raportate la proprietarul nediligent, iar în speţă nu se poate reţine acest aspect, cu atât mai mult cu cât, în evidenţele autorităţilor administrative şi fiscale, imobilul figurează cu o suprafaţă de 165 mp, suprafaţa ce a fost restituită prin Titlul de proprietate nr. x/2007.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, posesia utilă şi termenul de 30 de ani, condiţii necesare ale uzucapiunii de lungă durată, trebuie raportate la proprietarul ce a stat în pasivitate în aceasta perioadă, în speţă, celui ce ar putea pretinde pretenţii, respectiv Institutului Studii Hidroenergetice.

A susţinut că, pentru ca uzucapiunea să-şi producă efectele, sunt necesare unele condiţii: posesia, împlinirea termenului şi mai ales existenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).

A subliniat că imobilul din strada x are o suprafaţă de 165 mp, aşa cum apare în evidenţe, iar instanţa a admis acţiunea, stabilind uzucapiunea, pentru aceeaşi adresa, pentru o suprafaţă de 330 mp.

De asemenea, a precizat că, din adresa nr. x din data de 3 august 2018, emisă de către Direcţia Patrimoniu, reiese faptul că suprafaţa de 450 mp, aşa cum rezultă din planul topografic, reprezentând cei 165 (150) mp, ce au fost restituiţi prin titlul prefectului şi suprafaţa de 330 mp, solicitată prin acţiune, se compune din: imobilul consemnat în evidenţele cadastrale cu nr. x pe strada x, sector 2 Bucureşti; secţiune din imobilul consemnat în evidenţele cadastrale cu nr. x pe strada x, sector 2 Bucureşti.

Prin urmare, a apreciat că ambele instanţe de fond au stabilit greşit faptul ca suprafaţa de 330 mp se află pe strada x, deşi aceasta suprafaţă este situată pe strada x B, adică prin acţiunea admisă cele două instanţe au acordat alt imobil, cu alta situaţie juridică şi alt proprietar.

A precizat că secţiunea din imobilul consemnat în evidenţele cadastrale cu nr. x, pe strada x, adică acea suprafaţa de 330 mp, aparţine Institutului de Studii Hidroenergetice.

Faţă de cele arătate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, prin raportare la Decizia nr. 52 din data de 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la data iniţierii prezentului demers judiciar.

Pe fondul recursului, au apreciat că acesta este nefondat şi au susţinut că, în urma verificărilor efectuate în cauză, nu a fost identificat un alt proprietar al terenului în litigiu, iar înscrisurile depuse de către Municipiul Bucureşti, în prezentul recurs, nu se referă la adresa la care se află imobilul ce formează obiectul prezentei cauze.

Intimaţii-reclamanţi au arătat că, deşi în cauză curtea de apel, la termenul din data de 13 aprilie 2018, a acordat posibilitatea părţii adverse, la cererea reprezentantului acesteia, să depună acte în sprijinul apelului formulat, aceste înscrisurile despre care s-a făcut vorbire nu au fost depuse, întrucât ele nu existau.

Au considerat că în mod corect instanţele de fond au reţinut că acest teren se află în patrimoniul privat al Municipiului Bucureşti, aspect confirmat şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a părţii adverse, au susţinut că aceasta rezultă din dispoziţiile art. 646 C. civ., potrivit cărora bunurile fără stăpân sunt ale statului, în măsura în care nu s-ar cunoaşte titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren.

Intimaţii-reclamanţi au susţinut şi că, întrucât terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti, proprietatea asupra acestuia poate fi dobândită şi înstrăinată liber, prin modurile prevăzute de lege.

În cauză, nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

5. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului şi suplimentul acestuia au fost analizate în complet de filtru, fiind comunicate părţilor, iar, prin încheierea de şedinţă din data de 9 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea pe fond a căii de atac, la data de 27 noiembrie 2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât, în esenţă, a susţinut, pe de o parte, că instanţele au reţinut greşit calitatea sa procesuală pasivă, iar, pe de altă parte, că a fost acordat alt imobil, cu altă situaţie juridică şi alt proprietar.

Reţinând critica recurentului-pârât potrivit căreia instanţele de fond şi de apel au apreciat greşit că are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având ca obiect uzucapiune, Înalta Curte constată că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi, în acelaşi timp, o sancţiune civilă pentru proprietarul imobilului care nu a manifestat un timp îndelungat diligenţă, lăsând posibilitatea altor persoane să intre în posesia bunului.

Prin efectul uzucapiunii, cel care a exercitat o posesie utilă asupra terenului, pe o perioadă de timp prevăzută de lege, dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului, corelativ, stingându-se dreptul fostului proprietar.

În consecinţă, pentru a produce efectele prevăzute de lege, uzucapiunea trebuie invocată împotriva adevăratului proprietar.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii", astfel că, într-o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitatea procesuală activă aparţine persoanei care pretinde că a exercitat o posesie utilă pe perioada prevăzută de lege, iar calitatea procesuală pasivă aparţine proprietarului bunului. Sarcina probei calităţii procesuale pasive a pârâtului revine reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ.

În speţă, pentru a valida soluţia tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, curtea de apel a reţinut că terenul în litigiu se află în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, iar faptul că acesta nu deţine evidenţe privind includerea terenului în domeniul său privat nu este suficient pentru a răsturna prezumţia relativă de proprietate instituită prin prevederi legale. A mai reţinut şi că apelantul-pârât nu a prezentat alte dovezi contrare din care să rezulte că o altă persoană de drept public sau privat este proprietara terenului în litigiu.

Or, stabilirea cu certitudine a proprietarul imobilului care nu a manifestat diligenţă pentru apărarea dreptului său de proprietate se poate face doar în contextul identificării clare a situaţiei juridice a imobilului cu privire la care poartă procesul.

Instanţa de fond, al cărui raţionament a fost validat de către instanţa de apel, a reţinut că proprietatea aparţine recurentului-pârât, întrucât, din adresa nr. x din data de 16 iunie 2017 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul în litigiu se află în proprietatea statului.

Prin adresa reţinută de prima instanţa, s-a arătat că în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986 a fost consemnat un imobil pe adresa str. x, cu teren în suprafaţă de 165 mp, din care construcţii în suprafaţă de 37 mp, categoria de folosinţă "construcţii şi curţi, ca proprietate de stat, iar prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit în cauză, prin care a fost identificat terenul, s-a constatat că întregul imobil situat la această adresă are o suprafaţă de teren 470 mp.

În acelaşi raport de expertiză s-a reţinut şi că, din întreaga suprafaţă de teren a imobilului în cauză, 186 mp sunt ocupaţi de construcţii, iar restul de 284 mp sunt ocupaţi cu spaţii verzi, trotuar betonat.

Prin motivele de apel, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a susţinut tocmai că, potrivit adresei emise de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, la care s-a raportat instanţa de fond, în domeniul statului, la nivelul anului 1986, sunt doar 165 mp, din care 150 mp au fost restituiţi prin Ordinul Prefectului nr. 158/2007, astfel încât excedentul de teren, peste cel de 150 mp, nu a fost în proprietatea sa.

Potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar, în conformitate cu art. 479 alin. (1) din acelaşi cod, trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Înalta Curte reţine că, în speţă, situaţia juridică a terenului cu privire la care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu a fost stabilită cu certitudine, pe de o parte, prin raportare la cele susţinute prin motivele de apel de către recurentul-pârât, în sensul că suprafaţa de teren ce depăşeşte cei 150 mp, restituiţi prin Ordinul Prefectului, nu s-a aflat în proprietatea sa, iar, pe de altă parte, în raport de concluziile expertului care a reţinut că, din întreaga suprafaţă de teren a imobilului în cauză, 284 mp sunt ocupaţi cu spaţii verzi, trotuar betonat, pentru a se putea aprecia în ce măsură această suprafaţă poate fi uzucapată.

Cum, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, pentru ca instanţa de control judiciar să poată proceda la verificarea legalităţii deciziei recurate, se impune ca situaţia de fapt a speţei să fie complet stabilită, acest atribut fiind recunoscut de lege exclusiv instanţelor de fond şi de apel.

Or, în speţă, nefiind stabilită în mod clar şi complet situaţia de fapt, respectiv situaţia juridică a imobilului asupra căruia poartă prezenta pricină, instanţa de recurs nu poate exercita controlul de legalitate a deciziei atacate, astfel că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de rejudecare, în condiţiile legii, va verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, procedând cu prioritate la stabilirea situaţiei juridice a imobilului, analizând şi dacă există vreun impediment legal pentru dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al prescripţiei achizitive de lungă durată.

În acest sens, instanţa de apel va administra probele pe care le va aprecia utile şi pertinente şi le va evalua pe cele depuse în faza recursului, reţinând şi că, potrivit dispoziţiilor capitolului II, art. 4, lit. l) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară avizează tehnic expertizele efectuate de către experţii judiciari în specialitatea topografie, geodezie şi cadastru cu privire la corectitudinea datelor topografice utilizate, la solicitarea instanţelor de judecată. Avizele menţionate mai sus vor fi date de oficiul teritorial în baza unui regulament comun, elaborat de Agenţia Naţională şi Ministerul Justiţiei.

Având în vedere cele anterior arătate în motivarea soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate de părţi şi nici a apărărilor formulate de către intimaţii-reclamanţi privind formularea omisso medio a criticilor aduse prin cel de-al doilea motiv de recurs, constatarea caracterului fondat sau nefondat al acestora fiind lipsită de relevanţă în soluţionarea recursului.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 693A din data de 8 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - LM