Restitution claim for EUR 57,350 time-barred; appeal quashed and remanded?

Deliberând, asupra cauzei de faţă cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 45.000 euro şi a sumei de 12.350 euro, sume cu care pârâtul s-a îmbogăţit fără justă cauză, în detrimentul său.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 663/PI din 2 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Hotărârea instanţei de apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi anularea sentinţei apelate, iar după rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă şi apel.

Prin Decizia nr. 176 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B., împotriva Sentinţei civile nr. 663/PI din 2 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că prima instanţa a apreciat în mod greşit starea de fapt dedusă judecăţii şi, analizând probele administrate, a pronunţat o soluţie nelegală de respingere a cererii introductive, fără a intra în judecata fondului, iar instanţa de apel, analizând apelul formulat împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Timiş, a aplicat greşit normele de drept material relative la prescripţia extinctivă, reglementate prin Decretul nr. 167/1958, şi a pronunţat o soluţie nelegală.

Instanţa de fond a analizat şi admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la data efectuării plăţilor către pârât, respectiv 26 iunie 2007 şi 27 octombrie 2007, date de la care au început să curgă cele două termene de prescripţie şi care s-au împlinit la data de 26 iunie 2010, respectiv 27 octombrie 2010.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, conform prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie poate fi întrerupt prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Nu există însă nicio prevedere legală din care să rezulte faptul că recunoaşterea trebuie făcută înlăuntrul termenului de prescripţie, aşa cum, în mod nelegal, au reţinut instanţele fondului.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că pârâtul a recunoscut încasarea sumei de 45.000 euro pe parcursul litigiului civil înregistrat sub nr. x/2012, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, precum şi prin înţelegerea încheiată la data de 4 aprilie 2014, depusă la dosarul cauzei.

Astfel, recunoaşterea pârâtului intimat dă naştere unui nou termen de prescripţie, pentru suma de 45.000 euro, în folosul apelantului, termen care începe să curgă de la data de 4 aprilie 2014, iar raportat la această dată, cererea de chemare în judecată este formulată înlăuntrul termenului de 3 ani, motiv pentru care se impune respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

De asemenea, recurentul a solicitat a se observa că dosarul civil înregistrat sub nr. x/2012 a fost soluţionat abia în anul 2016, întrucât a fost suspendat din pricina formulării unei plângeri penale care a ţinut în loc procesul civil.

Cu privire la actul întreruptiv al cursului prescripţiei, recurentul a susţinut că părţile au încheiat o înţelegere la data de 04.04.2014, prin care au stabilit ca vânzarea să se facă pentru întreaga suprafaţă de teren sau pentru suprafaţa reprezentând cota aferentă sumei de 45.000 euro, în termen de 30 de zile de la data încheierii înţelegerii.

Pârâtul nu a înţeles să se prezinte la notarul public pentru încheierea în formă autentică a vânzării imobilului şi a refuzat să restituie sumele de bani achitate de reclamant.

Din materialul probator administrat, a rezultat faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale ale îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzute de art. 1345 C. civ., în sensul în care pârâtul şi-a mărit patrimoniul, în mod nelegal, cu sumele de 45.000 euro, respectiv 12.350 euro, în detrimentul patrimoniului reclamantului, motiv pentru care se impune ca instanţa să îl oblige pe acesta la restituirea acestor sume, dobândite fără temei legal sau convenţional.

Recurentul a susţinut că a remis pârâtului suma de 45.000 euro, cu titlu de avans, la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv 26 iunie 2007, iar la data de 27 octombrie 2007, a achitat pârâtului suma de 12.350 euro, pentru ca acesta să aibă resursele financiare necesare îndeplinirii obligaţiilor sale contractuale, această suma reprezentând avans din diferenţa de 55.000 euro, pe care trebuia să o achite promitentului vânzător, la data perfectării contractului de vânzare - cumpărare.

Aşa cum rezultă din înscrisul anexat la dosarul cauzei, coroborat cu declaraţia martorului C., suma de 12.350 euro a reprezentat: 5.000 euro - contravaloarea sultei pe care pârâtul trebuia să o achite coproprietarului pentru a obţine ieşirea din indiviziune; 2.350 euro - taxele notariale aferente ieşirii din indiviziune şi succesiunii, iar suma de 5.000 euro, diferenţa până la suma de 50.000 euro, reprezentând jumătate din preţul vânzării.

Pârâtul-intimat a recunoscut obligaţia sa pe tot parcursul existenţei raportului juridic ce face obiectul acestui dosar, părţile acţionând împreună pentru clarificarea situaţiei de fapt şi a situaţiei juridice a acestui imobil, în vederea perfectării şi finalizării promisiunii de vânzare-cumpărare încheiat între părţi şi a încetării acţiunii de ocupare a terenului, exercitată de către numita D. Partea de teren neocupată de numita D. este şi în prezent în folosinţa lor şi este împrejmuită de un gard construit de ei, pentru a împiedica alte eventuale ocupări abuzive a suprafeţei de teren care este liberă.

Astfel, pârâtul a recunoscut dreptul şi obligaţia sa, fapt ce conduce la suspendarea termenului de prescripţie despre care se face vorbire, pe toată această perioadă.

Intimatul B. nu a formulat întâmpinare la recursul astfel formulat şi nici punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 176 din data de 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 27 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în acest sens fiind dispoziţiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 din C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

Având în vedere această caracteristică esenţială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate, în acest context procedural, aspectele de netemeinicie a deciziei instanţei de apel invocate de recurent, privind modul în care instanţa de apel a statuat asupra situaţiei de fapt, consecutiv aprecierii probelor administrate în cauză, relativ la modalitatea în care a fost realizată plata preţului vânzării, la faptul că părţile s-au înţeles, acţionând împreună pentru clarificarea situaţiei de fapt şi a situaţiei juridice a acestui imobil, în vederea perfectării şi finalizării promisiunii de vânzare-cumpărare încheiat între părţi şi a încetării acţiunii de ocupare a terenului, exercitată de către numita D..

Astfel, se poate observa că recurentul nu susţine, în conţinutul motivelor de recurs, o încălcare expresă şi reală a unor norme de drept, ci solicită prezentei instanţe de control judiciar, cu depăşirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă, o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare, care, pentru considerentele de drept enunţate, nu pot forma obiect al controlului instanţei de recurs.

În acelaşi sens, nu pot forma obiect al recursului apărările noi formulate în dezbaterile orale în faţa instanţei de recurs şi care tind la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, privind faptul că nu antecontractul încheiat între părţi constituie temeiul acţiunii deduse judecăţii, ci înţelegerea încheiată între părţile litigante la data de 4.04.2014, acestui fapt opunându-i-se dispoziţiile art. 478, 479 şi 494 C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa de recurs va analiza criticile de nelegalitate vizând modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile privind prescripţia dreptului la acţiune referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune, în cazul unei acţiuni având ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză, termen necontestat în cauză, şi la eventuala întrerupere a acestui termen prin recunoaşterea făcută de partea adversă, cu nuanţările necesare în ceea ce priveşte pretinsa curgere a unui nou termen de prescripţie sau faptul posesiei unei porţiuni a imobilului în litigiu, critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind instituţia prescripţiei extinctive.

În acest sens, se poate reţine că părţile au încheiat la data de 26 iunie 2007 o promisiune de vânzare - cumpărare, autentificată sub nr. x la B.N.P.A. E., prin care reclamantul s-a obligat să cumpere imobilul înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. x, până la data de 15 aprilie 2008, dată la care urma să fie încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Preţul imobilului a fost stabilit la suma de 100.000 euro, din care, la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, reclamantul a achitat suma de 45.000 euro, iar diferenţa de 55.000 euro urma să o achite la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, respectiv până la data de 15 aprilie 2018.

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 31 iulie 2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca instanţa să dispună obligarea acestuia la restituirea sumelor de 45.000 euro, respectiv 12.350 euro, pe care reclamantul pretinde că a achitat-o pârâtului în data de 27 octombrie 2007, pentru ca acesta să achite cheltuielile necesare pentru plata impozitelor şi a ieşirii din indiviziune, sume cu care pârâtul s-a îmbogăţit fără justă cauză, în detrimentul său.

Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani, raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi la temeiul juridic al acţiunii, a început să curgă de la data efectuării plăţii acestor sume, acesta fiind momentul când reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, pentru restituirea sumei de 45.000 euro, achitată la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, respectiv la data de 26 iunie 2007, termenul de prescripţie a început să curgă de la acea dată şi s-a împlinit în data de 26 iunie 2010, iar pentru suma de 12.350 euro, achitată la data de 27 octombrie 2007, termenul de prescripţie a început să curgă de la acel moment şi s-a împlinit în data de 27 octombrie 2010.

În verificarea soluţiei dată excepţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a apreciat corect raţionamentul instanţei de fond şi a reţinut că atât înţelegerea din 4 aprilie 2014, cât şi promovarea litigiului civil înregistrat sub nr. x/2012 (având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic), invocate de apelant drept cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie, au intervenit ulterior împlinirii acestui termen şi nu pot avea efect întreruptiv.

În ceea ce priveşte susţinerea că înţelegerea din 4 aprilie 2014 ar reprezenta un nou temei pentru curgerea unui nou termen de prescripţie de 3 ani, instanţa de apel a constatat că litigiul de faţă a fost întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, şi nu pe răspunderea contractuală, şi că termenul de prescripţie de 3 ani, care, în opinia apelantului-reclamant, ar curge de la data încheierii înţelegerii - 4 aprilie 2014, s-a împlinit la 4 aprilie 2017, iar acţiunea pendinte a fost introdusă la data de 31 iulie 2017, ulterior împlinirii prescripţiei.

Prin prezentul recurs, recurentul susţine că un nou termen de prescripţie a început să curgă pentru restituirea sumei de 45.000 euro de la data de 4 aprilie 2014, data înţelegerii între părţi, prin care au stabilit ca vânzarea să se facă pentru întreaga suprafaţă de teren sau pentru suprafaţa reprezentând cota aferentă sumei de 45.000 euro, în termen de 30 zile de la data încheierii înţelegerii.

O altă teză susţinută de recurent a fost aceea a întreruperii termenului de prescripţie, în considerarea faptului că, pe tot parcursul existenţei raportului juridic, intimatul a recunoscut dreptul său şi, corelativ, obligaţia ce îi incumbă acestuia.

Conform dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare a fost stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

Articolul 8 din Decretul nr. 167/1958 statuează că: Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

Instanţa supremă reţine că principala critică formulată în cauză vizează aplicarea legii din perspectiva stabilirii începutului cursului prescripţiei extinctive, prin prisma celor două repere pe care norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 le impune: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamant a pagubei şi a celui răspunzător de ea şi, altul, obiectiv, al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest context procesual, Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel care a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii în materia prescripţiei, stabilind că momentul curgerii termenului de prescripţie se stabileşte în raport de momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare - 26 iunie 2007, când a fost remisă intimatului suma de 45.000 euro, şi în raport de data de 27 octombrie 2007, când a achitat suma de 12.350 euro, reprezentând avansul din diferenţa de 55.000 euro pe care trebuia să o achite promitentului vânzător la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, de la acel moment, partea a avut reprezentarea pagubei produse şi a persoanei răspunzătoare.

În ceea ce priveşte cazurile de întrerupere ale cursului prescripţiei extinctive, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 statuează că: prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului ei, constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerii unei alte prescripţii extinctive.

Aşadar, cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele intervin după ce prescripţia a început să curgă, întrucât dacă intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripţiei.

Totodată, dacă intervenirea cauzelor întreruptive se produce după împlinirea termenului de prescripţiei, atunci acestea sunt lipsite de efecte, deoarece dreptul la acţiune era deja stins.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, care reproşează instanţei de apel faptul că nicio reglementare legală nu impune ca recunoaşterea să intervină în interiorul termenului de prescripţie, aşa cum această instanţă a reţinut, această interpretare, deşi nu are o consacrare legală expresă, decurge din interpretarea logică a textului, întrucât numai curgerea unui termen poate fi întrerupt, iar după epuizarea acestui termen, nu mai putem vorbi de o cauză de întrerupere a sa.

Tot astfel, nu se poate reţine nici faptul că înţelegerea din 4 aprilie 2014 ar reprezenta temeiul pentru curgerea unui nou termen de prescripţie de trei ani pentru acţiunea dedusă judecăţii, întrucât aceasta este întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea contractuală, iar, în recurs, nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată.

În acelaşi sens, deşi se invocă faptul că Dosarul civil nr. x/2012, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, a fost soluţionat abia în anul 2016, recurentul ignoră din nou dispoziţiile ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (...). Prescripţia nu este însă întreruptă, în cazul în care s-a pronunţat încetarea procesului sau dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată ori dacă s-a perimat, astfel încât cererea sa, fiind respinsă, nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte faptul posesiei de către recurent unei porţiuni a imobilului în litigiu, invocat ca aspect distinct în dezbaterile asupra recursului, instanţa reţine că acesta este un aspect de fapt ce nu a fost dovedit în faţa instanţelor fondului, singurele care au atributul stabilirii situaţiei de fapt, dar că, oricum, acest argument nu poate determina reformarea soluţiei dispuse în cauză, câtă vreme recurentul confundă instituţia prescripţiei extinctive (care constituie o sancţiune pentru neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege) cu cea a prescripţiei achizitive (care, cu respectarea anumitor condiţii reglementate legal privind posesia, reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate).

Pentru argumentele expuse, constatând că, prin criticile formulate, recurentul A. nu a adus argumente legale, pertinente de natură să demonstreze existenţa unui alt moment de la care să înceapă a curge termenul de prescripţie şi, astfel, acţiunea dedusă judecăţii să fie considerată introdusă în termen, instanţa de recurs apreciază că instanţele fondului au procedat corect atunci când, având de verificat termenul înăuntrul căruia a fost introdusă acţiunea în valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, au constatat că acesta nu a fost respectat şi că s-a pierdut, prin efectul prescripţiei extinctive, dreptul la acţiune în sens material, astfel încât nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, în cauză, nu s-a invocat şi nu s-a demonstrat existenţa unor cauze de amânare a începerii cursului prescripţiei, ori de suspendare sau întrerupere a acesteia, astfel încât rezultă că a avut loc o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu cele ale art. 16 din acelaşi act normativ, atunci când s-a constatat că promovarea acţiunii în anul 2017, pentru recuperarea unui pretins prejudiciu din anul 2007, s-a realizat în afara termenului prescripţiei extinctive.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 176 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 176 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - LM