Inadmissible appeal due to peremption of action and exclusion of common-law claim by electa una via in nationalized property restitution

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, la data de 16 august 2006, sub nr. x din 2002, reclamanţii A. Alexandru, C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC G. SA şi H., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 mai 1997 privind apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, încheiat de SC G. SA, cu pârâtul H., în calitate de cumpărător.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul situat pe str. x, sector 1 Bucureşti (fostă str. x şi str. x) a fost proprietara bunicului reclamanţilor. Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziţia 95 din anexă, pe numele A.. Imobilul era compus din teren în suprafaţă de 343 mp, din care construiţi 151 mp şi casă compusă din demisol, etaj şi mansardă.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanţii au depus cerere de restituire în natură a imobilului, înregistrată la Primăria sectorului 1 sub nr. x din 26 iulie 1996. Ignorând această cerere, SC Herăstrău SA a vândut imobilul pârâtului H.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au depus notificarea nr. x din 13 august 2001, încă nesoluţionată.

În drept, art. 40, 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 7583 din 3 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x din 2002 s-a constatat perimată cererea.

Prin Decizia civilă nr. 598 din 23 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. x din 2004 a fost admis recursul declarat împotriva acestei sentinţe, a fost casată sentinţa recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 12 noiembrie 2003 sub nr. x din 2004.

La data de 24 februarie 2005, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii, prin care au chemat în judecată şi pe pârâţii I., J., K. şi L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâţii au dobândit proprietatea asupra apartamentelor ce au aparţinut autorului lor, A. şi să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul imobil. În drept, au indicat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. şi Legea nr. 10/2001.

În completarea motivelor, reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit în anul 1945 de bunicul lor, A., decedat la data de 9 decembrie 1968. Acesta fost succedat în drepturi de fiul său, U., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 28 iunie 1999 - supliment. U. a decedat la data de 28 iulie 2000, fiind succedat în drepturi de reclamanţi, conform Certificatului de moştenitor nr. x din 2000.

La termenul din 17 martie 2005, reclamanţii şi-au precizat din nou acţiunea, solicitând să se constate nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu V.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu K. şi L.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu M.; nr. x din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu N.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu S., T.; nr. x din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu P.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu Q.; nr. x din 22 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu R.; nr. x din 06 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu H.; nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O. şi contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul fără număr cumpărat de I.. Totodată, reclamanţii au indicat temeiul de drept al cererii - art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar contractele nu au fost încheiate cu bună-credinţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 6834 din 30 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. x din 2004, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. Alexandru, C., D., E., F. în contradictoriu cu pârâţii ca fiind lipsită de interes şi a anulat ca netimbrate cererile reconvenţionale formulate de M. şi I..

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâtul M., care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 351/2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii şi pârâtul M., iar prin Decizia nr. 1735/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M., s-a admis recursul recurenţilor-reclamanţi, s-a modificat decizia recurată, în sensul că a fost admis apelul reclamanţilor, a fost desfiinţată, în parte, Sentinţa nr. 6834/2005 pronunţată de Judecătoria sector 1 şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă, cu menţinerea dispoziţiilor privind soluţionarea cererilor reconvenţionale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, sub nr. x din 2008, iar, prin Sentinţa civilă nr. 3641/2008, această instanţă a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În Dosarul nr. x din 2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pârâta R. a decedat, fiind introdus în cauză moştenitorul acesteia, pârâtul X., care a formulat întâmpinare la data de 4 februarie 2008. De asemenea, pârâtul N. a decedat la data de 24 ianuarie 2008, fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, Y. şi Z., în baza certificatului de calitate nr. x din 29 ianuarie 2008 întocmit de BNP AA.

Reclamanţii au formulat o nouă precizare a acţiunii la data de 11 martie 2008, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv, respectiv preluarea nelegală/nevalabilitatea titlului statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în Bucureşti, str. x (actual 16A), format din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţia existent pe acesta; constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâţii au dobândit proprietatea asupra apartamentelor imobilului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, A., în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi art. 948 C. civ., pentru fraudă la lege, respective vânzarea bunului altuia; obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.

Dosarul a fost înregistrat după declinare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x din 2008, iar prin Sentinţa civilă nr. 987 din 29 mai 2008 a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, a fost declinată competenta soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, s-a constatat intervenient conflict negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 33/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat, cu acelaşi număr, pe rolul secţiei a IV-a Civilă.

La termenul din 23 aprilie 2009, Tribunalul a pus în discuţia părţilor cererea de renunţare a reclamanţilor la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâţii H. şi X., excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de obiect, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia necompetenţei instanţelor de judecată în soluţionarea litigiului, invocate de pârâţi, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, invocată din oficiu de către instanţă şi a rămas în pronunţare atât pe aceste excepţii cât şi pe fondul cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 725 din 14 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x din 2008, instanţa a luat act, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunţarea reclamanţilor la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâţii X. (succesor al paratului iniţial R.) şi H.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de obiect, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia necompetenţei instanţelor de judecată în soluţionarea litigiului, ca neîntemeiate; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare cu nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu V.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu K. şi L.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu M.; nr. x din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu N.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu S., T.; nr. x din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu P.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu Q.; nr. x din 21 decembrie 2000 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu I. şi a constatat acest capăt de cerere prescris; a respins capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O., ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere ce are ca obiect revendicarea formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC G. SA, I., J., K., M., Y. şi Z., O., S., T., BB. (succesor al paratului iniţial P.) şi CC. (succesor al paratului iniţial Q.), ca neîntemeiat; a obligat reclamanţii la plata sumei de 3.000 RON către pârâta Y., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x din 2009, în cadrul căruia s-a pronunţat Decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010, prin care a fost admis apelul, sentinţa apelată a fost desfiinţată, cauza fiind trimis, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010 a fost menţinută în recurs, prin Decizia civilă nr. 5549 din 25 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x din 2009.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x din 2008*.

La data de 12 noiembrie 2011, pârâta DD. a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 aprilie 1997, statul avea un titlu valabil, iar solicitarea de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, în baza art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este prescrisă. Referitor la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, reclamanţii nu deţin un "bun" sau de o "valoare patrimonială" în accepţiunea CEDO.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2011, tribunalul a introdus în cauză pe pârâţii EE. şi FF., în calitate de succesori ai defunctei I..

La data de 7 octombrie 2011, pârâta CC. a formulat întâmpinare. De asemenea, pârâtele EE. şi FF. au formulat întâmpinare, prin care au susţinut legalitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 decembrie 2000, respectând dispoziţiile Legii nr. 112/1995, deoarece la data cumpărării nu exista niciun litigiu pe rolul instanţelor prin care să se conteste legalitatea titlului statului, precum şi legalitatea titlului statului (Decretul nr. 92/1950). Referitor la capătul de cerere de revendicare, pârâtele susţin că reclamanţii nu au un "bun" sau o "valoare patrimonială" în înţelesul CEDO.

La data de 10 octombrie 2011, pârâţii T. şi S. au formulat întâmpinare, prin care a invocat prescripţia cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, pe fond au susţinut că nelegalitatea titlului de dobândire a imobilului de către stat nu atrage în mod automat restituirea imobilului către moştenitorii foştilor proprietari.

Pârâtele Y. şi Z. au invocat, prin întâmpinarea formulată la data de 11 octombrie 2011, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 23 decembrie 1996, iar pe fond au solicitat că se constate că autorul pârâtelor, numitul N., a fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului, deoarece titlul statului era valabil, nefiind pronunţată nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat că autorul reclamanţilor era exceptat de la naţionalizare, iar reclamanţi nu formulaseră notificare sau acţiune în revendicare.

Pârâta J. a formulat întâmpinare la data de 13 octombrie 2011, prin care a invocat prescripţia dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, iar pe fondul acţiunii a susţinut valabilitatea titlului statutului la momentul achiziţionării de către pârâtă a apartamentului, precum şi lipsa unui "bun" sau a unei "speranţe legitime" de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamanţilor.

La data de 18 octombrie 2011, pârâţii GG., HH. şi K. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, pentru următoarele motive: reclamanţii nu fac dovada succesiunii în linie direct cu proprietarul imobilului, astfel cum este identificat prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 1947; reclamanţii nu au făcut dovada identităţii de persoană între A. menţionat în certificatul de moştenitor nr. x din 1998 şi cea a lui A. menţionat în contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 mai 1997, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, conform dreptului comun - art. 480 C. civ., ţinând cont de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, motivate de faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost respectată Legea nr. 112/1995, iar pârâţii se află la adăpostul prezumţiei de bună-credinţă în dobândirea imobilului, prezumţie care nu a fost răsturnată prin proba contrară.

La data de 18 octombrie 2011, pârâta DD. a formulat cerere de chemare în garanţie, precizată la data de 19 octombrie 2011 şi 27 decembrie 2011, împotriva SC G. SA, a Primăriei Mun. Bucureşti şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea contravalorii apartamentului cumpărat sau a preţului de piaţă al acestuia, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul răspunderii contra evicţiunii din C. civ. şi a art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Pârâţii GG., HH. şi K. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva SC G. SA, Primăriei Mun. Bucureşti şi a Ministerului Finanţelor Publice, pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 din str. x, iar în subsidiar restituirea preţului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

La data de 20 octombrie 2011, J., CC., T. şi S. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva SC G. SA, Primăriei Mun. Bucureşti şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentelor achiziţionate în imobilul din str. x, iar în subsidiar restituirea preţului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul răspunderii contra evicţiunii din C. civ. şi a art. 50 din Legea nr. 10/2001.

La data de 31 octombrie 2011, pârâtele EE. şi FF. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Mun. Bucureşti, CGMB şi a Ministerului Finanţelor Publice, pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 din str. x, iar în subsidiar restituirea preţului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2012, tribunalul a introdus în cauză pe moştenitorul defunctei J., respectiv pe numitul II..

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a unit soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere în revendicarea imobilului cu fondul acţiunii. Tribunalul a prorogat prin aceeaşi încheiere, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor până la soluţionarea excepţiei nulităţii certificatelor de moştenitor de care se prevalează reclamanţii.

Prin încheierea din data de 27 octombrie 2012, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 martie 2012, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtelor HH. şi GG. în invocarea nulităţii certificatelor de moştenitor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 mai 2012, tribunalul a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize în specialitatea topografie şi a unei expertize în specialitatea construcţii., rapoartele întocmite de experţii desemnaţi fiind depuse la dosar.

La data de 19 iunie 2012, pârâta DD. a formulat cerere de declanşare a procedurilor de verificare de scripte şi înscrierii în fals, precizată la data de 18 decembrie 2012 cu privire la următoarele înscrisuri: Certificat de moştenitor nr. 166 din 24 iunie 1998 şi încheierea finală din 24 iunie 1998 în dosarul succesoral nr. x din 1998; Certificat de moştenitor nr. 166 din 28 iunie 1999 suplimentar la Certificat de moştenitor nr. 166 din 24 iunie 1998 şi Încheierea finală din 28 iunie 1999 în dosarul succesoral nr. x din 1999. Prin încheierea de şedinţă din data de 30 octombrie 2013, tribunalul a admis în parte cererea de înscriere în fals, potrivit precizărilor cuprinse în acea încheiere. Raportul de expertiză criminalistică nr. 281 din 13 septembrie 2013 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti a fost depus la dosar.

Prin încheierea de şedinţă din data de 1 iulie 2014, tribunalul a dispus suspendarea cauzei şi a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în vederea cercetării falsului.

Prin Ordonanţa din data de 8 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a clasat cauza sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals prevăzut de art. 323 C. pen. De asemenea, prin Ordonanţa din 11 septembrie 2015, parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Prin Sentinţa civilă nr. 125 din 2 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. Alexandru, C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâţii II., Primăria Municipiului Bucureşti, SC G. SA, FF., DD., O., S. şi T., BB., CC., Z., Y., HH., GG., K., EE. şi a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x.

A fost respins, ca prescris, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995; a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2002 şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor, ca neîntemeiat.

Au fost respinse cererile reclamanţilor şi a pârâtei DD. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate şi s-a luat act că pârâţii GG., HH., K., Y. şi Z. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

În pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut următoarele:

Relativ la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât, în speţă, obiectul litigiului este constatarea nulităţii absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare, respectiv revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ce priveşte admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a apreciat că nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2012, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa acestui capăt de cerere.

În ce priveşte revendicarea imobilului, pârâţi au susţinut, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii întrucât reclamanţii aveau la dispoziţie calea deschisă de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul, relativ la excepţia formulată, pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi principiile de drept şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a avut în vedere, în principiu, aplicarea regulii specialia generalibus derogant, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte, în sensul că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita. ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu c. României - 1997).

Cu toate acestea, Tribunalul a avuta în vedere necesitatea protejării, într-un mod eficient, a dreptul reclamanţilor de acces la justiţie, pentru apărarea dreptului de proprietate, recunoscut de Constituţia României şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a admis că acest drept nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa. Din punct de vedere al garanţiilor conferite de Legea nr. 10/2001, sub aspectul respectării dreptului de acces la justiţie, Înalta Curte a stabilit prin aceeaşi decizie că aceasta asigură accesul efectiv la justiţie, prin posibilităţile de control judiciar a deciziilor/dispoziţiilor cu caracter administrativ.

Relevant sub aspectul soluţionării excepţiei inadmisibilităţii sunt raţionamentele reţinute de Curtea Europeană în cauzele privind imobilele naţionalizate, pronunţate împotriva României.

Astfel, în cauza Raicu c. României, Curtea a statuat faptul că în situaţia coexistenţei a două judecăţi definitive care confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie nevoite a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Pe de altă parte, în cauza Străin c. României, s-a reţinut o încălcare a dreptului de proprietate apărat de art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţie, prin faptul că instanţele, deşi au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, au refuzat să-l restituie, având în vedere că imobilul fusese vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, în aceeaşi ipoteză, o eventuală restituire a imobilului către foştii proprietari, cu privarea de acel bun a chiriaşilor cumpărători de bună credinţă, fără o despăgubire pentru această privare din partea statului a fost, de asemenea, apreciată ca o încălcare a art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rateanu c. României).

În urma examinării hotărârilor menţionate, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 Protocol 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, niciunul dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Apreciind că aspectele din prezenta cauză, în care toate părţile - persoane fizice invocă existenţa unor titluri de proprietate, caracterizează o situaţie de fapt complexă, Tribunalul a reţinut, fără a încălca marja de apreciere a statului conferită de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că obligarea reclamanţilor în a urma calea specială a Legii nr. 10/2001 pentru obţinerea protecţiei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ar însemna o restrângere nejustificată a dreptului de acces la justiţie. Exercitarea acţiunii de drept comun ar fi mult mai eficientă pentru clarificarea situaţiei juridice asupra imobilului, cu posibilitatea celor două părţi de a-şi face apărări proprii şi de a le discuta în contradictoriu în vederea stabilirii preferabilităţii titlurilor de proprietate pe care ambele părţi le deţin.

Referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că, sub acest aspect, nu există o acţiune în realizarea dreptului. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi să supună analizei instanţei împrejurările legate de preluarea imobilului de către stat, separat de o acţiune în realizare, constând în revendicarea acestui imobil.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul reţine că reclamanţii au formulat notificarea nr. x din 10 august 2001, prin intermediul BEJ JJ., prin care au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură şi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti str. x, sector 1 (fostă str. x şi str. x).

Din istoricul de rol poştal comunicat de către Primăria Municipiului Bucureşti prin adresa nr. x din 1 august 2007, se reţine că str. x (1926 - 1933) a purtat ulterior denumirea de str. x (1933 - 1949), Haia x (1949 - 1965), str. x (1965 - 1990) şi str. x (după anul 1990). În ceea ce priveşte numerotarea imobilului care face obiectul prezentei cauze, din aceeaşi adresă, Tribunalul reţine că numărul 16 pe str. x a fost înscris în anul 1925, iar la nivelul anului 1948 a fost înscris nr. 16A şi nr. 16B. În anul 1979 a fost înscris imobil cu număr vechi 16A şi cu nr. nou 16, iar imobilul înscris cu numărul vechi 16 şi cu număr nou 16A, astfel că în evidenţele cadastrale din anul 1986 au fost consemnate imobilul cu nr. 16 şi imobilul cu nr. 16A.

Tribunalul reţine că imobilul care face obiectul cauzei este situat pe str. x, care la data preluării de la autorul reclamanţilor, A., prin Decretul nr. 92/1950, purta numărul 16. Imobilul situat pe str. x, care în prezent poartă nr. 16, a aparţinut numitei KK., fiind preluat de către stat prin Decretul nr. 224/1951 şi Decizia nr. 1303 din 14 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului "Stalin" . Stabilirea identităţii celor două imobile este confirmată şi prin Raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat de dl. expert LL..

Referitor la imobilul situat, în prezent, pe str. x (fostă nr. 16A), Tribunalul reţine că prin Sentinţa civilă nr. 257 din 7 februarie 1953 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin, în Dosarul nr. x din 1952, a fost încuviinţată vânzarea imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 16A), aflat în proprietatea debitoarei KK.. Numita KK. dobândise anterior acest imobil prin Actul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1941 . Imobilul era compus din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie formată din parter şi etaj. Imobilul figurează pe numele KK. în calitate de proprietar şi în evidenţele fiscale din anul 1948, astfel cum rezultă din declaraţia acesteia înregistrată la organele fiscale .

În urma vânzării silite a imobilului, acesta a intrat în proprietatea statului conform Decretului nr. 224/1951 şi atribuit spre administrare MM., astfel cum rezultă din adresa nr. x (nedatată) emisă de DITL sector 1 . Din aceeaşi adresă rezultă că apartamentul nr. x, al imobilului din str. x a fost înstrăinat succesiv, începând cu anul 1975, în anul 2002 ultimul proprietar fiind O.. De asemenea, apartamentul nr. x, situat la etajul 1, al imobilului situat în str. x a fost înstrăinat în anul 1997, numiţilor S. şi T., iar apartamentul nr. x, de la etajul 1, din imobilul situat în str. x a fost înstrăinat în anul 1997, numitei R.. Apartamentul nr. x, de la parter, din imobilul din str. x a fost înstrăinat numitei H., în anul 1997.

Moştenitorii numitei KK. şi anume NN. şi OO. au formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, însă acest imobil nu face obiectul cauzei de faţă.

Referitor la imobilul situat în str. x (fost nr. 16), Tribunalul a reţinut că dovada dreptului de proprietate a autorului reclamanţilor s-a realizat prin depunerea, la dosar nr. x din 2005 al Curţii de Apel Bucureşti, a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 1947, prin care A. cumpără de la PP. şi QQ. imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 330 mp, pe care se aflaseră construcţii ce au fost distruse prin bombardament.

Prin Raportul privind datele necesare pentru completarea fişelor de evidenţă a mijloacelor de bază administrate de sectorul Raionul Stalin, se reţine că imobilul - construcţie, situat în str. x, avea suprafaţa de 452 mp, având nivelurile parter, etaj I şi II, după cumpărarea acestuia de către A.. Din adresa nr. x din 22 martie 1957, tribunalul reţine că imobilul construcţie a fost edificat în anul 1953, după preluarea imobilului de către stat. De asemenea, prin Ordinul nr. 51 din 16 aprilie 1957 emis de preşedintele Comisiei Controlului de Stat, acest imobil a fost trecut din administrarea Comisiei Controlului de Stat în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, menţionându-se că imobilul construit în 1953 este în perfecta stare.

Cu toate acestea, din cuprinsul Autorizaţiei de reparaţii radicale - transformări nr. 33 din 10 ianuarie 1953, Comisia Controlului de Stat a fost autorizată să efectueze reparaţii radicale şi transformări interioare asupra construcţiei situate pe str. x, compuse din pivniţă, parter şi două etaje.

Tribunalul apreciază, pe baza acestor înscrisuri, că imobilul-construcţie exista la data preluării de către stat de la A., dar acest imobil era avariat în mare parte din cauza bombardamentului. Construcţia a fost renovată în mod capital în anul 1953, de către stat. Această situaţie de fapt este confirmată şi prin Raportul de expertiză în specialitatea construcţii efectuat de dl. expert RR., depus la fila x şi urm vol. III, completat cu răspunsul la obiecţiuni .

Tribunalul apreciază că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor prin intermediul accesiunii imobiliare artificiale, deci pe baza prezumţiei prevăzute de art. 482 C. civ. (proprietatea unui lucru imobil dă drept asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu acel lucru în mod natural sau artificial) şi art. 492 C. civ. (orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale sale).

În ceea ce priveşte succesiunea în drepturile aparţinând fostului proprietar al imobilului, Tribunalul reţine că numitul A. a decedat la data de 16 noiembrie 1934, lăsând ca moştenitor pe A., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 11 decembrie 1975 întocmit de Notariatul de Stat Local sector 7 .

Prin Certificatul de moştenitor nr. x din 24 iunie 1998 şi Certificatul de moştenitor nr. x din 28 iunie 1999, supliment la primul certificat, întocmite de BNP SS., s-a constat că după decesul lui A. (cunoscut şi sub numele A.), la data de 9 decembrie 1986, a rămas unic moştenitor U., în calitate de fiu.

Numitul U. a decedat la data de 28 iulie 2000, având următorii moştenitori: F., în calitate de soţie supravieţuitoare, C., E., A. Alexandru şi D., în calitate de fii/fiice, conform Certificatului de moştenitor legal nr. 45 din 14 septembrie 2000 legalizat de BNP TT. .

Din Raportul de expertiză criminalistică nr. 281 din 13 septembrie 2013 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, depus la dosar, rezultă că cele două certificate de moştenitor - certificatul de moştenitor nr. x din 24 iunie 1998 şi Certificatul de moştenitor nr. x din 28 iunie 1999, supliment la primul certificat - nu au fost falsificate, astfel că se bucură de prezumţia de validitate, fiind vorba despre acte autentice.

Înscrisul autentic face deplină dovada, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă până la proba contrară atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

Certificatul de moştenitor se redactează pe baza datelor din încheierea finală, consemnate ca urmare a declaraţiilor formulate de moştenitori, a actelor de stare civilă, a actelor de proprietate, a dovezilor folosite în dosar şi a declaraţiilor date de martori, când este necesar.

Având în vedere că cele două certificate de moştenitor nu cuprind elemente intrinseci care să fi fost falsificate, tribunalul a apreciat că lipsa semnăturii solicitantului U. pentru dezbaterea succesiunii tatălui său, A., în faza prealabilă de dezbatere a succesiunii, din cuprinsul Încheierii finale din 24 iunie 1998, nu poate atrage nulitatea certificatelor de moştenitor. Lipsa semnăturii solicitantului nu echivalează cu falsificarea acestei semnături, iar consecinţa poate fi eventuala angajare a răspunderii notarului public care a instrumentat încheierea finală.

Prin urmare, reţinând valabilitatea actelor succesorale, tribunalul apreciază că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai fostului proprietar.

În ceea ce priveşte caracterul preluării imobilului de către stat, Tribunalul retine că, în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, respectiv instanţa trebuie să constate dacă bunurile au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Referitor la imobilul în prezenta cauză, s-a reţinut că, prevederile Decretului nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost preluat imobilul, contraveneau dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948 (art. 8, art. 10 şi art. 16), potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecţie specială, cetăţenii fiind egali în faţa legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de faţă.

De asemenea, Decretul contravenea dispoziţiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispoziţiilor art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, tribunalul a concluzionat că imobilul a fost preluat de la fostul proprietar A. de către stat, fără titlu valabil.

Cu privire la situaţia actuală a imobilului situat pe str. x A (fost nr. 16), instanţa de fond a reţinut că Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC G. SA, a înstrăinat apartamentele situate în imobilul din str. x A, prin următoarele contracte: Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu J., pentru ap. 1 parter; nr. 4135/27612 din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu K. şi L., pentru ap. 1 parter; nr. 4078/18958 din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu M., pentru apartamentul nr. x situat la etajul 1; nr. 2470/27690 din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu N., pentru ap. nr. 3 etaj 1; nr. 4134/19269 din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu S. şi T., pentru ap. 3 etaj 1; nr. 2071/25926 din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu P., pentru ap. 6 etaj 2, care a transmis dreptul litigios pârâtului BB., în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 august 2007; nr. 4072/23245 din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu Q., pentru ap. 8 mansardă, succedată în drepturi de pârâta CC. (conform certificatului de moştenitor legal nr. 189/2 august 2004); nr. 4334/20475 din 22 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu R., pentru ap. 2 etaj 1; nr. 4352/28405 din 6 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu H., pentru ap. nr. 1 etaj 1; nr. 2861 din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O. şi contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul, fără număr, cumpărat de I..

Pentru cumpărarea acestor imobile, chiriaşii cumpărători H., S., M., K., R., J., N. şi Q. au formulat cereri, în baza Legii nr. 112/1995, pe verso-ul acestor cereri fiind înscrise menţiuni ale Oficiului juridic din Primăria mun. Bucureşti, conform cărora apar înregistrate litigii cu SC G. SA, iar imobilul este preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, de la A.. Pe cererea formulată de P. apare menţiunea că nu figurează litigiu.

În plus, pentru apartamentul nr. x, etaj 1 situat în str. x s-a depus răspunsul Primăriei Sectorului 1 - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 către SC Herăstrău SA, din care rezultă că pentru acest apartament figurează cerere de restituire în natură formulată de U..

Motivele de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu pot fi analizate pe fondul lor, întrucât tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe acest capăt de cerere, la data de 27 ianuarie 2012.

În ceea ce priveşte capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O., tribunalul a respins, ca neîntemeiată, solicitarea.

Pârâtul cumpărător a dobândit apartamentul cu buna-credinţă, fiind într-o eroare totală şi comună cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, iar această eroare este de neînlăturat, neputând fi identificată de orice cetăţean cu diligenţe normale.

Aşadar, în privinţa acestui contract este aplicabilă şi teoria validităţii aparenţei în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credinţă şi să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.

În cauza de faţă, actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună-credinţă, deoarece nu exista nici o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 şi art. 487 C. civ.

Condiţia erorii comune şi invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (vânzătorul W.) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu diligenţa normală ar fi considerat pe acest vânzător ca fiind titularul dreptului de proprietate şi ar perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât, se observă că imobilul a intrat în circuitul civil şi apoi a fost vândut, în contract figurând ca vânzător şi cumpărător persoane fizice, şi nu Statul Român, iar contractul nu s-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru a se pune eventual în discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului şi în ce măsură imobilul putea face obiectul vânzării cumpărării în baza acestei legi.

Chiar dacă tribunalul a constatat prescris dreptul la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O., tribunalul a analizat şi capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, întrucât acesta nu este un capăt de cerere subsidiar, ci este un capăt de cerere principal, care se impune a fi examinat indiferent de soluţia pronunţată în privinţa primului capăt de cerere.

Cu referire la acţiunea în revendicare formulată, tribunalul a constat că, în speţă, atât reclamanţii, cât şi pârâţii se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care va proceda la analiza comparativă a situaţiei juridice a părţilor litigante.

Tribunalul a avut în vedere criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie, din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

S-a avut în vedere că, noţiunea de "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (hotărârea Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (hotărârea Jantner împotriva Slovaciei). În schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Hotărârea Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de faţă, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanţa constată că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care instanţa apreciază că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă dreptul reclamanţilor la despăgubire, în măsura întrunirii condiţiilor cerute de legea specială pentru a beneficia de măsuri compensatorii (cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României).

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâţilor a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii acestora, motiv pentru care tribunalul consideră că aceştia se pot prevala de un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În această situaţie creată de către stat prin încălcarea gravă a legalităţii şi implicit a drepturilor fundamentale ale omului, tribunalul va pronunţa o soluţie bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâţilor a unor bunuri actuale, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, ţinând cont totodată de dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care va înlătura argumentele reclamanţilor întemeiate pe jurisprudenţa CEDO şi va respinge capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară formulat în contradictoriu cu pârâţii, ca neîntemeiat.

Drept urmare, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate, a admis, în parte cererea, a constat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, a respinge capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ca prescris, a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2002, ca neîntemeiat şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor, ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a respins cererea formulată de pârâta DD. de acordare a onorariului de expertiză criminalistică, având în vedere că nu a fost dovedit falsul, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ., pe excepţia nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor. De asemenea, văzând soluţia dată cererii principale referitoare la capătul privind revendicarea imobilului, tribunalul a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariile de expert, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ.. În baza principiului disponibilităţii procesului civil, tribunalul a lua act că pârâţii GG., HH., K., Y. şi Z. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi reclamanţii A. Alexandru, C., D., E., F. solicitând, totodată, calificarea căii de atac ca fiind apel.

Prin Decizia nr. 1644A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţi A. Alexandru, C., D. şi E. toţi în nume propriu şi în calitate de succesori ai defunctei F. şi de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, II., FF., DD., O., T., personal şi în calitate de moştenitor al defunctului S., UU. (care a preluat calitatea de la BB., CC., Z., Y., HH., GG., K., EE., SC G. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:

Instanţa de apel a avut în vedere, cu titlu preliminar că, excepţiile prescripţiei capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active, invocate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, au fost soluţionate prin hotărârea apelată, împotriva căreia intimaţii pârâţi nu au declarat apel, astfel încât aceste apărări nu pot fi, din nou, examinate în calea de atac, analiza hotărârii urmând a fi făcută prin prisma motivelor de apel formulate .

Aspectele evocate privind nevalabilitatea certificatului de moştenitor nr. x din 1998 au fost analizate în cuprinsul hotărârii apelate, în cadrul problemei stabilirii calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Excepţiile de ordine publică sunt caracterizate prin aceea că pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice moment al procesului, chiar direct în căile de atac. Cu toate acestea, instanţa de apel reţine că, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a conturat opinia conform căreia dacă excepţia absolută a fost invocată în primă instanţă şi a fost respinsă, partea nemulţumită trebuie să exercite calea de atac împotriva hotărârii. Această parte nu are posibilitatea, cu motivarea că excepţia absolută poate fi invocată şi direct în căile de atac, să invoce din nou excepţia înaintea instanţei de control judiciar investită de cealaltă parte. Această soluţie s-a impus pentru a se evita situaţia ca instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra unei probleme deja examinată în primă instanţă, în lipsa exercitării căii de atac .

Aceasta este şi situaţia din prezenta cauză, intimaţii pârâţi invocând în apel excepţii care au mai făcut obiectul analizei primei instanţe, fără însă a declara apel incident .

Apelul declarat de apelantele-pârâte Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti priveşte exclusiv soluţia primei instanţe de admitere a capătului de cerere prin care se solicită constatarea nevalabilităţii titlului statului, apelantele invocând prevederile Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 10/2001.

Curtea reţine, sub un prim aspect, că motivele de apel formulate de apelantele-pârâte au un caracter contradictoriu, acestea enumerând o serie de acte normative şi susţinând că doar legiuitorul poate califica preluarea bunurilor de către stat ca fiind una abuzivă, iar la finele motivelor de apel se susţine contrariul, în sensul că stabilirea concordanţei sau neconcordanţei dispoziţiilor Decretului de preluare nr. 92/1950 cu prevederile Constituţiei de la acel moment este apanajul instanţei de judecată.

Sub un alt aspect, Curtea reţine că reclamanţii şi-au întemeiat în principal cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile dreptului comun privind revendicarea prin comparare de titluri, respectiv pe prevederile art. 480 din vechiul C. civ. şi nu pe dispoziţiile legii speciale invocate de apelanţii-pârâţi, astfel încât interesul reclamanţilor în susţinerea primului capăt de cerere trebuie privit în legătură cu formularea acţiunii în revendicare de drept comun. Astfel, raportat la specificul acţiunii în revendicare, respectiv compararea titlurilor exhibate de părţi, Curtea apreciază ca fiind pe deplin dovedit interesul apelanţilor-reclamanţi cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului pârâtei Municipiul Bucureşti.

Cât priveşte apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva încheierii interlocutorii din 12 februarie 2012, prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, excepţie reluată şi în cuprinsul întâmpinărilor formulate în apel, Curtea a apreciat apelul ca fiind nefondat.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că, cererea de chemare în judecată, înregistrată la 16 august 2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost, într-adevăr, formulată înăuntrul termenului special de prescripţie prevăzut de Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (5), însă nu aceeaşi este şi situaţia cererii noi, formulată la 24 februarie 2005, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, contrar celor susţinute de apelanţii-reclamanţi prin motivele de apel, prin acţiunea formulată iniţial, la 16 august 2002, s-a solicitat în mod exclusiv constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1997 încheiat de pârâtul H. pentru imobilul din Bucureşti, str. x, fără se face vreo menţiune, nici măcar cu caracter generic, privind solicitarea anulării oricăror contracte de vânzare-cumpărare, ce ar fi fost încheiate de foştii chiriaşi şi nici că urmează a se face o precizare în acest sens.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată din 14 august 2002 a avut efect întreruptiv de prescripţie conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 numai în ce-l priveşte pe pârâtul H., reclamantul renunţând ulterior la judecată în contradictoriu cu acesta, astfel încât şi efectul întreruptiv de prescripţie a fost anulat.

Se mai reţine că reclamanţii nu au precizat cererea de chemare în judecată în termen, în sensul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., ci au formulat cereri adiţionale noi, prin care au chemat în judecată alţi pârâţi, cereri care au fost judecate de instanţă împreună cu cererea principală, din raţiuni de economie procesuală.

Astfel, termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 era împlinit la data formulării cererii adiţionale din 24 februarie 2005.

Efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive nu poate fi aplicat şi cererii noi în raport de momentul formulării acţiunii iniţiale, respectiv august 2002, acesta producându-se doar de la momentul formulării noii cereri.

Se mai reţine că pârâţii titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, chemaţi în judecată prin cererea din 24 februarie 2005 nu se află în indiviziune pentru a se putea considera că şi ceilalţi pârâţi au fost chemaţi în judecată în acelaşi termen de prescripţie şi nici nu le este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 1872 C. civ. vechi, conform căreia "întreruperea prescripţiei făcută în contra unuia din debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi".

Instanţa de fond a făcut astfel o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun, prin care legiuitorul a instituit un termen imperativ de un an (prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001) pentru formularea acţiunilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Este nerelevantă calificarea dată capătului de cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, atâta vreme cât legiuitorul a înţeles să instituie acest termen imperativ, înăuntrul căruia pot fi exercitate cererile respective .

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1978 privind suspendarea cursului prescripţiei, reclamanţii nefăcând dovada existenţei unor cauze de forţă majoră care să-i fi împiedicat să facă acte de întrerupere.

Astfel, împrejurările descrise în mod detaliat de către apelanţi privind dificultăţile întâmpinate în încercarea de a stabili situaţia juridică actuală a imobilului, nu pot fi apreciate ca fiind împrejurări absolut invincibile şi insurmontabile, astfel cum se susţine de către apelanţi.

Aceştia, printr-o atitudine diligentă, aveau posibilitatea să formuleze o cerere de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin care să arate că înţeleg să solicite anularea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în cauză, urmând să indice ulterior numerele contractelor şi numele părţilor. Aceasta este şi soluţia care s-a impus în practica judiciară din această materie, în ipoteza când părţile nu deţineau suficiente date privind situaţia juridică a imobilelor revendicate.

Mai mult, între momentul comunicării primei adrese oficiale cu nr. x din 1998, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi momentul emiterii celei de-a doua adrese menţionată de apelanţi, cu nr. x din 05 martie 2003, au trecut 5 ani, timp în care nu s-a făcut dovada efectuării de către reclamanţi a unor demersuri personale în vederea verificării situaţiei juridice actuale, demersuri ce puteau fi făcute atât prin deplasare la imobil şi discuţii cu locatarii, cât şi prin alte adrese către instituţiile competente.

Atitudinea subiectivă a apelanţilor-reclamanţi trebuie privită tocmai în contextul cunoaşterii de către aceştia a existenţei unei legi ce stabilea un termen imperativ pentru depunerea acţiunilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii cumpărători.

Curtea apreciază că o interpretare diferită a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul propus de reclamanţi, respectiv că prin cereri formulate ulterior expirării termenului imperativ stabilit de legiuitor s-ar putea obţine anularea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe Legea nr. 112/1995, este contrară literei, cât şi spiritului acestei legi, conducând, practic, la deschiderea posibilităţilor de eludare a acestor prevederi imperative.

Au fost reţinute ca fiind nefondate şi criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, în raport de normele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de invocarea dreptului de acces la o instanţă şi a dreptului la un proces echitabil, apreciindu-se că atâta vreme cât instanţa a soluţionat cauza cu o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, iar reclamanţii nu au înţeles să îşi exercite drepturile cu respectarea termenelor imperative prevăzute de alege, nu se poate reţine o încălcare a drepturilor convenţionale. Mai mult, dispoziţiile art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune, au un caracter accesibil, scopul acestora fiind tocmai scurtarea litigiilor ce au ca obiect analiza valabilităţii actelor juridice de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 12/1995.

Dreptul de acces la justiţie, protejat în cuprinsul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu este unul absolut, acesta putând comporta anumite limitări stabilite prin lege. Legislaţia referitoare la termenele care trebuie respectate pentru a formula o cerere întemeiată pe dispoziţiile legii speciale vizează tocmai asigurarea bunei administrări a justiţiei, respectiv evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora.

Instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Deciziile nr. 76/2010 şi 11/2010, 1703/2009, 427/2003, 372/2005, 673/2007, prin care a fost analizată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Cu acel prilej s-a reţinut că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". În considerentele acestor decizii se reţine că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că "instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile." Împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască termenul de introducere a acţiunii în constatarea nulităţii, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, în absenţa existenţei unor cauze de forţă majoră care să o împiedice să exercite în termen această acţiune, nu a înţeles să respecte termenul legal, lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză .

Analizând compatibilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportate la art. 20 din Constituţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că textul de lege criticat se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile.

Cum în speţă nu s-a dovedit o ipoteză diferită celor reţinute de Curtea Constituţională, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primită critica apelanţilor reclamanţi în sensul că norma nu respectă dreptul de acces la o instanţă sau că, în cauză, ar fi fost rupt justul echilibru între scopul urmărit şi mijloacele puse la dispoziţia reclamanţilor pentru apărarea dreptului lor de proprietate .

Cât priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au înţeles să formuleze critici concrete privind respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 2002.

Referitor la acest apartament, Curtea de Apel reţine că vânzarea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind dobândit de la o persoană fizică, respectiv de la fostul chiriaş cumpărător. Prin urmare, s-a apreciat că, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a reţinut că pârâtul-cumpărător a fost de bună-credinţă la momentul încheierii actului, fiind încredinţat că dobândeşte bunul de la adevăratul proprietar, al cărui titlu nu fusese contestat. Mai mult, în cauză nu s-a administrat nici o probă menită să răstoarne această prezumţie.

Curtea reţine totodată, că recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete cât priveşte fondul soluţiei de admitere a cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, menţionând doar că aceasta este lipsită de interes şi că nu poate face obiectul analizei instanţei de judecată.

Soluţia pronunţată este una temeinică şi legală, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care-i conferă instanţei competenţa de a stabili asupra valabilităţii titlului statului.

Interpretarea dată de instanţa de fond, în sensul că Decretul de preluare nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948, ce ocrotea dreptul de proprietate privată, precum şi dispoziţiilor C. civ. în vigoare şi tratatelor internaţionale la care România era parte este una pe larg împărtăşită de doctrina şi practica judiciară în materie.

Cât priveşte acţiunea în revendicare, principalele critici formulate de către reclamanţi vizează modul de stabilire de către instanţa de fond a situaţiei de fapt sub aspectul întinderii dreptului de proprietate cât priveşte clădirea a cărei revendicare se solicită, precum şi greşita aplicare a legii de către instanţa de fond, cât priveşte compararea titlurilor.

Referitor la prima critică formulată, Curtea reţine că instanţa de fond nu a menţionat că edificarea clădirii s-ar fi făcut în anul 1953, după preluarea imobilului de către stat, astfel cum susţin apelanţii, tribunalul reţinând, în baza probelor administrate, că imobilul, construcţie, exista la momentul preluării de către stat de la A., însă construcţia a fost renovată, în mod capital, în anul 1953, de către stat. Totodată, s-a apreciat că, în cauză, este aplicabilă prezumţia prevăzută de art. 482 din vechiul C. civ. privind dobândirea imobilului în proprietate ca efect al accesiunii imobiliare, concluziile fiind susţinute şi de menţiunile în cuprinsul raportului de expertiză construcţii efectuat de expert RR.

Astfel, în cuprinsul acestei lucrări se menţionează că, la momentul naţionalizării, imobilul construcţie era în stadiul exterior "la roşu", iar ulterior naţionalizării, acesta a fost finalizat. În răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză s-a menţionat, totodată, că pentru a putea fi dată în folosinţă construcţia s-au efectuat o serie de lucrări, dar care nu pot fi incluse în categoria "transformări". Se menţionează, totodată, reconfigurarea nivelurilor prin recompartimentarea spaţiului, prin desfaceri şi refaceri de noi porţiuni de ziduri.

Or, câtă vreme instanţa a considerat ca fiind dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor asupra construcţiei în cauză, este lipsită de interes susţinerea motivului de apel mai sus menţionat.

Cât priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor, această problemă a făcut obiectul analizei primei instanţe, fiind respinsă excepţia formulată de pâraţi, astfel încât acest aspect nu va mai face obiectul analizei în apel,câtă vreme pârâţii nu au formulat cale de atac .

Se mai reţine, în acest sens, că şi în faţa instanţei de fond au fost contestate o parte din înscrisurile doveditoare ale calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv Certificat de moştenitor nr. x din 1998 şi Încheierea de rectificare din 2003, în primul ciclu procesual fiind admisă, în parte, cererea de înscriere în fals formulată de pârâta Gavrilescu, instanţa dispunând în vederea cercetării falsului efectuarea unei expertize grafoscopice a Certificatului de moştenitor nr. x din 1998 şi a încheierii finale din 1998.

Cum din concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză a rezultat că cele două certificate de moştenitor nu au fost falsificate, în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond că acestea se bucură de prezumţia de validitate, fiind înscrisuri autentice.

Cât priveşte cererea de revendicare prin comparare de titluri, instanţa de apel a apreciat a fi nefondate criticile formulate privind greşita aplicare a legii interne, cât şi a practicii CEDO în materie.

Sub un prim aspect, Curtea de Apel reţine că motivarea avută în vedere de tribunal cu privire la aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 şi caracterul special al acesteia faţă de dreptul comun în materia revendicării nu sunt de natură a susţine admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Respingerea acţiunii în revendicare cu motivarea că au eficienţă şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu poate echivala cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii, câtă vreme cauza a fost analizată sub toate aspectele, inclusiv în conformitate cu criteriile de preferinţă instituite de practica CEDO.

Curtea de Apel a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că prin această hotărâre s-a stabilit, cu putere obligatorie, prevalenţa dispoziţiilor legii speciale, în situaţia când vin în conflict cu normele generale. Instanţele au fost obligate să analizeze aceste cauze prin prisma dispoziţiilor legii speciale, cât şi a practicii CEDO. Înalta Curte a dat eficienţă în cadrul acţiunilor în revendicare teoriei aparenţei de drept, iar cât priveşte compararea titlurilor s-a stabilit prevalenţa titlului subdobânditorului de bună-credinţă. Totodată, s-a apreciat că, în situaţia în care există conflict între normele legii interne şi normele comunitare este necesar a se stabili dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aducea atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. În situaţia unor astfel de neconcordanţe, instanţa trebuie să verifice dacă pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, ipoteză care poate fi acceptată în situaţia când există o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a consolidat titlul acestuia sau dacă există o speranţă legitimă în acest sens.

Tribunalul a procedat corect la analiza dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, concluzionând în mod judicios că aceştia nu au un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

Astfel, aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual" cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Instanţa de apel a subliniat că, în jurisprudenţa actuală a Curţii de la Strasbourg a intervenit o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Străin şi Cauza Porţeanu contra României).

În cauza Atanasiu şi alţii contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/2010, se arată însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 Protocolul 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei, premisă, a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, a măsurilor necesare în vederea garantării efective a drepturilor prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1.

Cât priveşte titlul pârâţilor, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel reţine că acesta a fost consolidat şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât cererea reclamanţilor privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus reţinute, s-a apreciat că pârâţii deţin "un bun" din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar reclamanţii, pe de altă parte, nu pot justifica existenţa unui bun în sensul convenţiei, în condiţiile în care, titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost contestat în termenul legal, iar reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă care să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului care le-ar fi putut oferi o "speranţă legitimă" că vor dobândi bunul în litigiu.

Astfel, atât din perspectiva dispoziţiilor legii speciale, cât şi a celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 33/2008, în sensul prevalenţei titlului subdobânditorului de bună-credinţă, a practicii CEDO în materie, instanţa de apel a apreciat în privinţa legalităţii şi temeiniciei concluziei reţinută de instanţa de fond, în sensul că pârâţii sunt cei care justifică un drept actual şi un titlu de proprietate preferabil, drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelurile au fost respinse, ca nefondate.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs A. Alexandru, D., C. şi E., susţinând nelegalitatea deciziei atacate pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

1. Relativ la modalitatea de soluţionare a cererii privind anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanţii au susţinut aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dată de instanţe când au apreciat că cererea de anulare este prescrisă, raportat la situaţia concretă de fapt expusă pe parcursul judecăţii, care a făcut imposibilă cunoaşterea de către reclamanţi a situaţiei juridice reale a imobilului.

Susţin că, raportat la natura cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată (acţiune reală care are ca finalitate lăsarea în deplină proprietate şi liniştita posesie a imobilului litigios), sesizarea instanţei a avut loc înlăuntru termenului special de prescripţie prevăzut de art. 46 (actual art. 45, după renumerotare) din Legea nr. 10/2001, iar precizările ulterioare legate de introducerea în cauză şi a altor persoane nu au relevanţă pe aspectul prescripţiei extinctive, astfel cum s-a apreciat şi în cuprinsul Deciziei nr. 8416 din 20 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a apreciat greşit că nu a existat o "cauză de forţă majoră" care să împiedice formularea cererii de chemare în judecată în termenul de prescripţie de 1 an şi 6 luni, acordat de către Legea nr. 10/2001 şi că reclamanţii nu deţineau date privind situaţia juridică a imobilului revendicat. Apreciază că informaţiile furnizate de către autorităţile Statului Roman, cu referire la adresa nr. x din 1998, prin care s-a comunicat că imobilul ce a aparţinut autorului lor, A., a fost vândut lui H., prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4352/28405/97, conform Legii nr. 112/1995, ar trebui să reprezinte "date suficiente privind situaţia juridică a imobilului revendicat", bucurându-se de prezumţia de veridicitate.

Discuţiile cu deţinătorii imobilului nu ar fi putut reprezenta vreun demers care să-şi atingă scopul de identificare a adevăraţilor cumpărători ai imobilului şi a numărului contractului de dobândire a dreptului de proprietate, în contextul în care deţineau, conform Adresei nr. x din 1998, informaţii cu privire la situaţia juridică a imobilului preluat de Statul român. De altfel, nici formularea de alte adrese, către instituţiile competente, nu ar fi fost în măsură a clarifica situaţia juridică a imobilului în termenul de prescripţie acordat de lege, întrucât la nivelul anului 2003, prin Adresa nr. x din 5 martie 2003, răspunsul instituţiilor a fost acelaşi, indicând ca proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, tot pe H.. Mai mult decât atât, situaţia juridică şi identitatea imobilului nu erau clare nici măcar la nivelul anului 2007, prin Adresa nr. x din 18 septembrie 2007 specificând-se că imobilele în cauză nu pot fi identificate, având în vedere ca renumerotarea nu a fost însoţită de plan anexă.

Or, instanţa de apel consideră că reclamanţii ar fi trebuit, în termen de 1 an şi 6 luni, în contra informaţiilor primite de la Primăria Municipiului Bucureşti, să facă propriile investigaţii şi să facă identificarea imobilului, la care nu avea acces. Apreciază că, o atare interpretare a instanţei atribuie în sarcina foştilor proprietari o sarcină excesivă, menită a înfrânge justul echilibru între scopul urmărit şi mijlocele puse la dispoziţia reclamanţilor pentru apărarea dreptului lor de proprietate, îngrădind, în mod concret şi efectiv, dreptul reclamanţilor de acces la instanţa.

Natura juridică a prescripţiei este o sancţiune ce poate fi opusă reclamantului nediligent ce rămâne în pasivitate într-un termen mai lung decât cel prevăzut de lege, însă reclamaţii nu pot fi acuzaţi de acest lucru. Pretind că a fost dovedit că indicarea prin cererea de chemare în judecată a numerelor de contracte de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi a titularilor lor, la momentul sesizării instanţei (august 2002), a fost imposibilă raportat la informaţiile oficiale, primite de la autorităţile publice cu atribuţiuni în materie.

Raportat la informaţiile deţinute şi la circumstanţele concrete ale cauzei, recurenţii solicită să se constate că cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 16 august 2002, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, dovedeşte pe deplin intenţia reclamantului de revendicare a imobilului, aceştia ieşind din pasivitate înlăuntrul termenului de prescripţie acordat de către Legea nr. 10/2001. Interpretarea şi aplicarea mecanică a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la momentul introducerii acţiunii) fără a analiza, în mod real, situaţia juridică dedusă judecaţii, nu respectă în concret, prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, dreptul de acces la o instanţă, dreptul la un proces echitabil şi nici spiritul edictării de legiuitor a acestei sancţiuni.

În ciuda diligenţelor depuse pentru identificarea imobilului şi a cumpărătorilor apartamentelor, reclamanţilor le-a fost stabilită o sarcină disproporţionată între dreptul fundamental garantat şi scopul legitim urmărit, or Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează prin art. 6 dreptul de acces la justiţie, Acesta trebuind sa fie unul "concret şi efectiv". Efectivitatea dreptului de acces, impune, ca, un individ "să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.

Evocând jurisprudenţa Curţii europene, se arată că s-a stabilit că dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, însă Curtea a statuat că aceste limitări nu pot restrânge accesul liber pentru un individ într-o asemenea măsură sau până la un punct încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului de acces. În plus, limitările nu sunt în acord cu art. 6 § 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un "scop legitim" şi dacă există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat". Solicită a se constata că, raportat la împrejurările cauzei, cu referire la demersurile întreprinse, precum şi dezinformările autorităţile publice, admiterea excepţiei prescripţiei prevăzuta de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la momentul introducerii acţiunii) reprezintă o limitare excesivă a dreptului de acces la justiţie, o rupere a justului echilibru, a proporţionalităţii dintre dreptul fundamental garantat şi scopul legitim urmărit, astfel încât reclamanţii nu pot fi sancţionaţi pentru gravele erori ale autorităţilor publice şi o defectuoasa administrare a competentelor cu care au fost investite.

Pentru argumentele prezentate, solicită a se constata că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei, sens în care se impune admiterea căii de atac a recursului pe acest aspect şi având în vedere ca instanţa nu a intrat în judecata fondului, solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, spre rejudecare, în vederea analizării motivelor de nulitate absolute invocate.

2. Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenţii au susţinut aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului, în condiţiile în care s-a constatat caracterul nevalabil al titlului statului

Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nu exclude de plano posibilitatea ca ambele părţi să invoce existenţa unui bun în sensul art. 1 din Prin Protocol adiţional la Convenţie, că există cazuri în care norma internă intră în conflict cu Convenţia, urmând în acest caz a se da prevalenţă dispoziţiilor Convenţiei, sens în care instanţele trebuie să stabilească criteriile de preferabilitate în soluţionarea unor atare acţiuni, cu respectarea drepturilor pe care le are fiecare parte în litigiu.

Se invocă în acest sens, practica CEDO în materie, respectiv cauzele Faimblat contra României, Katz contra României şi Atanasiu contra României, apreciind apelanţii că nici argumentele aduse în această din urmă cauză nu sunt de natură a schimba soluţiile cât priveşte acţiunile în revendicare.

Relativ la mijloacele procedurale ale apărării dreptului de proprietate în ceea ce priveşte vechii proprietari, recurenţii fac trimitere la jurisprudenţa Curţii europene (cauza Faimblat contra României, 2009), care a stabilit că dreptul la despăgubiri nu este efectiv şi concret prin aplicarea dispoziţiilor şi procedurilor stabilite de Legea nr. 10/2001, atât din perspectiva duratei procedurii, cat şi în perspectiva imposibilităţii punerii în executare a hotărârilor administrative sau judecătoreşti de acordare de despăgubiri băneşti foştilor proprietari.

Totodată, prin admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva dobânditorului de bună credinţă se permite acestuia din urma obţinerea de despăgubiri efective, proporţionale şi imediate (cauza Raicu contra României)

Despre procedura Legii nr. 10/2001 în acordarea de despăgubiri vechiului proprietar(cauza Katz contra României, 2009), Curtea reţine, relativ la aplicarea Legii nr. 10/2001, caracterul imprevizibil al legii, privarea îndelungata de bun în absenta oricărei compensaţii, lipsa de proporţionalitate a compensării prin titluri de valoare, ceea ce pune vechiul proprietar în situaţia de a le fi încălcat dreptul, adică de a fi privaţi de un bun.

Despre mijloacele procedurale ale apărării dreptului de proprietate în ceea ce priveşte dobânditorii în baza Legii nr. 112/1995, chiriaşii au posibilitatea reală, efectivă şi concretă de a primi compensaţie proporţională privării de bun, la valoarea de circulaţie (cauza Raicu contra României şi practica constanta a instanţelor romaneşti), printr-o procedură previzibilă, consacrată deja legislativ - Legea nr. 1/2009, fără a fi nevoiţi sa parcurgă proceduri administrative prealabile, fiindu-le recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului.

Dreptul dobânditorului de la stat este protejat în spiritul Convenţiei chiar în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare a vechiului proprietar cată vreme, aceasta ipoteza nu este complet exclusa de recursul în interesul legii şi se bucura de mai multa protecţie a practicii judecătoreşti şi a legislaţiei în planul acordării de despăgubiri.

În cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunţa hotărâri contrare CEDO, trebuie să se cerceteze, prin raportare la situaţia specifica a reclamantului, în ce măsură procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi, respectiv, în măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranţa legitimă de a dobândi un bun.

Se pretinde că hotărârea pilot vizează numai cauzele pe rolul Curţii europene, nu şi cele în curs de judecată în faşa instanţelor interne.

Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanţa naţionala în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative de la momentul pronunţării hotărârii şi de situaţia particulara a reclamantului. Pentru trecut, Curtea europeana a decis, în mod constant, în jurisprudenţa sa (de la Străin până la prezenta cauza pilot) că procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, pe baza a doua elemente: absenta despăgubirilor şi incertitudinea cu privire la data la care ar urma sa fie plătite şi cuantumul acestora.

Solicită admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 1644A din 20 decembrie 2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În cuprinsul întâmpinărilor formulate, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu titlu preliminar, referitor la excepţia lipsei de interes a recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, reclamanţii A. Alexandru, C., D. şi E. se situează pe poziţia părţii care a pierdut procesul, de vreme ce le-a fost respins apelul declarat împotriva hotărârii prin care acţiunea acestora a fost respinsă.

Înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual.

În considerarea acestor argumente, urmează a se reţine că recurenţii justifică interesul în promovarea prezentei căii de atac, motiv pentru care excepţia invocată de intimaţi se dovedeşte a fi neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Examinând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de reclamanţi, susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi de incidenţa principiului electa una via, invocat în judecarea prezentului recurs, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele care succed:

1. Examinarea incidenţei principiului electa una via se impune a fi realizată cu titlu preliminar, întrucât statuarea asupra acestei probleme constituie o chestiune de ordine publică.

Principiul ce se impune a fi analizat consacră, din perspectiva semnificaţiei juridice, regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opţiune cu privire la sesizarea mai multor instanţe, odată făcută alegerea pentru o instanţă, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu îşi mai poate valorifica pretenţiile într-o altă procedură faţă de cea iniţiată anterior.

Principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, recunoscut de dreptul naţional, exprimă, astfel, o regulă cu consecinţe normale din punct de vedere juridic, ce reclamă imposibilitatea parcurgerii a două proceduri, pentru valorificarea aceluiaşi drept, fiind un principiu de interes general, care vizează buna administrare a justiţiei, aflat în conexiune cu celelalte principii care guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi care concură la nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Regula enunţată este justificată, în cele din urmă, de înlăturarea riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar putea conduce la asimilarea acestuia, în baza argumentului de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, cu situaţia asemănătoare reglementării normelor imperative de ordine publică referitoare la autoritatea de lucru judecat, care poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Raportat la aceste consideraţii de ordin general şi având în vedere calificarea juridică diferită a cererilor cu care instanţa a fost învestită (acţiunea în revendicare, acţiune reală şi, respectiv, cererea privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, acţiune personală), Înalta Curte apreciază că susţinerile intimaţilor subsumate analizei principiului electa una via sunt fondate, urmând a se reţine incidenţa principiului evocat numai în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului preluat abuziv de către stat.

Circumstanţele particulare speţei denotă împrejurarea că, în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificarea nr. x din 10 august 2001, prin intermediul BEJ JJ., prin care au solicitat restituirea în natură şi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 (fostă str. x, respectiv, str. x, ne. 16), arătând că imobilul notificat provine de la autorul lor, A., care a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziţia 95 din anexă.

În legătură cu imobil notificat, la data de 14 august 2002, reclamanţii au demarat, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta acţiune în revendicare.

În cadrul unui alt demers judiciar, iniţiat la data de 30 iunie 2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x din 2017, reclamanţii au solicitat, în procedura Legii nr. 10/2001, să se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 şi soluţionarea, pe fond, a notificării nr. x din 10 august 2001 care formează obiectul dosarului administrativ nr. x din 13 din august 2001 al Primăriei municipiului Bucureşti, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, arătând că imobilul notificat provine de la autorul lor, A., care a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Cererea reclamanţilor a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite cu raportare la termenele şi condiţiile art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013.

Dezlegarea problemei în discuţie, referitoare la principiul "electa una via", ridică problema de a statua dacă demersul judicial al reclamanţilor, realizat în cadrul procedurii legii speciale, înlătură dreptul reclamanţilor să îşi valorifice pretenţiile, în legătură cu acelaşi bun, în carul prezentei acţiuni în revendicare, formulată pe calea dreptului comun.

Într-adevăr, principiul sus enunţat desemnează regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opţiune cu privire la sesizarea mai multor instanţe, odată făcută alegerea pentru o instanţă, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu îşi mai poate valorifica pretenţiile într-o altă procedură faţă de cea iniţiată anterior.

În situaţia de faţă, după cum deja s-a arătat, pe parcursul derulării procedurii judiciare în cadrul dosarului având ca obiect soluţionarea acţiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 480 C. civ., privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, reclamanţii au formulat, în legătură cu acelaşi imobil, cerere prin care au solicitat instanţei se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 şi soluţionarea, pe fond, a notificării nr. x din 10 august 2001, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti, formulată în legătură cu acelaşi imobilul, care făcea şi obiectul dosarului de revendicare.

Acest din urmă demers al reclamanţilor a fost finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 374 din 27 februarie 2019 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă prin care cererea acestora a fost admisă, în parte, instanţa constatând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte stabilite, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie situat în str. x. Totodată, instanţa a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la emiterea, în favoarea reclamanţilor, a unei dispoziţii motivate privind propunerea de acordare a măsurilor compensatorii sub formă de puncte, stabilite conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie (descrisă în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară din Dosarul nr. x din 2008), situat în str. x.

Modalitatea de soluţionare a notificării, formulată în procedura Legii nr. 10/2001 şi a formei de reparaţie stabilită prin Sentinţa civilă nr. 374 din 27 februarie 2019 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă nu a fost contestată de către reclamanţi, aceştia neînţelegând să formuleze apel împotriva acestei hotărâri, care a fost apelată doar de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, apel care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1455A din 18 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţionarea notificării reclamanţilor, în procedura legii speciale, prin hotărâre definitivă constituie unui impediment în soluţionarea prezentei acţiunii în revendicare, deoarece reclamanţii au obţinut deja o reparaţie necontestată, în acel litigiu, pentru imobilul preluat abuziv, fiind valorificate pretenţiilor acestora în legătură cu acelaşi bun, ca urmare a parcurgerii şi finalizării procedurii reglementate de legea specială în materie.

Prin urmare, reclamanţii au ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor de succesori ai fostului proprietar, A., al imobilului situat în Bucureşti, str. x, pe calea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001. În urma soluţionării litigiului, demarat în temeiul acestor dispoziţii legale, prin hotărâre definitivă s-a recunoscut reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv situat în str. x, fiindu-le stabilit dreptul la acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte, stabilite conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013.

Or, hotărârea definitivă prin care s-a determinat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin puncte reprezintă valorificarea pretenţiilor reclamanţilor-recurenţi în legătură cu care s-a formulat prezenta acţiune în revendicare.

În raport de aceste circumstanţe, este evident că, prin cele două proceduri judiciare, reclamanţii urmăresc apărarea aceluiaşi drept de proprietate, scopul mediat al acestor demersuri judiciare fiind cel al redobândirii proprietăţii imobilului preluat abuziv. În acest context, în conformitate cu principiul electa una via, este neîndoielnic că reclamanţii nu mai pot solicita, în privinţa aceluiaşi bun, încă o dată, valorificarea dreptului lor, pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 480 C. civ.

Incidenţa principiului examinat, în circumstanţele concrete prezentului litigiu, nu este în măsură a restrânge dreptul reclamanţilor de acces la justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate, recunoscut de Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, din punct de vedere al garanţiilor conferite de Legea nr. 10/2001, sub aspectul respectării dreptului la "un tribunal independent", reclamanţii au avut asigurat dreptul, pe care şi l-au şi exercitat, de a solicita soluţionarea, pe fond, a notificării formulată în conformitate cu dispoziţiile legii speciale.

Astfel, în acel litigiu, reclamanţii-recurenţi au avut posibilitatea de a deduce judecăţii pretenţiile formulate în legătură cu imobilul preluat abuziv de la autorul lor şi de a se bucura de toate garanţiile procesuale, în procedura reglementată de art. 26 din legea specială căreia i-a fost conferită o jurisdicţie deplină, în conformitate cu statuările Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, avute în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 374 din 27 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Faptul că în litigiul finalizat, prin hotărâre definitivă de acordare a măsurilor reparatorii prin puncte, nu a fost soldat prin restituirea imobilului în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a solicitat prin Notificarea nr. x din 10 august 2001, care a format obiectul acelui dosar, acest lucru nu echivalează cu încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar formulat de aceştia. Reclamanţii au avut posibilitatea de a deduce judecăţii pretenţiile formulate în legătură cu imobilul preluat abuziv de la autorul lor şi de a se bucura, în cadrul acelui litigiu, de toate garanţiile procesuale, în procedura reglementată de art. 26 din legea specială. În ipoteza în care erau nemulţumiţi de măsura reparatorie acordată, reclamanţii ar fi avut, ca remediu procesual, posibilitatea de a supune controlului judiciar măsura reparatorie acordată în condiţiile Legii nr. 165/2013 şi, în contextul derulării procedurii judiciare în cadrul prezentului litigiu, aveau posibilitatea să solicite suspendarea judecării acelui dosar, până la soluţionarea cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Recurenţii, însă, nu au apelat la un atare mijloc procedural şi nici nu au exercitat calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care li s-a stabilit măsura reparatorie prin acordarea de puncte. Mai mult chiar, în cursul judecării dosarului nr. x din 2017, la instanţa de fond, în cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii evidenţiind instanţei că, în atare condiţii, imobilele nu mai pot fi restituite în natură.

Prin urmare, în contextul în care reclamanţii au optat pentru derularea procedurii speciale, reglementată de dreptul intern, procedură care a fost una efectivă şi concretă în cazul recurenţilor pentru valorificarea dreptului pretins, procedură ce a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, Înalta Curte reţine că recurenţii nu îşi mai pot valorifica pretenţiile în legătură cu acelaşi imobil, într-o altă procedură faţă de cea iniţiată şi finalizată anterior.

În acest context circumstanţial, întrucât efectele juridice create prin aplicarea legii speciale nu pot fi ignorate, pentru valorificarea aceluiaşi drept, reclamanţii nu mai pot să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor, de succesori ai fostului proprietar, A., al imobilului situat în Bucureşti, str. x, pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 480 C. civ. În caz contrar, prin soluţionarea acţiunii în revendicare ar exista riscul ca reclamanţii să obţină o dublă reparaţie pentru acelaşi bun.

Sub aspectul analizării încălcării dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 Convenţia europeană, în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că, deşi reclamantul a invocat faptul că instanţa internă i-a nesocotit dreptul de acces la justiţie prin faptul că a refuzat să judece o acţiune în revendicare pentru un imobil naţionalizat, în condiţiile în care acesta obţinuse o decizie administrativă de retrocedare a unei părţi a imobilului şi o decizie de acordare de despăgubiri pentru o altă parte, al căror cuantum nu le-a contestat niciodată, plângerea reclamantului nu este fondată. Curtea având în vedere că reclamantul uzitase deja o cale de revendicare a bunului, cea administrativă, şi obţinuse restituirea în natură, pentru o parte din bun, şi în echivalent, pentru o altă parte. De aceea, Curtea a considerat că statul nu avea obligaţia să îi mai deschidă reclamantului încă o cale de a-şi revendica bunul, limitarea accesului la justiţie fiind admisibilă în baza principiului electa una via non datur recursus ad alteram (CEDO, secţia III, decizia Iorgulescu vs. România, 13 ianuarie 2005, 59654/00).

Drept urmare, Înalta Curte urmează a reţine că regula electa una via se opune analizării acţiunii în revendicare formulată în prezentul dosar, alăturat cererii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, drept pentru care criticile recurenţilor relativ la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind revendicarea imobilului litigios nu se mai impun a fi analizate.

2. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii-intimaţi cu unitatea administrativ-teritorială, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ca urmare a reţinerii eronate a excepţiei prescripţiei extinctive, Înalta Curte va constata netemeinicia susţinerilor subsumate acestui motiv de recurs, în raport de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

Întrucât finalitatea acţiunii în revendicare este lăsarea în deplină proprietate şi posesie a bunului imobil, recurenţii au pretins că, în raport de acţiunea reală promovată, cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive.

Contrar susţinerii recurenţilor, instanţele de fond şi de apel au reţinut corect că, deşi scopul mediat al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este cel al redobândirii proprietăţii imobilelor revendicate, aceste acţiuni nu pot fi calificate ca fiind acţiuni reale, ci acţiuni personale, de vreme ce temeiul acestor cereri îl constituie nerespectarea condiţiilor legale de validitate pentru încheierea actelor juridice.

Întrucât, pe calea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se tinde a se valorifica pretenţii patrimoniale, legiuitorul a instituit, în privinţa acestor acţiuni, în materie de prescripţie extinctivă, o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, care se aplică cu prioritate.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării şi conform alin. (5), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 14 august 2001.

Termenul reglementat de acest text de lege în care putea fi promovată acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobilele care fac obiectul acestei legi, a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002.

În cauză, cererea reclamanţilor pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 24 februarie 2005, cu depăşirea termenului prevăzut de lege. Această cerere nu poate fi calificată drept o cerere modificatoare, în sensul art. 132 C. proc. civ., cum eronat susţin recurenţii, întrucât nu vizează niciuna dintre ipotezele textului menţionat. Prin urmare, cererea a fost corect calificată juridic, de instanţele de fond, ca fiind o cerere nouă, cu un alt obiect şi cu alţi pârâţi decât cei chemaţi, iniţial, în judecată, prin cererea înregistrată la data de 16 august 2006.

Astfel, cererea de chemare în judecată, înregistrată la 16 august 2002, a avut un obiect strict determinat, reclamanţii solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC G. SA şi H., să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 mai 1997 privind apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, încheiat de SC G. SA, cu pârâtul H., în calitate de cumpărător.

Ulterior, în al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, ce a fost dispusă prin Decizia civilă nr. 598 din 23 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x din 2004, reclamanţii au formulat o cerere prin care au chemat în judecată şi pe pârâţii I., J., K. şi L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâţii au dobândit proprietatea asupra apartamentelor ce au aparţinut autorului lor, A. şi să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul imobil.

La termenul din 17 martie 2005, reclamanţii au arătat că solicită să se constate nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu V.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu K. şi L.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu M.; nr. x din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu N.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu S., T.; nr. x din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu P.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu Q.; nr. x din 22 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu R.; nr. x din 6 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu H.; nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. şi O. şi Contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul fără număr cumpărat de I.. Totodată, a fost indicat, ca temei de drept al cererii, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor, raportat la succesiunea şi conţinutul demersurilor procesuale, cererea acestora formulată în rejudecare, la data de 24 februarie 2005, prin care au solicitat constatarea nulităţii mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 se circumscrie unei cerei noi, cu alte obiecte şi părţi, care, luate separat, prin ele însele, constituiau cereri distincte de chemare în judecată.

În acest context circumstanţial, instanţele de fond au apreciat corect că termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 era împlinit la data formulării cererii reclamanţilor din 24 februarie 2005 prin care s-a solicitat constatarea nulităţii respectivelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la excepţia prescripţiei extinctive, recurenţii au susţinut şi faptul că excepţia nu poate fi reţinută câtă vreme sesizarea iniţială a instanţei a fost realizată înlăuntrul termenului special de prescripţie, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel încât ar fi lipsite de relevanţă juridică, pe aspectul prescripţiei, precizările ulterioare referitoare la introducerea în cauză a altor persoane, astfel cum s-a reţinut într-o decizie de speţă (Decizia nr. 8416 din 20 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Susţinerile recurenţilor nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, jurisprudenţa instanţelor nu constituie izvor de drept, iar, pe de altă parte, după cum deja s-a arătat, cererea din 24 februarie 2006 constituie o cerere nouă, în raport cu acţiunea introductivă, care viza alte obiecte (nulitatea altor contracte de vânzare-cumpărare) şi alte părţi care urmau a cădea în pretenţii, iar nu pârâţii iniţiali.

Drept urmare, chiar dacă prin acţiunea iniţială, din 16 august 2006, s-a solicitat constatarea nulităţii unui singur contract de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat pe numele pârâtului H., contrar susţinerilor recurenţilor, formularea acţiunii iniţiale în termenul special de prescripţie, faţă de acest pârât (în privinţa căruia reclamanţii au renunţat, ulterior, la judecată) nu poate avea semnificaţia că şi cererea nouă, din 24 februarie 2006, ar fi fost formulată în termenul special de prescripţie faţă de noii pârâţi, introduşi în cauză prin această din ultimă cerere.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanţii au susţinut că nu ar fi cunoscut situaţia juridică a imobilului care a aparţinut autorului lor, arătând detaliat dificultăţile întâmpinate şi diligenţele efectuate în faţa autorităţilor pentru identificarea imobilului şi a titularilor contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în contextul circumstanţial reţinut în cauză, pe baza probelor administrate, instanţele de fond au concluzionat corect asupra inexistenţei vreunei cauze de forţă majoră care să plaseze reclamanţii într-o imposibilitate obiectivă care să-i împiedice să-şi exercite dreptul în termenul de prescripţie, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Apărarea recurenţilor potrivit căreia în raport de informaţiile primite din partea autorităţilor cu privire la istoricul denumirii străzii, istoricul poştal al imobilului revendicat s-au aflat în imposibilitate de a promova acţiunea în termenul prevăzut de lege nu poate fi primită.

Din situaţia de fapt reţinută în cauză, rezultă că identificarea şi localizarea imobilului era cunoscută de reclamanţi, de vreme ce imobilul din strada x 16A figura, încă din 1999, în Certificatul de moştenitor suplimentar nr. 166 din 28 iunie 1999 (evocat de reclamanţi pentru legitimarea calităţii procesuale active) ca fiind în litigiu pe rolul Tribunalului Bucureşti. De asemenea, în cuprinsul notificării nr. x din 10 august 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură şi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în privinţa căruia au indicat aceleaşi coordonate de identificare, respectiv din Bucureşti, str. x 16A, sector 1 (fosta str. x şi str. x).

Or, în contextul circumstanţial expus, nu se poate susţine cu temei că recurenţii s-au aflat în imposibilitate obiectivă să-şi exercite dreptul în termenul prevăzut de lege, împrejurările cauzei evidenţiind, fără echivoc, că identificarea imobilului din str. x 16A era cunoscută de reclamanţi. În ceea ce priveşte clarificarea situaţiei juridice a imobilului, aceasta putea fi realizată, cum corect s-a reţinut în cauză, şi cu ajutorul instanţei, în ipoteza în care reclamanţii ar fi solicitat, prin cererea iniţială, nulitatea tuturor contractelor încheiate cu chiriaşii, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, urmând ca numărul contractelor şi titularii acestora să fie indicate ulterior.

Or, împrejurările faptice evocate de recurenţi referitoare la dificultăţile practice de a stabili situaţia juridică a imobilului şi numărul apartamentelor vândute potrivit Legii nr. 112/1995 reprezintă argumente de natură subiectivă, ce nu pot fi asimilate unei imposibilităţi obiective, absolute sau mai presus de voinţa reclamanţilor de natură a justifica formularea cererii din 24 februarie 2006 privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare peste termenul reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Dificultăţile întâmpinate în determinarea respectivelor contracte de vânzare-cumpărare nu poate avea semnificaţia unei cauze de forţe majore, ci, eventual, aceste aspecte puteau fi evocate în justificarea unei cereri de repunere în termenul de prescripţie, cerere care nu a fost formulată de reclamanţi.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la limitarea excesivă, în circumstanţele expuse de recurenţi, a dreptului de acces la justiţie, prin aplicarea prescripţiei prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluţie care ar fi avut drept consecinţă ruperea justului echilibru şi a proporţionalităţii dintre dreptul lor, fundamental garantat şi scopul legitim urmărit, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că ar exista o încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Termenul pentru formularea acţiunilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 este cuprins într-o normă legală, cu caracter previzibil, nesupusă vreunei contradicţii doctrinare sau jurisprudenţiale, care urmăreşte un scop legitim, respectiv evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate, astfel încât nu se poate aprecia că, prin aplicarea prescripţiei, în circumstanţele concrete ale cauzei, recurenţii ar fi suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor de acces la o instanţă.

Împrejurarea că instanţele de fond au reţinut excepţia prescripţiei, în circumstanţele expuse, nu poate avea semnificaţia îngrădirii dreptului "efectiv" la justiţie, cum susţin recurenţii, într-o înţelegere eronată a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană.

Trimiterea pe care aceştia o fac la jurisprudenţa CEDO, nu este nici ea în măsură să infirme legalitatea soluţiei atacate.

Astfel, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, instituţia prescripţiei extinctive nu reprezintă, în sine, o atingere adusă dreptului subiectiv în substanţa lui şi nici o sarcină excesivă, disproporţionată (impusă celui care îşi pierde dreptul prin opunerea prescripţiei), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securităţii juridice a raporturilor civile şi bunului mers al justiţiei (a se vedea cauza J.A.Pye Oxford Land Ltd C. Regatul Unit din 30 august 2007).

Deşi recurenţii susţin că nu ar fi respectat criteriul proporţionalităţii în adoptarea sancţiunii, întrucât informaţiile furnizate de către autorităţile statului în privinţa identificării imobilului, a numerelor de contracte de vânzare-cumpărare perfectate în baza Legii nr. 112/1995 şi a titularilor acestora nu erau suficiente pentru a le garanta "dreptul de acces la justiţiei" înlăuntrul termenului special de prescripţie, Înalta Curte urmează a constata că, dimpotrivă, de la data comunicării primei adrese cu nr. x din 1998, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, o lungă perioadă de timp, recurenţii nu au depus diligenţe personale în vederea verificării situaţiei juridice a imobilului. Ulterior, însă, în privinţa acestui imobil reclamanţii au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie un termen imperativ pentru formularea acţiunilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii cumpărători.

Mai mult chiar, trimiterile recurenţilor la răspunsurile autorităţilor exprimate prin adresa nr. x din 05 martie 2003 şi, respectiv, Adresa nr. x din 2007 sunt lipsite de relevanţă juridică sub aspectul acţiunilor întreprinse de recurenţi în faţa organelor statului în scopul clarificării situaţiei juridice a imobilului, de vreme ce demersurile punctuale, la care recurenţii fac trimitere expresă, se plasează în afara termenului de prescripţie, reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Or, în acest context, deşi recurenţii susţin că nu ar fi respectat criteriul proporţionalităţii în adoptarea sancţiunii, urmează să se constate că lipsa de diligenţă în valorificarea dreptului subiectiv în justiţie, face să pară nerezonabilă pretenţia în acest sens a reclamanţilor, raportată la exigenţele pe care le presupune prescripţia extinctivă.

În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, Înalta Curte urmează a constata caracterul neîntemeiat al criticilor formulate, astfel încât recursul declarat de reclamanţii A. Alexandru, C., D. şi E. urmează a fi respins ca nefundat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. Alexandru, C., D. şi E. împotriva Deciziei civile nr. 1644 A din 20 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.

GGC - LM