Restitution of nationalized land under Law 10/2001: procedural nullity for failing to rule on expert testimony requests regarding property location

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 15 august 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 128 din 30 iunie 2005 emisă de B. SA, prin care i s-a respins Notificarea nr. x/14 august 2001.

Reclamanta a arătat că, deşi au fost anexate notificării toate înscrisurile doveditoare privind calitatea de moştenitoare şi actele de proprietate, în mod nelegal intimata a respins cererea de restituire pe motiv că nu a fost dovedită calitatea de succesoare a fostului proprietar şi că nu s-a făcut dovada faptului că imobilul teren se află în proprietatea companiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 493 din 3 aprilie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu intimata Compania Naţională Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Bucureşti SA

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului solicitat prin notificare, deoarece, deşi potrivit Certificatului de moştenitor nr. x/1959, contestatoarea vine la moştenirea defunctei B. ca moştenitor testamentar, în dosarul cauzei nu a fost depus testamentul autentificat nr. 4182/1956, despre care se face vorbire în certificat, iar actele de proprietate nu au fost depuse în original sau în copie legalizată, astfel încât nu au valoare probatorie.

3. Motivele de apel

Prin motivele apelului declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe s-a arătat că, la dosarul notificării au fost depuse toate înscrisurile doveditoare, în copie legalizată, iar faptul că acestea nu se mai află la dosar nu-i poate fi imputat reclamantei, în condiţiile în care nu i s-a comunicat faptul că actele nu sunt la dosar şi nici nu i s-au solicitat alte acte. Reclamanta a arătat că înţelege să depună încă o dată înscrisurile, pentru a demonstra că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în baza Legii nr. 10/2001.

4. Decizia instanţei de apel

Prin Decizia civilă nr. 132A din 1 martie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 493 din 5 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că înscrisurile aflate la dosar nu au forţă probantă pentru a se soluţiona notificarea în sensul solicitat de apelantă şi că aceasta nu a dovedit că nu ar fi în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor legalizate la dosarul notificării.

5. Motivele de recurs

În recursul declarat împotriva sentinţei, reclamanta a arătat că toate probele de care a înţeles să se folosească în judecata prezentei cauze i-au fost înmânate avocatei sale, cu care a pierdut legătura, aflând ulterior că aceasta ar fi decedat în cursul procesului, fără a-i face apărările corespunzătoare.

Pe fond, a arătat că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3452 încheiat la Tribunalul Judeţului Prahova, B. şi C. au dobândit imobilul în suprafaţă de 15,782 ha, teren situat în Otopeni, judeţul Ilfov, de la D., E., în urma decesului acestora, întocmindu-se Certificatul de moştenitor nr. x/1959, la Notariatul Raionului Orăşenesc Tudor Vladimirescu, în baza testamentului lăsat de B., din care rezultă că recurenta deţine o cotă succesorală de 25%.

La termenul din 22 octombrie 2008, instanţa a admis cererea formulată de F., de introducere a sa în cauză, în calitate de recurentă, ca urmare a convenţiei de cesiune de drepturi succesorale.

6. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 2040 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că dreptul la apărare şi judecarea cauzei cu legala citare reprezintă coordonate de esenţă ale oricărui proces, relevate juridic de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Or, în condiţiile în care avocatul ales al părţii a decedat în cursul judecăţii cauzei (în apel) fără a putea formula apărările şi a depune dovezile necesare susţinerii cauzei, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii, situaţie în care, în raport de art. 312 C. proc. civ., s-a dispus admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

7. Decizia instanţei de apel, în rejudecare

Prin Decizia civilă nr. 1020A din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F., s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naţionale şi s-a admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Apărării Naţionale.

Instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că autorii reclamantei C. şi B. au dobândit imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932 de Tribunalul Prahova, imobilul fiind reprezentat de un teren în suprafaţă de 15 ha şi 782 mp, care a făcut parte din moşia Otopeni, având vecinătăţile următoare: la Est moştenitorii lui G., la Vest aflându-se lotul apicol şi loturi de teren ale celor împroprietăriţi conform legii de reformă agrară din anul 1921, la Nord, regăsindu-se tot loturi de teren ale celor împroprietăriţi conform legii de reformă agrară din anul 1921, iar la Sud, fiind menţionat drumul vicinal Damieni, Şoseaua Naţională Bucureşti - Ploieşti.

Vânzătorul autorilor contestatoarei, D. a dobândit imobilul teren în suprafaţa anterior menţionată potrivit titlului de proprietate emis la 2 decembrie1927 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, temeiul emiterii titlului definitiv de proprietate fiind constituit de vânzarea terenului către beneficiarul titlului, în condiţiile legii privind vânzarea bunurilor statului edictată la 7 aprilie1889.

Din certificatul de moştenitor emis în anul 1959, rezultă că dobânditorul C. a decedat în anul 1955 şi a fost moştenit exclusiv de soţia sa B., care, potrivit menţiunilor aceluiaşi certificat de moştenitor, a decedat în anul 1956 şi a fost moştenită de mai mulţi legatari, printre care figurează şi reclamanta H., cu o cotă succesorală de 25% din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei.

Din certificatul de naturalizare emis de autorităţile franceze reiese că reclamanta iniţială H., născută ..., a devenit A., astfel cum se identifică prin cererea de chemare în judecată.

În etapa procesuală a recursului, din primul ciclu procesual, s-a complinit deficienţa probatorie reţinută de prima instanţă în considerentele sentinţei apelate, prin depunerea testamentului lăsat de B. şi pe baza căruia s-a emis certificatul de moştenitor, în temeiul căruia reclamanta contestatoare se legitimează ca fiind succesor în drepturi a proprietarilor iniţiali ai imobilului.

Tot în această faza procesuală, s-a depus la dosarul cauzei contractul de cesiune de drepturi litigioase perfectat în 2006 de către contestatoarea A., în calitate de cedentă alături de I. şi F., în calitate de cesionară, preţul cesiuni aferent imobilului situat în Otopeni cifrându-se la valoarea de 260.000 euro.

Prin notele scrise depuse la dosarul instanţei supreme, reclamanta cedentă A. arată că moştenitori ai B., în calitate de legatari, alături de ea, au mai fost şi J. (cu o cotă succesorală de 20%), moştenit de soţia sa I. şi K. (cu o cotă succesorală de 15%), moştenită de L., care la rândul său a fost moştenit de soţia supravieţuitoare M., cu precizarea că şi I. şi M. au formulat notificare în temeiul legii 10/2001, pentru obţinerea măsurilor reparatorii pentru acelaşi imobil teren situat în Otopeni.

Prin intermediul aceloraşi note de concluzii, reclamanta cedentă susţine că cesionara F. a obţinut în urma actelor de cesiune cota de 60% din imobilul notificat, restul revenindu-i acesteia în virtutea dreptului de acrescământ de care beneficiază cele trei notificatoare cedente, având ca obiect cotele succesorale ale celorlalţi moştenitori testamentari ai B., justificat de faptul că succesorii lor în drepturi nu au depus notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.

Curtea de apel a reţinut că, deşi a pus în vedere reclamantei cesionare, la mai multe termene de judecată, să completeze probatoriul cu toate documentele necesare pentru a dovedi pretinsa sa îndreptăţire la obţinerea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, constând în cele două contracte de cesiune la care se face referire în notele de concluzii depuse în dosarul de recurs, inclusiv certificate de moştenitor, respectiv de calitate de moştenitor, acte de stare civilă şi orice alte documente relevante din acest punct de vedere, făcându-se în mod expres referire la dosarul instanţei supreme în care este prezentată situaţia anterior expusă, reclamanta cesionară a completat materialul probator în rejudecarea actuală a apelului prin depunerea doar a două contracte de cesiune de drepturi succesorale, autentificate sub nr. x/2007 şi respectiv nr. 2059/2007, perfectate între M., în calitate de cedent şi I., în calitate de cesionar, având ca obiect cota de 25 % din drepturile imobiliare ce au aparţinut autorilor cedentei, C. şi B., precum şi între I., în calitate de cedentă şi F., în calitate de cesionară, vizând şi cota de 25% dobândită de cedentă prin contractul de cesiune anterior examinat. Curtea observă o inadvertenţă sub aspectul cotei transmise prin intermediul primului contract de cesiune, în sensul că M., succesor în drepturi al legatarei K., potrivit susţinerilor reclamantei cedente din cadrul aceloraşi note scrise, este deţinătoarea unei cote succesorale de 15% din masa succesorală lăsată de B..

Curtea a mai observat că reclamanta cesionară nu a înţeles să completeze probaţiunea cu dovezile necesare privind calitatea lui I. şi M. de succesori în drepturi faţă de legatarii lui B., astfel cum sunt menţionaţi în certificatul de moştenitor emis în anul 1959, nedepunând nici certificatele de moştenitor emise în 1988 şi 1996, despre care se face vorbire în Contractul de cesiune autentificat sub nr. 2051/2007, deşi fusese stabilită o astfel de obligaţie de către organul judiciar menţinută pe parcursul multor termene de judecată.

De asemenea, a reţinut Curtea, titlul de proprietate vechi la care se referă drepturile succesorale cesionate este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1926 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, care este diferit de titlul de proprietate al autorilor C. şi B., prin care au dobândit imobilul în litigiu, constituit de un teren în suprafaţă de 15,782 ha situat în Otopeni, titlu reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1932 de Tribunalul Prahova.

Deşi se susţine că alături de reclamanta cedentă, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi celelalte două cedente, moştenitoare a doi dintre legatarii cu titlu universal instituiţi de B., nu s-au realizat în concret aceste dovezi, deşi atât reclamanta cedentă, cât şi reclamantă cesionară au beneficiat de asistenţă juridică calificat din partea unor apărători aleşi.

Raportându-se la obiectul prezentului litigiu, contestaţie împotriva deciziei emise de compania naţională exclusiv în soluţionarea notificării nr. x/2001 depuse de contestatoarea A. la Primăria Otopeni, care a direcţionat-o pârâtei pentru competenta soluţionare, Curtea reţine că reclamanta cedentă a făcut dovada dreptului său în limita cotei succesorale de 25% conferită acesteia prin titlul succesoral, potrivit certificatului de moştenitor emis în anul 1959, după ambii autori iniţiali: C. şi B.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care reglementează instituţia dreptului de acrescământ incident în materia legii speciale de reparaţie, Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada tuturor succesorilor notificanţi, pentru a se putea stabili partea din moştenire asupra căreia poartă acest drept de acrescământ şi care ar trebui să se împartă în mod egal între persoanele notificatoare. Curtea observă că existenţa notificării depuse de M. este menţionată de Primăria Otopeni în cadrul unei adrese de răspuns prin care învederează că a direcţionat către compania naţională pârâtă atât notificarea reclamantei cedente, cât şi pe cea a lui M., ambele cereri vizând acelaşi imobil, obiect al cauzei pendinte. Având în vedere că mai există o cedentă I., în privinţa notificării căreia nu s-a identificat nicio probă în dosarul de faţă şi având în vedere că este necesar a se stabili identitatea obiectului notificat pentru a da curs aplicării prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că obligaţia procurării acestor dovezi se impunea a se face de către reclamanta cesionară, F., în condiţiile în care se pretinde îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii pentru întregul teren situat în Otopeni şi Curtea i-a pus în vedere să realizeze aceste dovezi.

Curtea a considerat că obligaţia probării pretenţiilor şi susţinerilor sale îi incumbă, indubitabil şi integral, în temeiul prevederilor art. 129 C. proc. civ., nefiind obligatoriu ca organul judiciar să pună în vedere părţii, punctual şi exhaustiv, toate aspectele de fapt ce se impun a fi dovedite şi mijloacele de probă pertinente a fi folosite, deoarece o astfel de exercitare a rolului activ s-ar dovedi a fi excesivă, transformând instanţa într-un avocat al părţii (care, de altfel, a beneficiat de serviciile de specialitate ale unui apărător) şi rupând echilibrul pe care este imperios necesar să-1 asigure instanţa de judecată, ce trebuie să dea dovadă de imparţialitate şi echidistanţă faţă de toate părţile litigante.

Cu caracter suplimentar, Curtea a evidenţiat că depunerea notificărilor pretins formulate de celelalte două cedente s-ar fi impus pentru clarificarea situaţiei şi dovedirea pretenţiilor cesionarei F. privind îndreptăţirea sa de a obţine măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru întregul imobil teren în suprafaţă de 15,782 mp din Otopeni, în condiţiile în care, din Contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2006, depus în dosarul de recurs şi în temeiul căruia cesionara îşi legitimează calitatea procesuală în cauza de faţă, se face referire la trei notificări, printre care se regăseşte cea formulată exclusiv de reclamanta contestatoare A., iar celelalte două sunt adresate Primăriei Municipiului Bucureşti şi respectiv Primăriei Snagov, cu precizarea suplimentară că dreptul la măsuri reparatorii cedat vizează, pe lângă imobilul în litigiu, alte două imobile situate în Bucureşti şi respectiv Comuna Snagov.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii impuse de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru a putea reţine calitatea de persoană îndreptăţită, Curtea a constatat că se impune examinarea modalităţii de preluare a imobilului, cu consecinţa stabilirii şi a unităţii deţinătoare sau a entităţii abilitate legal să se pronunţe asupra notificării, aspect care se corelează în mod indisolubil de stabilirea amplasamentului exact şi corect al terenului notificat.

Pentru clarificarea acestor aspecte, s-a administrat în etapa rejudecării apelului un amplu probatoriu, constând în trei rapoarte de expertiză topografică şi numeroase relaţii obţinute de la instituţiile şi autorităţile publice competente, în urma demersurilor oficiale ale instanţei de apel, care, în această manieră, şi-a exercitat rolul activ în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi aflării adevărului în cauza pendinte, în condiţiile prescrise de prevederile art. 129 C. proc. civ.

Astfel, obiectivele fixate pentru expertul topograf au fost reprezentate de următoarele chestiuni: identificarea exactă a proprietăţii reclamantei, prin raportare la actele vechi de proprietate, cât şi la situaţia actuală, cu stabilirea identităţii dintre terenul notificat de contestatoarea şi cel deţinut de pârâtă, determinarea naturii şi destinaţiei terenului, pentru a se putea stabili dacă prevederile Legii nr. 10/2001 permit restituirea în natură sau se impune a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi identificarea terenului, din punct de vedere al amplasamentului şi al suprafeţei şi verificarea afectării sale de către reţele edilitare terestre sau subterane.

Faţă de obiectivele stabilite de instanţa de apel, Curtea a apreciat că se impune o precizare din punctul de vedere al legii aplicabile, în sensul că, la momentul încuviinţării acestei probe, era în vigoare Legea nr. 247/2005, care permitea şi cesionarilor să obţină restituirea în natură a imobilului, dacă acest lucru era posibil. Această situaţie juridică nu mai subzistă actualmente, în condiţiile în care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, căreia i s-a conferit aplicabilitatea imediată, conform prevederilor art. 4 din actul normativ anterior menţionat, inclusiv în privinţa litigiilor vizând imobilele preluate abuziv, obiect al Legii nr. 10/2001 şi aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată la data adoptării Legii nr. 165/2013. Din această perspectivă, reţinând incidenţa prevederilor Legii nr. 165/2013, devin aplicabile, în mod automat, şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 24 din această lege, care nu mai permit retrocedarea în natură a imobilului notificat în favoarea cesionarilor, nici dacă acest lucru ar fi posibil din punct de vedere faptic şi juridic, singura măsură reparatorie recunoscută fiind aceea a compensării prin puncte, potrivit algoritmului reglementat de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Trăgând concluziile ce se impun din aplicarea noilor prevederi legale, Curtea a subliniat că interesul efectuării unei expertize topografice de identificare a terenului, sub aspectul amplasamentului, a suprafeţei şi configuraţiei sale, a subzistat în cauză, din perspectiva faptului că o astfel de identificare s-a dovedit necesară pentru elucidarea altor aspecte, cum sunt cele legate de stabilirea modalităţii de preluare a imobilului, cu toate consecinţele care decurg din calificarea juridică a acestei împrejurări de fapt.

Un prim raport de expertiză a fost realizat de expertul N., care a concluzionat în sensul că imobilul teren notificat, nu se suprapune peste proprietatea pârâtei, terenul fiind identificat în tarlaua x, parcela x, ca având categorie de folosinţă extravilan arabil, cu precizarea că amplasamentul terenului a făcut parte dintr-o fostă Unitate Militară, respectiv dintr-o fostă balastieră, actualmente dezafectate şi nefuncţionale. Această concluzie a fost menţinută de expert şi în cadrul suplimentului la raportul de expertiză, prin care acesta a răspuns obiecţiunilor ridicate de părţi şi încuviinţate de organul judiciar. Suplimentar, expertul N. a subliniat că terenul situat în incinta aeroportului de află în imediata vecinătate a terenului supus expertizării, la sud de acesta, potrivit schiţei anexe lucrării de specialitate, arătând, totodată, că deţinătorii actuali ai terenului rezultă din informaţiile Comisiei locale de fond funciar, privind punerile în posesie efectuate în urma aplicării legislaţiei reparatorii.

Pornind de la identificarea terenului, realizată de expertul N., la solicitarea instanţei de apel, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov a comunicat, potrivit propriilor evidenţele cadastrale şi înscrieri în registrele de publicitate imobiliară, că terenul notificat cunoaşte suprapuneri cu unitatea militară pe o suprafaţă de 4,66 ha, cu aeroportul pe o suprafaţă de 3,25 ha, precum şi cu alte persoane fizice şi juridice. Din punct de vedere al corectitudinii tehnice a lucrării de specialitate, OCPI Ilfov a învederat organului judiciar, în cadrul aceloraşi relaţii, că vecinătăţile pe latura de est şi vest nu sunt corect stabilite, pe latura de nord nefiind menţionaţi vecinii şi nici gardul unităţii militare cazarmă nr. 2794, ce traversează terenul în zona de nord.

Încuviinţând refacerea raportului de expertiză, Curtea a desemnat un alt expert specialitatea topografie, O., pentru a răspunde aceloraşi obiective legate de identificarea sub toate aspectele a terenului notificat. La solicitarea expertului, materialul probator a fost completat cu relaţii de la Arhivele Naţionale, sediul central, cât şi de la Direcţia Judeţeană Prahova, de la Primăria oraşului Otopeni, inclusiv de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, care atestă faptul că nici titlul de proprietate emis în anul 1927 în favoarea lui D. şi nici contractul de vânzare cumpărare încheiat de autorii reclamantei în anul 1932 nu sunt însoţite de schiţe sau plan de încadrare în zonă şi nici una dintre instituţiile solicitate, prin adrese oficiale emise de instanţa de control judiciar, nu deţin planuri parcelare vechi, aferente perioadei 1920 - 1945.

În acest context, expertul O. a întocmit raportul de expertiză topografică, prin care a reţinut existenţa identică a suprapunerilor cu alte imobile cu relaţiile oferite de OCPI Ilfov la nivelul anului 2012, având la baza identificarea terenului identificat de către primul expert N., deşi reţine că terenul are un alt amplasament şi îşi însuşeşte criticile aduse primului raport de expertiză de către OCPI Ilfov. În finalul concluziilor sale expertul evidenţiază că identificarea terenului s-a realizat pe baza elementelor probatorii existente la dosar, nu are caracter definitiv şi nu se poate realiza o localizare precisă, dată fiind lipsa planurilor parcelare vechi.

Constatând, în deplin acord cu ambele părţi litigante, că raportul de expertiză efectuat de expertul O. nu este rezultatul unei ridicări topografice reale, care să se fi realizat prin constatarea situaţiei faptice a terenului, a dimensiunilor, amplasamentului şi configuraţiei acestuia, instanţa a dispus un supliment la raportul de expertiză.

În acest scop, s-au făcut demersuri inclusiv la Direcţia Topografică Militară, pentru a comunica numărul unităţii militare limitrofe aeroportului, precum orice alte informaţii utile în vederea identificării topografice exacte a terenului. Acest departament din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a răspuns instanţei de judecată, arătând că imobilul se află în evidenţa Unităţii Militare 02547 Bucureşti, unitate fără personalitate juridică şi face parte din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat iniţial prin H.G. nr. 1045/2000, ulterior prin H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004, actualmente H.G. nr. 1705/2006, cu modificările aduse prin H.G. nr. 812/2009, având număr x şi cod clasificare 8.19.01.

Potrivit extrasului de carte funciară, reiese că dreptul de proprietate publică aparţine Statului Român, iar dreptul de administrare revine Ministerului Apărării Naţionale. Din documentaţia depusă de minister, se observă existenţa Decretului nr. 136/1951, prin care s-a declarat de utilitate publică şi s-a dispus exproprierea şi trecerea în proprietatea statului, dându-se în folosinţă Ministerului Forţelor Armate 13 imobile, situate în incinta Aeroportului Otopeni. Anexat decretului anterior menţionat, s-a depus tabelul cu proprietarii şi suprafaţa de construcţie ce se expropriază, din analiza căruia nu s-a putut identifica numele autorilor reclamantei contestatoare C. şi B., Curtea observând că figurează în calitate de proprietar expropriat P., cu teren în suprafaţă de 606 mp, la rubrica adresă fiind menţionat Sfatul Popular Otopeni.

Curtea a reţinut că nu s-a făcut de către reclamantă nicio dovadă în privinţa unei presupuse legături între autorii reclamantei şi proprietarul expropriat P., cu atât mai mult cu cât suprafaţa expropriată se menţionează că este construită, or, în litigiul pendinte, imobilul notificat este reprezentat de un teren cu o întindere mult mai mare, potrivit celor expuse în cele ce preced.

S-a mai depus Ordinul nr. 209/1966 emis de Ministerul Agriculturii, Departamentul Gostat, prin care s-a dispus transmiterea din administrarea Q., în administrarea Ministerului Forţelor Armate a suprafeţei de 5,4943 ha, cuprinsă în perimetrul Aeroportului Otopeni din anul 1952. Verificând punctual, poziţie cu poziţie, listele cu proprietarii expropriaţi, potrivit Decretelor nr. 1853/1938, nr. 2515/1940 şi nr. 2203/1941, publicate în monitoarele oficiale depuse în extras la dosarul cauzei, autoarea nu a putut identifica la niciuna dintre poziţii pe autorii reclamantei contestatoare, cu precizarea că, raportându-se la anul perfectării contractului de vânzare cumpărare nr. 1932 şi la data decesului autorilor: 1955 C. şi 1956 B., Curtea a considerat că aceştia ar fi trebuit să fie titularii dreptului de proprietate asupra terenului şi ar fi trebuit să apară în aceste tabele nominale, în care au fost înscrişi proprietarii deposedaţi prin expropriere în care deţineau terenuri în zona aeroportului. Aşa cum sunt descrise, din punct de vedere al amplasamentului terenurilor obiect al preluării de către stat, acestea se situează la marginea aeroportului sau în comuna Otopeni, scopul exproprierii fiind extinderea aeroportului.

Existând cererea comună a ambelor părţi de înlocuire a expertului O., care nu a înţeles să dea curs solicitărilor instanţei de a răspunde obiectivelor fixate, pe baza unei constatări topografice reale a situaţiei şi amplasamentului terenului, Curtea, la termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2015, a încuviinţat înlocuirea celui de-al doilea expert cu expertul R., căruia i s-a pus în vedere să răspundă obiectivelor fixate de organul judiciar, prin raportare la întregul material probator administrat în ambele cicluri procesuale parcurse.

La termenul de judecată din data de 17 februarie 2015, s-a încuviinţat cererea de intervenţie principală, formulată de Ministerul Apărării Naţionale.

La data de 24 noiembrie 2015, cel de-al treilea expert a depus raportul de expertiză, prin care a concluzionat că nu poate stabili amplasamentul, configuraţia şi suprafaţa terenului notificat, în absenţa unei schiţe sau plan de încadrare în zonă de la data tranzacţionării 1927 - 1932.

Curtea a reţinut că s-au întreprinse ample demersuri pentru obţinerea acestor documente, inclusiv planul parcelar al zonei aferente aceleiaşi perioade, la toate instituţiile şi autorităţile publice ce au competenţă să ofere astfel de relaţii şi care ar putea fi deţinătorii unor astfel de documente, răspunsul fiind, în mod invariabil, că nu deţin nici schiţe sau plan de încadrare aferente titlului de proprietate emis în anul 1927 şi contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932 şi nici planul parcelar al zonei aferent perioadei 1920 - 1945. Expertul a confirmat în conţinutul lucrării depuse că a avut în vedere întreaga documentaţie existentă la dosar, inclusiv planul parcelar actual al zonei, comunicat de OCPI Ilfov şi relaţiile oferite de aceeaşi instituţie la nivelul anului 2012.

Expertul parte al reclamantei cesionare, S., a realizat o identificare a terenului în litigiu pornind de la limita sudică a acestuia, astfel cum este menţionată în contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932, constând în drumul vicinal Damieni şi de la descrierea existentă în cadrul aceluiaşi act de cumpărare a modalităţii de acoperire a terenului, folosindu-se de nişte planuri aferente anului 1938, fără să se ofere mai multe detalii în cuprinsul co-raportului despre acest plan întocmit în anul 1938. În urma identificării amplasamentului terenului, s-a stabilit şi suprafaţa de suprapunere cu aeroportul de 3,54 ha.

Pentru elucidarea identităţii planului din anul 1938 avut în vedere de expertul parte al reclamantei, Curtea a solicitat relaţii de la Direcţia Topografică Militară, Primăria Otopeni şi Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Prahova privind furnizarea unui plan parcelar vechi 1920 - 1940 al Moşiei satului Otopeni, jud. Ilfov, plasa Mostiştea, ataşându-se copii ale titlului de proprietate emis în anul 1927 şi ale contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932.

Arhivele Naţionale, sediul central au comunicat un plan parcelar aferent anului 1912 al moşiei satului Otopeni de Sus, iar Direcţia Topografică Militară a comunicat un plan director de tragere, scara 1:20000 din anul 1938, cu precizarea că nu este un plan cadastral şi nu conţine informaţii referitoare la proprietari sau numere poştale.

Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Prahova au reconfirmat inexistenţa unor planuri parcelare cadastrale al Moşiei satului Otopeni, jud. Ilfov, comunicându-ne o hartă a localităţii Otopeni, din examinarea căreia rezultă cu evidenţă că nu există detalii cadastrale, apte pentru o identificare topografică riguroasă a terenului în litigiu.

În egală măsură, Curtea a subliniat, în privinţa planului parcelar din anul 1912, că relevanţa sa trebuie apreciată prin luarea în considerare a realităţilor sociale şi juridice traversate de societatea românească în perioada imediat următoare, marcată de adoptarea legii reformei agrare la nivelul anului 1921, a cărei aplicare a determinat schimbări majore în ceea ce priveşte suprafaţa şi configuraţia marilor moşii pentru realizarea împroprietăririlor impuse de lege.

Cel de-al treilea expert desemnat de instanţă, R., expunându-şi punctul de vedere faţă de co-raportul de expertiză întocmit de expertul parte al reclamantei şi faţă de opinia exprimată de expertul parte al pârâtei, a conchis, după analiza documentelor depuse ulterior raportului său, în sensul că nu-şi poate însuşi în totalitate punctul de vedere al expertului S., deoarece terenul astfel cum a fost identificat poate avea, potrivit determinării grafice, suprafeţe, coordonate şi amplasamente diferite, fiind necesar să se obţină de la Primăria Otopeni o confirmare a drumului vicinal Damieni (limita sudică a terenului, potrivit contractului de vânzare cumpărare din anul 1932, luată ca punct de reper pentru stabilirea amplasamentului terenului de către expertul parte al reclamantei), prin obţinerea unui istoric al denumirii acestui drum vicinal.

Curtea a încuviinţat suplimentarea probatoriului cu obţinerea acestor relaţii şi, în urma a numeroase adrese oficiale emise de instanţă, inclusiv diligenţe concertate ale părţilor, realizate pe parcursul foarte multor termene de judecată, Primăria Otopeni a răspuns punctual în sensul că nu deţine istoricul denumirii drumului vicinal Dimieni, Şos Bucureşti - Ploieşti, reconfirmând că nu deţine planuri parcelare aferente anilor 1927 - 1932.

În raport de întreaga traiectorie procesuală a dosarului, de multiplele demersuri realizate, atât de instanţa de judecată termen de termen, cât şi de părţile în litigiu, ceea ce a condus la desfăşurarea judecăţii pe parcursul a numeroase termene de judecată şi la administrarea unui amplu material probatoriu, Curtea a constatat că se află în imposibilitatea identificării terenului notificat, sub aspectul amplasamentului, al configuraţiei şi al suprafeţei, datorită inexistenţei (determinată de imposibilitatea procurării de la niciuna din instituţiile abilitate de lege să păstreze astfel de documente) a planurilor parcelare ale zonei Otopeni aferente perioadei 1920 - 1945 (interval acoperitor sub aspectul anilor când s-a emis titlul de proprietate şi s-a perfectata contractul de vânzare cumpărare şi relevant din punctul de vedere al situaţiei sociale, politice şi legislative traversată de societatea românească în perioada de referinţă), cât şi a schiţei sau planului de încadrare în zonă, care ar fi trebuit întocmit ca anexă la cele două titluri de proprietate anterior menţionate.

Găsindu-se în imposibilitatea stabilirii amplasamentului terenului, nu se poate stabili, pe cale consecinţă, nici deţinerea sa de către statul român, printr-una dintre instituţiile sau autorităţile sale, actualmente sau la un moment anterior, de natură a contura o modalitate de preluare abuzivă a acestuia în perioada regimului comunist.

Din această perspectivă, Curtea a mai precizat că nici prin notificarea soluţionată prin decizia contestată în cauza pendinte şi nici prin cererea de chemare în judecată sau de exercitare a vreuneia dintre căile de atac, nu s-a reliefat de către reclamantă pretinsa modalitate de preluare abuzivă a imobilului teren.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut, în privinţa cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naţionale, că apare ca nefondată, în condiţiile în care nu este posibilă identificarea unităţii deţinătoare, respectiv a entităţii legal abilitate să se pronunţe asupra notificării contestatoarei.

Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, cererea de apel a reclamantei, precum şi cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naţionale.

În privinţa cererii de intervenţie, promovată de Ministerul Apărării Naţionale şi încuviinţată în principiu de către instanţă, Curtea, raportându-se la aspectele învederate în cuprinsul acestei cereri, precum şi la interesul său de a interveni în proces, în condiţiile în care, s-a prefigurat, la un moment dat, posibilitatea existenţei unei suprapuneri parţiale a terenului notificat cu cel din incinta unităţii militare, posibilitate neconfirmată, în final, printr-o lucrare de specialitate topografică, potrivit celor anterior prezentate în detaliu, a admis cererea de intervenţie.

8. Motivele de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 1020 A din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamanta F., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, în vederea administrării de probatorii suplimentare în ceea ce priveşte calitatea de persoana îndreptăţită a autoarei reclamantei, stabilirii identităţii între terenul proprietatea autorilor reclamantei şi imobilul deţinut de intimata-pârâta şi soluţionării pe fond a notificării.

În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 493 din 5 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, pe fond, admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei nr. 128 din 30 iunie 2005 emisă de SC A. SA.

Având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a terenului şi faţă de concluziile raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul S., recurenta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 15,728 ha, situat în Otopeni, judeţul Ilfov şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea intimatei-pârâte să dispună trimiterea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea desemnării unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- În mod greşit a reţinut instanţa de apel că autoarea reclamantei nu are calitatea de persoana îndreptăţită la restituire în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia contestată, "unitatea deţinătoare" s-a pronunţat asupra calităţii autoarei reclamantei de persoana îndreptăţită în ceea ce priveşte formularea cererii de restituire, fără a analiza însă, în realitate, pe fond notificarea.

Astfel, instanţa sesizată cu judecarea contestaţiei formulate de către autoarea reclamantei trebuia să stabilească atât dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute Legea nr. 10/2001, iar notificatoarea are calitate de persoana îndreptăţită la restituire în accepţiunea legii speciale, cât şi să analizeze pe fond cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului.

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel, în rejudecare, a menţinut soluţia de respingere a cererii pe motiv că nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul dovedirii faptului că imobilul a cărui restituire a fost solicitată a aparţinut autorului său, deşi intimata-pârâta nu a contestat niciodată calitatea sau faptul că nu a existat identitate între imobile.

- Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru a intra sub incidenţa legii este aceea ca solicitantul să facă dovada faptului că, la data preluării abuzive a imobilului, era titularul dreptului de proprietate, sau că este moştenitorul legal sau testamentar al titularului dreptului de proprietate (cazul în speţă).

Dovada calităţii reclamantei de moştenitoare este certificatul de moştenitor nr. x/1959, emis de Notariatul Raionului Orăşenesc Tudor Vladimirescu, eliberat în urma încheierii testamentului autentificat sub nr. x/1956.

Atât în faţa unităţii notificate, cât şi a instanţei de fond au fost depuse în copii certificate toate actele de proprietate, inclusiv copii legalizate.

În considerentele deciziei recurate se reţine în mod greşit că:

"Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x/1959, contestatoarea vine la moştenirea defunctei B. ca moştenitor testamentar, însă la dosarul cauzei nu a fost depus testamentul autentificat sub nr. x/1956 despre care se face vorbire în certificat, astfel că dreptul de proprietate asupra terenului nu a fost dovedit".

Prin acest raţionament eronat au fost încălcate dispoziţiile art. 1171 şi art. 1173 C. civ., dovada calităţii de moştenitor fiind făcută cu însuşi Certificatul de moştenitor nr. x/1959, act autentic, care se bucură de prezumţia de legalitate, ce nu a fost şi nu poate fi răsturnată de către intimata-pârâtă.

Totodată, în decizia recurată s-a menţionat că:

"Deşi la dosar s-au depus actul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 iulie 1932 şi un act de donaţie din august 1942, acestea nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât nu îndeplinesc condiţiile art. 139 C. civ., nefiind înscrisuri originale sau copii legalizate, astfel încât nu au valoare probatorie".

Or, unitatea deţinătoare avea posibilitatea de a solicita prezentarea înscrisurilor doveditoare în original sau depunerea de copii legalizate ale acestora, ceea ce nu s-a întâmplat. La dosar au fost depuse înscrisurile doveditoare din care rezultă indubitabil că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale de reparaţie.

- Faţă de soluţia de respingere a notificării de către unitatea deţinătoare, instanţa trebuia să respecte Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul soluţionării pe fond a notificării şi obligării intimatei-pârâte să emită dispoziţie de restituire prin echivalent în favoarea reclamantei, determinând prin hotărâre doar valoarea la care se ridică acest echivalent.

Nu pot fi reţinute cele susţinute de intimata-pârâtă, aceasta dând o interpretare greşită şi prezentând trunchiat dispoziţiile şi considerentele deciziei invocate, iar o astfel de interpretare duce la încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.

- În mod nelegal şi cu aplicarea eronată a normelor legale incidente a reţinut instanţa de apel faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada preluării abuzive/fără titlu a imobilului teren.

Naţionalizarea s-a realizat cu încălcarea legii, respectiv a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi cu încălcarea dispoziţiilor legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat (art. 8 din Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în vigoare la data apariţiei Decretului nr. 92/1950, art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din data de 10 decembrie 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, art. 481 C. civ.).

Autoarea reclamantei a făcut dovada faptului că autorii acesteia au fost proprietarii imobilului, prin prezentarea titlului translativ de proprietate, în baza căruia a fost dobândit de către familia Axenfeld terenul a cărei restituire a fost solicitată în procedura Legii nr. 10/2001.

Autorii reclamantei au fost deposedaţi de stat în fapt, în mod samavolnic, fără să existe o dispoziţie legală aplicabilă, prin care să fie preluat imobilul şi fără ca pentru acesta să se fi plătit vreo despăgubire către proprietarul imobilului preluat.

Dacă s-ar susţine că imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului ori că, la momentul preluării imobilul, nu ar mai fi aparţinut autorilor reclamantei, ar trebui să se facă dovada în acest sens de către unitatea deţinătoare. De asemenea, în situaţia în care s-ar considera că imobilul a cărui restituire s-a solicitat a fost preluat de către stat printr-un act de naţionalizare, ar fi trebuit ca imobilul să fie cuprins în anexele acestuia, ceea ce nu este cazul. În condiţiile în care imobilul în litigiu nu figurează în anexele niciunui act de naţionalizare sau expropriere şi nu se face dovada plăţii vreunei despăgubiri către reclamantă sau autorii săi, rezultă că acesta nu fost preluat cu titlu valabil, ci doar în fapt, nelegal, de către statul român.

- Instanţa de apel a apreciat, cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din legea specială şi cu ignorarea înscrisurilor aflate la dosar, faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea întregului imobil.

Deşi autoarea reclamantei, notificatoare în baza Legii nr. 10/2001, avea calitatea de moştenitoare doar pentru o cota parte din succesiunea autorilor săi, aceasta beneficiază şi de cota moştenitorilor care nu au formulat o astfel de cerere, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4.7 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, soluţie în acord cu dispoziţiile legale aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 din C. civ.).

- În mod greşit instanţa de apel nu a dispus finalizarea/lămurirea raportului de expertiza judiciară. Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantei de completare/lămurire/refacere a raportului depus în anul 2015, cerere depusă încă de la termenul din 12 ianuarie 2016 şi nesoluţionată de către instanţă.

Contrar celor prezentate de către instanţa de apel în considerentele hotărârii, nu suntem în ipoteza efectuării în faza procesuală a apelului a trei rapoarte de expertiză, în condiţiile în care aşa-zisele rapoarte de expertiză efectuate de către experţii N. şi O. au fost anulate/invalidate de către instanţă, ca urmare a admiterii cererilor de refacere formulate de către reclamantă şi de către intimata-pârâtă.

În realitate, singurul raport de expertiză judiciară la care am putea să ne raportăm este cel depus de către expertul R. la termenul de judecată din 24 noiembrie 2015, care a reprezentat, în realitate, un simplu proiect nefinalizat şi a cuprins doar anumite sublinieri ale expertului, fără nici o fundamentare tehnică şi care nu pot fi asimilate unor constatări (concluzii) tehnice care să răspundă obiectivelor încuviinţate de instanţă, prin raportare la obiectul dosarului.

Astfel, nu se arată în raportul de expertiză care este amplasamentul terenului cuprins în actul de proprietate exhibat de reclamantă şi, în consecinţă, nu se analizează dacă există suprapunere între terenul deţinut de către intimata-pârâtă şi terenul proprietatea reclamantei iniţiale şi care a făcut obiectul preluării abuzive, nu se precizează care este regimul juridic actual şi care este persoana deţinătoare a terenului, aspecte esenţiale inclusiv pentru stabilirea calităţii intimatei-pârâte de unitatea deţinătoare în accepţiunea Legii nr. 10/2001.

Dacă terenul solicitat prin notificare nu s-ar fi regăsit în administrarea intimatei-pârâte, aceasta nu ar fi avut calitatea să se pronunţe pe fondul notificării, ci ar fi trebuit să dispună transmiterea notificării şi a întregului dosar administrativ, după caz, spre competentă soluţionare, către terţa persoană deţinătoare (în ipoteza în care aceasta ar fi putut fi identificată) sau către Primăria Oraşului Otopeni (în cazul în care deţinătorul nu era cunoscut).

În niciun moment nu s-a negat faptul ca autorii reclamantei nu ar fi fost proprietarii terenului în suprafaţă de 15,0782 ha teren situat pe raza administrativă a actualului Oraş Otopeni şi nu a constituit motiv de respingere a notificării prin decizia contestată în prezenta cauză lipsa calităţii de proprietari a autorilor reclamantei.

Având în vedere această situaţie, la termenul de judecată din 12 ianuarie 2016 (termenul ulterior depunerii raportului de către expertul R.) reclamanta a formulat cerere de refacere, completare, obiecţiuni la raportul de expertiză, solicitând ca expertul numit să ţină seama în totalitate de cele prezentate de reclamantă şi detaliate de către expertul consilier parte în coraportul de expertiză depus la dosar şi de înscrisurile noi obţinute de acesta şi care au dus la identificarea terenului.

De asemenea, reclamanta a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 211 din C. proc. civ. ca, pentru soluţionarea cererii de refacere a raportului, să se dispună ca expertul numit şi experţii consilieri parte să se prezinte în instanţă pentru a fi audiaţi în prezenta părţilor şi pentru a acorda lămuriri prealabile soluţionării cererii de refacere a raportului.

Ambele cereri formulate de reclamantă au fost lăsate nesoluţionate de către instanţa de apel, care nu le-a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la aceste solicitări exprese.

Expertul consilier parte al reclamantei, ing. S., a întocmit un coraport de expertiză, în care a răspuns obiectivului principal legat de identificarea şi stabilirea amplasamentului terenului, prezentându-se, motivat, coordonatele terenului şi limitele/vecinătăţile proprietăţii.

Expertul consilier parte S. a obţinut acte suplimentare de la autorităţi (în special, Anexele 2 şi 3) şi a răspuns prin coraportul întocmit, cu argumente tehnice specifice, obiectivelor principale: identificarea terenului prin amplasament şi poziţionare pe plan, stabilirea suprapunerilor, natura şi destinaţia actuală a terenului.

Pentru a se confirma existenţa şi realitatea/conformitatea planurilor obţinute şi prezentate de către expertul parte în Anexele 2 şi 3 ale coraportului (planuri vechi de la nivelul anului 1938) şi, în vederea clarificării tuturor aspectelor necesare pronunţării unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice, reclamanta a solicitat instanţei să dispună emiterea unei adrese către Direcţia Topografica Militară "General de divizie T." (cu sediul în Bucureşti, B-dul x - 126, sector 1) pentru comunicarea unor copii certificate după planurile la scara 1: 20.000, proiecţie Lambert, an 1938, care acoperă zona Otopeni - Dimieni (zona în care se afla amplasamentul terenului).

O parte din actele solicitate de reclamantă, precum şi altele echivalente care puteau duce la clarificarea amplasamentului, au fost depuse la dosar de către intervenient şi de către instituţiile la care se formulaseră adresele, însă au fost ignorate de către instanţă, care a soluţionat pe fond apelul fără să se pronunţe cu privire la cererile reclamantei formulate anterior, cu respectarea exigenţelor procedurale şi fără a reveni către expertul numit pentru a finaliza/lămuri raportul de expertiză pe baza tuturor înscrisurilor şi relaţiilor prezentate şi care nu fuseseră avute în vedere de către expertul numit la momentul iniţial al depunerii lucrării, la nivelul anului 2015.

Expertul numit nu a prezentat un punct de vedere final şi nu a arătat în mod cert că nu îşi însuşeşte cele prezentate în coraportul S., ci a arătat că este necesar a se obţine de la Primăria Otopeni o confirmare a drumului vicinal Dimieni. Imediat după ce Primăria Otopeni a precizat într-o simplă şi lapidară adresă faptul că nu deţine informaţiile/înscrisurile solicitate de instanţă, referitoare la drumul vicinal Dimieni, ignorând cererile formulate în legătură cu proba tehnică şi dispoziţiile procedurale ce impuneau o minimă soluţionare a cererilor legate de o proba tehnică, instanţa de apel a dispus închiderea cercetării judecătoreşti şi nu a continuat procedura de efectuare a expertizei judiciare, ce nu fusese finalizată, ci doar amânată până la obţinerea relaţiilor de la Primăria Otopeni.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, intimatul intervenient Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

9. Considerentele instanţei de recurs

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cadrul primelor critici, recurenta expune pretinse greşeli de judecată ale instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că în mod greşit i s-a respins cererea de chemare în judecată, pe motiv că nu a făcut dovada faptului că imobilul a cărui restituire a fost solicitată a aparţinut autorilor săi şi că nu a nedovedit calitatea de moştenitoare.

În realitate, aceste critici sunt străine de hotărârea atacată cu recurs în această fază procesuală, recurenta făcând referire la motivele reţinute de instanţele de fond şi de apel în primul ciclu procesual. Recurenta ignoră faptul că obiectul prezentului recurs este Decizia civilă nr. 1020 A din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre pronunţată în rejudecarea apelului, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare dispusă de Înalta Curte în cadrul primului recurs.

Prin decizia care face obiect de critică în recurs, în prezenta fază procesuală, instanţa de apel nu a reţinut, ca motive de respingere a acţiunii, faptul că reclamanta iniţială, A., nu ar fi dovedit că autorii săi au fost proprietarii imobilului a cărui restituire s-a solicitat prin notificare, sau că înscrisurile depuse pentru a se dovedi dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor nu ar avea putere doveditoare.

Dimpotrivă, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că autorii reclamantei, C. şi B., au dobândit imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932 de Tribunalul Prahova şi că reclamanta iniţială este moştenitoare, alături de alţi legatari, având o cotă de 25% din masa succesorală.

În considerentele decizie recurate s-a reţinut în mod expres că "în etapa procesuală a recursului, din primul ciclu procesual, s-a complinit deficienţa probatorie reţinută de prima instanţă în considerentele sentinţei apelate, prin depunerea testamentului lăsat de B. şi pe baza căruia s-a emis certificatul de moştenitor, în temeiul căruia reclamanta contestatoare se legitimează ca fiind succesor în drepturi a proprietarilor iniţiali ai imobilului".

Ca atare, în mod eronat şi fără legătură cu motivele care au fundamentat decizia recurată se susţine de către recurentă că instanţa de apel ar fi respins cererea de restituire pe motiv că nu s-ar fi dovedit că imobilul a cărui restituire se solicită a aparţinut autorilor reclamantei sau că reclamanta nu ar fi făcut dovada calităţii de moştenitor.

Motivul pentru care instanţa de apel a păstrat sentinţa primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în judecată, se referă la celelalte condiţii impuse de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru a putea reţine calitatea de persoană îndreptăţită, Curtea de apel constatând că, deşi s-a administrat un amplu probatoriu, nu s-a putut identifica în teren amplasamentul imobilului indicat în actele de proprietate exhibate de reclamantă şi nu s-a putut determina modalitatea de preluare a imobilului de către stat, cu consecinţa imposibilităţii stabilirii unităţii deţinătoare sau a entităţii abilitate legal să se pronunţe asupra notificării.

Critica referitoare la nerespectarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată problema de drept soluţionată prin decizia în interesul legii invocată de recurentă şi considerentele acestei decizii neavând incidenţă în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. XX/2007 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".

De asemenea, s-a reţinut că, "în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".

În speţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de respingere a notificării emise de intimata pârâtă, iar în apel s-a procedat la examinarea pe fond a condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea măsurilor reparatorii, constatându-se că reclamanta a depus la dosar actul de proprietate al autorilor săi şi dovada calităţii de moştenitor, însă nu s-au probat celelalte cerinţe legale pentru soluţionarea favorabilă a notificării.

Critica recurentei referitoare la caracterul greşit şi trunchiat al susţinerilor intimatei-pârâte, raportate la dispozitivul şi considerentele deciziei în interesul legii invocate, interpretare care ar duce, în opinia recurentei, la încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece criticile din recurs trebuie îndreptate împotriva deciziei recurate, nu împotriva susţinerilor şi argumentelor părţii adverse, care nu au fost preluate de instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, recurenta face afirmaţii contradictorii. Fie susţine că preluarea s-a realizat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi cu încălcarea dispoziţiilor legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat, fie arată că imobilul a fost expropriat fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, ori că a fost preluat în fapt, fără să existe o dispoziţie legală aplicabilă şi fără ca pentru acesta să se fi plătit vreo despăgubire.

Maniera evazivă şi contradictorie în care recurenta formulează această critică împiedică efectuarea unui control de legalitate asupra soluţiei din apel în privinţa determinării modalităţii de preluare a terenului, recurenta neaducând argumente care să infirme cele constatate de instanţa de apel în această privinţă.

Pornind de la împrejurarea că nu s-a putut stabili amplasamentul terenului, curtea de apel a reţinut, pe cale de consecinţă şi în lipsa altor probe, că nu se poate stabili nici faptul deţinerii acestui teren de către statul român, printr-una dintre instituţiile şi autorităţile sale, în prezent sau la un moment anterior, de natură a contura o modalitate de preluare abuzivă a acestuia în perioada regimului comunist.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că problema temeiului preluării imobilului de către stat ar putea primi o rezolvare diferită, în măsura în care, aşa cum se va vedea în analiza ultimului motiv de recurs, se va proceda la o reluare a judecăţii în apel, sub aspectul stabilirii amplasamentului terenului în litigiu, context în care s-ar deschide posibilitatea identificării unor probe suplimentare care să conducă la o concluzie diferită în ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat.

Însă, până a ajunge la analiza ultimei critici referitoare la nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unor cereri privind proba cu expertiza, aspectele semnalate în legătură cu temeiul preluării imobilului de către stat reprezintă simple alegaţii, recurenta neputând preciza în concret care a fost temeiul preluării, enumerarea diverselor situaţii în care imobilul ar fi putut fi preluat de stat (naţionalizare, expropriere sau preluare în fapt) nefiind suficientă pentru a justifica eventuala casare a deciziei recurate.

Critica vizând încălcarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4.7 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, care ar conferi reclamantei dreptul de a solicita măsuri reparatorii pentru întregul imobil, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

Cu privire la incidenţa acestor dispoziţii legale, invocate de reclamanta cesionară, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a făcut dovada tuturor moştenitorilor care au formulat notificare, pentru a se putea stabili partea din moştenire asupra căreia poartă dreptul de acrescământ şi care ar trebui să se împartă în mod egal între persoanele notificatoare.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că obiectul acestui litigiu îl constituie contestaţia împotriva deciziei emise de pârâtă în soluţionarea exclusiv a notificării formulate de contestatoare A., care a făcut dovada dreptului său în limita cotei succesorale de 25%, potrivit certificatului de moştenitor emis în 1959.

În recurs, reclamanta cesionară se rezumă la redarea textuală a dispoziţiilor legale, pretins încălcate, fără a face nicio referire la motivele reţinute în decizia recurată, care au condus la respingerea acestei pretenţii.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate examina pe fond critica referitoare la aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul dreptului de acrescământ de care s-ar fi bucurat reclamanta A., în condiţiile în care se pune prioritar problema încălcării limitelor învestirii instanţei, în ce priveşte obiectul şi cauza, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Prima instanţă a fost învestită de reclamanta iniţială prin contestaţia având ca obiect exclusiv dispoziţia emisă de pârâtă în soluţionarea notificării nr. x/2001, prin care reclamanta a solicitat restituirea imobilului, depunând certificatul de moştenitor din care rezultă că nu este unica moştenitoare, având doar o cotă de 25% din masa succesorală. Reclamanta A. nu a solicitat prin contestaţie şi nici nu şi-a modificat cererea pe parcursul judecăţii în primă instanţă sub aspectul extinderii dreptului său la restituire şi pentru cotele altor moştenitori care nu au formulat notificare în condiţiile legii speciale de reparaţie. Mai mult, în prima cerere de recurs, aceasta a indicat expres că i se cuvine o cotă de 25% din masa succesorală.

În aceste condiţii, reclamanta cesionară F., introdusă în cauză în faza procesuală a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 132 A din 1 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu poate pretinde, pe baza contractelor de cesiune (încheiate şi cu alţi moştenitori ai proprietarilor iniţiali), acordarea unor drepturi mai extinse decât cele pretinse de reclamanta A., autoarea sa cedentă.

Înalta Curte constată că este fondată ultima critică invocată în recurs, privind nepronunţarea instanţei cu privire la cererile formulate de reclamantă, de refacere/completare a raportului de expertiză şi de prezentare a experţilor în faţa instanţei pentru a da lămuriri.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2016, după depunerea raportului de expertiză de către expertul R., reclamanta a solicitat refacerea/completarea raportului de expertiză, în sensul de a răspunde obiectivelor expertizei prin raportare la considerentele tehnice şi la înscrisurile pe care s-a bazat coraportul de expertiză efectuat de expertul parte S.. Reclamanta a mai solicitat, în temeiul art. 211 C. proc. civ., să fie chemaţi experţii (expertul R., numit de instanţă şi experţii consilieri ai părţilor) pentru a fi audiaţi în prezenţa părţilor şi pentru a da lămuriri prealabile refacerii raportului de expertiză.

După mai multe termene de judecată, la care instanţa a solicitat punctul de vedere al expertului R. cu privire la coraportul întocmit de expertul parte al reclamantei şi depunerea altor înscrisuri necesare lămuririi împrejurărilor de fapt ale cauzei, precum şi relaţii de la Primăria Otopeni cu privire la drumul vicinal Damieni (care reprezintă latura sudică a terenului, menţionată în contractul de vânzare-cumpărare din 1932, luată ca punct de reper pentru stabilirea amplasamentului terenului de către expertul parte al reclamantei), instanţa a rămas în pronunţare asupra apelului, fără a soluţiona cererile formulate de reclamantă privind chemarea experţilor pentru a da explicaţii în faţa instanţei şi, subsecvent, completarea/refacerea raportului de expertiză.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererilor formulate de părţi şi să-şi motiveze soluţia, iar nerespectarea acestei obligaţii, conduce la nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra cererilor formulate rezultă din prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun ca judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, deziderat care nu poate fi atins, câtă vreme instanţa omite să se pronunţe asupra unor cereri a căror rezolvare are consecinţe în stabilirea situaţiei de fapt, mai ales că, prin încheierile de şedinţă succesive, care au urmat termenului la care reclamanta a formulat cererile, instanţa a prorogat discutarea acestora.

Nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererilor formulate de reclamantă privind chemarea experţilor pentru a da explicaţii în faţa instanţei şi, subsecvent, completarea/refacerea raportului de expertiză, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, provocând părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură care a urmat acestei neregularităţi, respectiv, a hotărârii pronunţate cu nerespectarea regulilor procedurale.

În raport cu aceste considerente, constatând fondat acest motiv de recurs, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (nu în pct. 7, aşa cum a indicat recurenta), în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) şi art. 314 C. proc. civ., în vederea pronunţării de către instanţa de apel asupra cererilor lăsate nesoluţionate, pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt în ceea ce priveşte amplasamentului terenului şi, în funcţie de eventualele probe suplimentare care ar rezulta din dezbateri, şi a temeiului (cu titlu sau în fapt), respectiv, a perioadei preluării imobilului de către stat, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În ceea ce priveşte prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs, care are în vedere nepronunţarea instanţei asupra capetelor de cerere formulate prin acţiune, nu asupra cererilor referitoare la probe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta F. împotriva Deciziei civile nr. 1020A din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.

GGC - LM