RCA insurance late-payment penalties barred until final judgment establishes certain and liquid debt

Deliberând asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată ulterior şi înregistrată sub dosar nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., cu citarea intervenienţilor forţaţi D. şi E., solicitând obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.315,03 RON, din care 200.000 RON cu titlu de daune morale şi 315,03 RON cu titlu de daune materiale, la acestea adăugându-se penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere. A mai solicitat ca plata penalităţilor să se facă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 şi 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192 C. proc. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, C. proc. pen., art. 1349, 1357, 1381, 1385, 2199, 2224 C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Norma ASF nr. 23/2014.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 416 din data de 03 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A şi a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi intervenienţii E. şi D., şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 15 decembrie 2016 şi până la data plăţii despăgubirilor.

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 270 RON cheltuieli de judecată.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanta A. şi pârâta C. S.A..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Prin Decizia nr. 1546/Ap din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelurile declarate de apelanţii A. şi S.C. C. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 416/MAS din 3 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosar nr. x/2016.

4. Cererea de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 februarie 2019.

Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea dosarului, spre rejudecare, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, ce privesc chestiunea penalităţilor de întârziere, recurenta a susţinut, din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pronunţarea hotărârii atacate cu nerespectarea normelor de drept material cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014.

Recurenta a susţinut că, prin decizia pronunţată de curtea de apel, s-a apreciat în mod neîntemeiat că societatea de asigurare a refuzat plata penalităţilor de întârziere, având în vedere că la acel moment, din înscrisurile aflate la dosarul de daună, nu a rezultat cu certitudine cine a fost vinovat de producerea accidentului sau de agravarea consecinţelor vătămătoare ale acestuia.

S-a arătat că, la momentul la care a fost notificată de reclamantă în vederea plăţii despăgubirilor, erau necesare informaţii cu privire la modul de desfăşurare a evenimentului pentru a putea analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, respectiv cine a fost vinovat de producerea accidentului. În acest sens, a solicitat Parchetului de pe Lângă Judecătoria Sf. Gheorghe date despre accident, fiindu-i comunicată ordonanţa de clasare prin care a fost finalizat dosarul penal.

Un alt aspect relevant în cauză este şi faptul că asigurătorul celeilalte persoane implicate în accident, şoferul autobuzului, a transmis reclamantei două oferte amiabile de despăgubire. Astfel, asigurătorul numitului D. a considerat că acesta este în culpă pentru producerea accidentului. Or, o atare situaţie nu poate fi interpretată, altfel, decât ca o probă a incertitudinii cu privire la persoana care a fost în culpă pentru producerea evenimentului rutier ce a avut drept consecinţă vătămarea corporală a reclamantei.

Faţă de aceste argumente, consideră recurenta că poziţia sa a fost pe deplin justificată în raport de situaţia de fapt, neclară, ce a rezultat din conţinutul dosarului de daună şi de posibilele variante, diferite, în care s-ar fi putut desfăşura accidentul, luând în considerare că, din documente, nu a rezultat în mod cert culpa asiguratului E..

Pe de altă parte, refuzul temporar de a plăti despăgubirile se înscrie în limita legii, respectiv a art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Recurenta a pretins că a respectat toate obligaţiile impuse de norma invocată şi, că, obligarea la plata de penalităţi a debitorului unei obligaţii, presupune identificarea, în prealabil, a unei culpe a acestuia în executarea obligaţiilor ce-i revin. Susţine, astfel, că s-a dispus nelegal obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce impune admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de apel.

În cauză intimaţii D. şi A. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

Prin Rezoluţia din 19 februarie 2019 s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după îndeplinirea formalităţilor de comunicare, prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) şi alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus, prin Rezoluţia din 9 mai 2019, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile nu au depus puncte de vedere la acesta.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu şi limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei pentru considerentele care succed:

În recursul pendinte, disputa se poartă asupra modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere, aspect ce aduce în discuţie legalitatea manierei de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor înscrise în art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, critica fiind fondată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei C. S.A., în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

În cauză, nu se poate reţine că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de reclamantă, cât timp a comunicat acesteia din urmă cu privire la imposibilitatea achitării despăgubirilor faţă de lipsa oricăror indicii privind vinovăţia asiguratului său. Astfel, ulterior notificării trimise la data de 4 august 2016, prin adresa emisă la data de 17 august 2016 şi primită de către mandatara reclamantei, la data de 6 septembrie 2016, recurenta a adus la cunoştinţă acesteia faptul că nu pot fi acordate despăgubiri până la completarea dosarului cu documente din care să reiasă cauza, împrejurările şi vinovăţia conducătorului autoturismului asigurat, dat fiind faptul că, la acel moment, din înscrisurile aflate la dosarul de daună nu reieşea, cu certitudine, cine a fost vinovat de producerea accidentului.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile înscrise în art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, au un pronunţat caracter sancţionator aferent refuzului la plată, însă sancţiunea plaţii unor penalităţi de întârziere poate fi aplicată, numai dacă exista o culpa în întârzierea plaţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

Or, în cadrul dosarului penal deschis pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă a fost cercetat conducătorul autobuzului, respectiv numitul D., faţă de care s-a dispus soluţia de clasare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, ceea ce a impus ca, abia în cadrul dosarului pendinte, să se verifice şi să se determine dacă sunt întrunite condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de faptul generator al consecinţelor negative suferite de reclamantă.

În prezenta cauză, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, rezultă că faptul generator al vătămării corporale suferite de reclamanta A. constă în încălcarea de către intervenientul forţat E. a obligaţiilor înscrise în O.U.G. nr. 195/2002 şi H.G. nr. 1391/2006. Astfel, instanţele de fond au stabilit, pe baza probelor administrate, că vinovat de producerea accidentului, în urma căruia a fost vătămată reclamanta A., este conducătorul autoturismului condus de E. care nu s-a asigurat că poate efectua manevra de schimbare a benzilor de circulaţie şi a direcţiei de mers fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic. Prin această manevră a stânjenit deplasarea autobuzului, condus de D., care rula regulamentar.

Întrucât stabilirea despăgubii cuvenită reclamantei a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, pentru conducătorul auto E., ca urmare a producerii riscului asigurat, Înalta Curte reţine că, în aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantei, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare. Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, contrar susţinerilor reclamantei, formulate prin întâmpinare, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta C. S.A., va dispune casarea Deciziei civile nr. 1546/Ap din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1546/Ap din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.

GGC - MM