Civil tort liability for employee misappropriation: applicability of civil code vs. labor code and statute of limitations post-criminal proceedings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 422.184,04 RON şi a dobânzii legale calculate de la data comiterii faptelor ilicite (data consumării activităţii infracţionale, respectiv 1 august 2001) şi până la data achitării efective a debitului, menţinerea sechestrului asigurător asupra terenului în suprafaţa de 209 mp şi asupra imobilului construit pe acesta, compus din subsol, etaj 1 şi 2, situat în Bucureşti, str. x, măsura dispusă prin Ordonanţa din data de 31 octombrie 2002 şi menţinută de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin Sentinţa penală nr. 404 din data de 12 mai 2014 în Dosarul penal nr. x/2012, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 998, 999 şi 1003 din C. civ. de la 1865 precum şi art. 27 C. proc. pen.

Prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2015, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârât, prin întâmpinare.

La 2 decembrie 2016, respectiv la 3 februarie 2017, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.309.463,50 RON, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul ANAR şi beneficiu nerealizat.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 434 din 31 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.309.463,50 RON, reprezentând prejudiciul produs şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 1 august 2001 şi până la achitarea efectivă a debitului.

A menţinut măsura sechestrului asigurător asupra terenului în suprafaţă de 209 mp şi asupra construcţiei existente pe acesta, compusă din S+P+2 E situate în Bucureşti, str. x, instituită prin Ordinul din 31 octombrie 2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 şi menţionată prin Sentinţa penală 404 din 12 mai 2014 pronunţată de Judecătoria sector 1 în Dosarul x/2012

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.888,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul A. a formulat apel.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâtul A. a declarat recurs. În drept au fost indicate dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. Astfel, recurentul susţine că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că la pronunţarea Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a ignorat dispoziţiile legale invocate în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, se învederează că atât prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată cât şi prin cererea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 106 şi 103 C. muncii din 1972 în vigoare la momentul producerii evenimentelor reclamate, din care rezultă că răspunderea unei persoane angajate pentru pagubele produse unităţii era stabilită conform Codului muncii, iar nu C. civ.

În aceiaşi idee, se mai arată că art. 107 C. muncii din 1972 prevede că:

"(1) Obligarea la plata despăgubirilor sau a contravalorii bunurilor, precum şi la restituirea sumelor încasate fără drept, se face prin decizia de imputare, emisă de conducătorul unităţii; când plata sau restituirea urmează a se face de conducătorul unităţii sau de alte persoane încadrate în muncă de organul ierarhic superior, singure sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de către acest organ.

(2) Pentru acoperirea pagubelor aduse unităţii, precum şi pentru restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, cel în cauză poate să-şi ia un angajament de plată în scris, care constituie titlu executoriu."

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, recurentul arată că reclamanta a emis Deciziile de imputare nr. x din 28 ianuarie 2002 prin care a fost obligat la plata sumelor ce sunt solicitate în prezentul litigiu.

Faţă de această situaţie, şi de faptul că deciziile de imputare constituiau ilo tempore titluri executorii, recurentul susţine că acţiunea din litigiul pendinte este inadmisibilă, că inadmisibilitatea este determinată atât de existenţa unui temei de drept din Codul muncii din 1972, cât şi de faptul că reclamanta a deţinut titluri executorii pentru sumele pretinse respectiv deciziile de impunere ce au fost emise la data de 28 ianuarie 2002, după data formulării plângerii penale 30 noiembrie 2001.

Prin urmare, arată recurentul, aceste decizii de imputare au fost emise cu luare în considerare a împrejurării că faptele ce i-au fost imputate pot constitui infracţiuni, astfel că instanţa de control judiciar a apreciat greşit că întocmirea acestor decizii de imputare nu reprezintă aspecte de natură a atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit art. 108 din C. muncii din 1972, se arată că instanţa de control judiciar a trecut şi peste această excepţie, considerând că termenul în care putea fi promovată această acţiune este cel prevăzut de dispoziţiile de drept comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementat de C. muncii.

Prin urmare, susţine recurentul, în mod greşit instanţa de apel a înţeles că termenul de prescripţie al dreptului de a formula acţiunea curge de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului, respectiv de la data la care prin soluţia dată de către instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei (12 mai 2014),

Recurentul susţine că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu au fost aduse critici concrete constatărilor primei instanţe, în condiţiile în care prin cererea de apel a precizat faptul că, judecătorul primei instanţe a interpretat în mod eronat probele administrate în cauză.

De asemenea, se susţine că nici prima instanţă şi, nici instanţa de control judiciar nu au arătat în mod concret care sunt probele administrate în dosarul penal din care rezultă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ci au făcut doar menţiuni generale cu privire la acestea.

Recurentul mai învederează că nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina sa întrucât în calitatea sa de director economic în exercitarea atribuţiilor de serviciu a întocmit şi semnat documentaţia, că toate operaţiunile considerate fictive s-au desfăşurat în mod real, şi că nu şi-a însuşit nicio sumă de bani dintre cele pretinse de reclamantă.

Referitor la afirmaţiile unora dintre şoferi, care susţin faptul că, după ridicarea avansurilor de la casieria unităţii aceştia i-ar fi predat lui sumele de bani, recurentul precizează că acestea nu corespund adevărului întrucât aceştia au fost inculpaţi în cauza penală şi, ca atare aveau interese contrare cu el, că de altfel, după încetarea activităţii la reclamantă, persoanele menţionate mai sus au procedat similar, stabilindu-se ulterior că şi-au însuşit prin acelaşi mod de operare anumite sume de bani.

Recurentul apreciază că în realitate, sumele de bani, pretinse de reclamantă fie sunt imputabile persoanelor care au întocmit documentele justificative şi celelalte înscrisuri, fie sunt pretinse fără suport real, deoarece toate operaţiunile despre care se face vorbire în cererea de chemare în judecată au fost derulate efectiv şi, că din punctul său de vedere, a respectat condiţiile prevăzute de lege. O eventuală realitate diferită, faţă de cea creată de aparenţa documentelor, nu îi este imputabilă, nu a cunoscut-o, şi nici nu trebuia să o cunoască, întrucât avea ca atribuţii verificarea documentelor, nu şi a realităţii din spatele acestora.

În ceea ce priveşte Sentinţa penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţată în Dosar nr. x/2012, Judecătoria Sectorului 1, recurentul susţine că s-a reţinut că instanţa nu poate continua procesul penal pentru a stabili situaţia de fapt şi pentru a analiza dacă faptele există, sunt săvârşite de inculpaţi şi dacă aceştia au acţionat cu vinovăţie.

De asemenea referitor la pretinsul prejudiciu ce s-ar fi înregistrat în patrimoniul reclamantei, recurentul apreciază că expertiza administrată în cauză nu este relevantă pentru a stabili valoarea lui întrucât expertul desemnat nu a înţeles să determine ex propriis sensibus cuantumul acestuia, preferând să copieze aspecte din cadrul Sentinţei penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Sector 1.

În acest sens, se mai învederează că deşi, instanţa de apel consideră că, prin refacerea expertizei în urma obiecţiunilor formulate de pârât a fost înlăturată această neregularitate, acest lucru nu s-a realizat, întrucât expertul desemnat a stabilit valoarea prejudiciului prin raportare la expertiza întocmită în cadrul dosarului penal, şi nicidecum în urma unei analize proprii.

Cât despre nevalorificarea declaraţiei martorului B., dat fiind faptul că instanţa de apel apreciază că aceasta nu este de natură a afecta temeinicia hotărârii penale, recurentul arată că, situaţia evidenţiată de martor acreditează tocmai ideea că materialele au existat chiar dacă nu există documente - justificative pentru acestea, că în aceleaşi timp, conducerea reclamantei nu a fost interesată să identifice şi să inventarieze acesta materiale, deşi martorul a precizat că este în măsură să prezinte o listă cu materialele aduse la SGA Ilfov, că relatările martorului au evidenţiat pasivitatea persoanelor din conducerea reclamantei cu privire la inventarierea materialelor în cauză, că nici în perioada 1998 - 2001 şi nici după concedierea survenită în anul 2001, nu s-a realizat un inventar al materialelor pe care reclamanta le deţinea.

Având în vedere cele expuse, recurentul-pârât solicită admiterea recursului.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză la 3 aprilie 2019, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin raportul asupra admisibilităţii a recursului, s-a reţinut că recursul este admisibil, criticile fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deşi pârâtul a indicat ca tremei de drept al cererii de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se arată care este motivarea contradictorie a instanţei de apel.

Cu privire la raport părţile nu au depus puncte de vedere.

Prin Încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea căii de atac la 21 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză

La 5 mai 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-reclamante, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

La 6 iulie 2018 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 şi 999 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituţiei răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză şi de litigiul penal finalizat prin Sentinţa penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale invocate în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiate pe dispoziţiile art. 106 şi 103 şi art. 108 din Legea nr. 10/1972 Codul muncii în vigoare la data producerii faptelor imputate pârâtului, sunt nefondate în condiţiile în care din considerentele hotărârii rezultă că excepţiile invocate au fost analizate din perspectiva dispoziţiilor legale la care recurentul a făcut referire.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt din litigiul pendinte se circumscrie chiar ipotezei prevăzute expres de dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 potrivit cu care atunci când pagubele au fost cauzate unităţii printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit legii penale", că aceste dispoziţii instituie o excepţie de la regimul juridic al răspunderii materiale a angajatului, regim reglementat de Codul muncii, aspect de altfel bine reţinut de instanţa de apel. În analiza excepţiei inadmisibilităţii instanţa de apel a reţinut că în jurisprudenţă s-a apreciat în mod constant că există o situaţie de excepţie în care fapta ilicită a salariatului săvârşită în legătură cu atribuţiile sale de serviciu atrage răspunderea civilă delictuală şi, nu răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii.

Ipoteza fiind aceea în care fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie de către salariat prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală, întrunind caracteristicile unei infracţiuni, situaţie în care angajatorul se poate constitui parte civilă în procesul penal sau, după caz, se poate adresa instanţei civile în vederea reparării prejudiciului, potrivit regulilor stabilite de C. civ.. Or, în condiţiile în care prin încheierea din şedinţa publică din 12 martie 2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost desfiinţată Ordonanţa nr. 15250/P/2007 din 23 noiembrie 2010 de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului dispunându-se reţinerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare de către acesta, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat excepţia invocată de pârât constatând că circumstanţele de fapt se înscriu în ipoteza normei legale la care s-a făcut referire anterior şi care permitea reclamantei să solicite tragerea la răspundere penală a angajatului său, iar în cadrul procesului penal să solicite şi repararea prejudiciului suferit prin săvârşirea faptelor imputate, potrivit dispoziţiilor art. 14 şi 15 C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 404/12.05.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în mod legal a reţinut instanţa de apel că acţiunea civilă ce vizează pretenţiile decurgând din prejudiciul produs prin faptele pârâtului nu este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd expres că " persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Nefondate sunt şi susţinerile legate de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurent raportat la dispoziţiile art. 108 din C. muncii, în condiţiile în care faţă de caracterul admisibil al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile C. civ., concluzia care se impunea este, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, că în ce priveşte termenul în care această acţiune putea fi promovată este cel prevăzut de dispoziţiile dreptului comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementate de Codul muncii.

Or, în condiţiile în care reclamanta optase pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală, procedură finalizată prin sentinţa penală enunţată prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că dreptul de a învesti instanţa pentru valorificarea pretenţiilor civile s-a născut la momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă că latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluţionată, respectiv la 12 mai 2014, potrivit Sentinţei penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Cum acţiunea a fost înregistrată la 26 iunie 2014, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât raportat la dispoziţiile art. 108 din C. muncii nu este incidentă în cauză, aspect bine reţinut de altfel de către instanţa de apel. Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat excepţiile invocate de pârât, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului legate de ignorarea dispoziţiilor legale invocate în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului ce vizează aspecte legate de declaraţiile de martori, şi de expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte reţine că acestea vizează administrarea şi aprecierea probelor ce nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi ca atare nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul, declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - LM