Tort liability for state entity’s failure to execute restitution order: loss of use compensation and inadmissibility of procedural objections on appeal

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2916, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 258.162 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului situat în Iaşi, strada x, judeţul Iaşi pentru perioada ianuarie 2016 - octombrie 2016.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi urm., art. 1516, art. 1527 şi urm. C. civ., art. 40 din Legea nr. 10/2001, art. 194 şi urm. C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin Sentinţa nr. 744 din 30 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamant.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 226 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 60.980 euro, echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada ianuarie 2016 - octombrie 2016, pentru imobilul situat în Iaşi, str. x, compus din teren de 1.169 mp şi construcţie de 776 mp, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.085,6 RON şi de 3.039,5 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - C.N.A.I.R. S.A. (fostă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - C.N.A.D.N.R. SA), indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică a vizat, în opinia recurentei, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 292, art. 261 alin. (1) şi art. 330 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a întemeiat, în mod nelegal, soluţia pe un raport de expertiză extrajudiciară contestat de recurentă.

Pârâta a susţinut astfel că acest raport nu îi este opozabil pentru că încuviinţarea expertizei nu a fost dispusă de instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 330 şi urm. C. proc. civ., caz în care, în speţă, au fost încălcate principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. A mai precizat că mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepţie de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare.

Pârâta a susţinut şi că instanţa de apel a admis apelul reclamantului, deşi, pentru a putea vorbi de o lipsă de folosinţă, acesta trebuia să aibă un titlu de proprietate, instanţa configurând eronat situaţia de fapt, atât timp cât reclamantului nu i-a fost emisă decizia de restituire a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens pârâta a arătat că a emis reclamantului Decizia nr. 1086 de restituire a imobilului la data de 17 iulie 2017 şi a susţinut că doar după această dată acesta poate fi considerat proprietarul imobilului, sub condiţia intabulării lui, pentru ca acesta să intre în circuitul civil.

În consecinţă, pârâta a susţinut că reclamantul nu putea solicita contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului anterior emiterii acestei decizii, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 dau dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor restituite numai din momentul emiterii deciziei de restituire, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, deoarece se referă exclusiv la imobilele cu privire la care obligaţia de predare este reglementată de art. 25 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Recurenta a mai susţinut că nu se poate reţine că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivat de faptul că obiectul cererii deduse judecăţii nu îl constituie revendicarea, ci plata unei despăgubiri, iar temeiul juridic al pretenţiei de despăgubire îl constituie dispoziţiile unei legi de reparaţie, anume ale Legii nr. 10/2001.

Ori, potrivit legii speciale de reparaţie dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă se naşte la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei de restituire, decizie care nu fusese emisă reclamantului.

A criticat faptul că instanţa de apel a reţinut eronat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, deşi nu poate fi reţinută culpa recurentei.

În acest sens, pârâta a arătat că modificările legislative intervenite au făcut imposibilă finalizarea unei proceduri începute pe vechea reglementare, procedură diferită faţă de cea din noua reglementare, împrejurare care nu-i este imputabilă, precum şi faptul că imobilul se află în patrimoniul companiei unde statul este acţionar majoritar, iar procedurile de scoatere din patrimoniu sunt anevoioase, cu menţiunea că în prezent în imobil îşi desfăşoară activitatea salariaţii recurentei şi că imobilului i s-au adus îmbunătăţiri.

Ultima critică formulată în recurs s-a referit la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta considerând că nu s-a aflat în culpă procesuală.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Deciziei nr. 226 A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 20 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat note de concluzii, prin care a solicitat ca în măsura în care se va constata admisibilitatea recursului, acesta să fie respins şi să se menţină, ca temeinică şi legală, decizia pronunţată în apel.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1) teza I C. proc. civ., probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol: Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Alin. (6) al articolului menţionat statuează următoarele: Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ.: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

În speţă, analizând lucrările dosarului, se constată că expertiza contabilă nu a fost propusă ca probă la judecata în fond a litigiului nici de partea reclamantă, nici de partea pârâtă, iar necesitatea administrării unei astfel de probe, sub motiv că cele propuse de părţi ar fi neîndestulătoare, nu a fost pusă în discuţia părţilor din oficiu de către judecătorii fondului.

Cât priveşte raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul B., se constată că acesta a fost propus de reclamant în cadrul probei cu înscrisuri la judecata în primă instanţă, că acest înscris, în respectarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi al respectării dreptului la apărare, a fost comunicat părţii pârâte (care nu a contestat primirea) şi, respectiv, că încuviinţarea şi administrarea acestui înscris ca probă în proces a fost încuviinţată de instanţa de judecată.

Actele dosarului evidenţiază, contrar susţinerilor pârâtei, că înscrisul menţionat a fost propus de reclamant ca probă prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 octombrie 2016 şi, mai apoi, prin nota de probe datată 8 mai 2017 şi că a fost încuviinţat de prima instanţă, în cadrul probei cu înscrisuri, prin încheierea de şedinţă din 15 mai 2017.

Raportul de expertiză contabilă menţionat este un raport judiciar, fiind întocmit de expertul B. în procesul civil ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, proces având ca obiect o cerere de despăgubire similară formulată de reclamant, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a aceluiaşi imobil pentru o altă perioadă de timp, anume pentru perioada decembrie 2011 - iulie 2013 şi care a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 242 A din 28 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Aşa fiind, cum proba cu acest înscris a fost propusă şi încuviinţată cu respectarea dispoziţiilor procedurale la judecata în primă instanţă şi cum înscrisul nu a fost combătut de pârâtă, care nu a înţeles să propună şi să administreze proba contrară, Înalta Curte constată că nu poate primi critica potrivit căreia această probă nu a fost admisă "în cadrul procedural" în faţa instanţelor de fond.

Constatarea se impune cu atât mai mult cu cât pârâta îşi întemeiază critica pe dispoziţiile procedurale care reglementează administrarea probei cu expertiza, prevăzută de dispoziţiile art. 330 şi urm. C. civ., în condiţiile în care o astfel de probă, cu expertiză contabilă, nu a făcut obiectul dezbaterilor la judecata în fond, nefiind propusă de părţi şi nici apreciată a fi necesar administrată de către instanţele de fond, caz în care, în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., o astfel de omisiune nu poate fi invocată în căile de atac.

De altminteri, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, pârâta se rezumă să prezinte conţinutul dispoziţiilor art. 292 (depunerea înscrisurilor), art. 261 (locul administrării probelor) şi art. 330 C. proc. civ. (încuviinţarea expertizei), fără a indica, în concret, încălcările săvârşite de judecătorii fondului sau impedimentele care ar fi împiedicat-o să conteste la judecata în fond a pricinii această probă şi, după caz, să administreze proba contrară, în conformitate cu dispoziţiile procedurale.

Acest aspect, al necontestării probei menţionate, a fost, de altminteri, reţinut şi de instanţa de apel care a statuat, prin hotărârea recurată, în sensul că o chirie lunară de cca 6.000 euro lunar este una rezonabilă faţă de evoluţia pieţei imobiliare, cu menţiunea că modul de calcul al despăgubirii nu a fost supus nici unei critici din partea pârâtei intimate, ceea ce face ca instanţa de apel să-l reţină cu valoarea probatorie.

Cât priveşte critica privind lipsa titlului de proprietate al reclamantului reprezentat de o decizie de restituire a imobilului care să fi fost emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, condiţie apreciată de pârâtă ca fiind de natură să lipsească de fundament pretenţia de despăgubire dedusă de reclamant judecăţii, Înalta Curte, constată, de asemenea, că nu poate fi primită, întrucât aceasta lipsă i se datorează, întârzierea emiterii dispoziţiei de restituire constituind însăşi fapta ilicită care a condus la angajarea răspunderii sale civile delictuale în cauza pendinte.

Anume, reţinând incidenţa prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanţele de fond au constatat că pârâta se face vinovată de neemiterea acestei decizii timp de doi ani şi împiedicarea proprietarului de a se folosi de bunul său, faptă ilicită care a cauzat reclamantului prejudiciul a cărui acoperire o urmăreşte în prezenta cauză prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi prin obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.

Concluzia s-a impus întrucât emiterea dispoziţiei de restituire a imobilului din municipiul Iaşi, str. x, compus din teren în suprafaţă de 1.169 mp şi construcţii în suprafaţă de 776 mp, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a fost statuată în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care însă pârâta nu a executat-o benevol.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pârâta a fost obligată prin Sentinţa civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, să emită în favoarea reclamantului dispoziţia de restituire în natură a imobilului mai sus menţionat, dispoziţie pe care însă a emis-o cu întârziere, după declanşarea procedurii execuţionale, la data de 17 iulie 2017, rămânând astfel, fără drept, în posesia imobilului.

Aşa fiind, cum însuşi faptul neemiterii de către pârâtă a titlului de proprietate (dispoziţie de restituire) în favoarea reclamantului se constituie în fapta ilicită, lipsa acestui titlul fiind deci consecinţa faptei sale ilicite şi, totodată, cauza prejudiciului suferit de reclamant prin privarea de folosinţă a imobilului, Înalta Curte constată că pârâta nu se poate prevala de propria-i faptă ilicită pentru a cere înlăturarea răspunderii sale, astfel cum eronat şi contradictoriu pretinde prin recurs.

Cât priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (5) şi art. 40 din Legea nr. 10/2001, este de observat că au fost edictate în favoarea proprietarilor cărora, prin procedurile administrative prevăzute de legea menţionată, le-au fost restituite în natură imobilele preluate abuziv de stat, textele de lege prevăzând posibilitatea actualilor deţinători ai imobilelor de a încheia un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, pot încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului (art. 25 alin. (5) şi, totodată, sancţiunea aplicabilă deţinătorului imobilului pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de norma de drept anterioară, anume obligaţia de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit (art. 40).

Dispoziţiile legale menţionate, într-adevăr, nu sunt incidente raportului dedus judecăţii, însă critica reclamantei sub acest aspect, al aplicării greşite a dispoziţiilor legale menţionate, nu poate fi primită deoarece nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate.

Astfel, verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001 iar trimiterea la dispoziţiile art. 25 s-a realizat în contextul analizării caracterului ilicit al conduitei pârâtei dedus din neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei legale de aducere la îndeplinire a obligaţiei de emitere a dispoziţiei de restituire, ceea ce impune concluzia că trimiterea se referea la alin. (1), nu al alin. (5) al articolului menţionat.

Cât priveşte critica prin care pârâta invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ. în condiţiile inexistenţei vinovăţiei sale, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că instituţiile statului, cum este şi cazul pârâtei, sunt primele chemate la respectarea drepturilor statornicite prin hotărâri judecătoreşti şi că argumentele invocate de pârâtă în scopul înlăturării vinovăţiei sale, anume intervenţia unor modificări legislative şi structura acţionariatului, nu se constituie în cauze obiective de natură să împiedice aducerea la îndeplinire a obligaţiilor prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Înalta Curte constată, totodată, că nu poate primi în acest scop, al înlăturării vinovăţiei, nici apărarea pârâtei privind caracterul anevoios al scoaterii din patrimoniu a imobilului ce trebuia restituit reclamantului, argumentat de faptul că este o companie la care statul este acţionar majoritar.

Aceasta, întrucât, respectivele formalităţi se impuneau a fi efectuate de la momentul primei constatări a faptului preluării abuzive a imobilului de stat şi a necesităţii restituirii, care a fost statuată prin Sentinţa civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă, prin Decizia civilă nr. 154/A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 2788 din 6 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Împrejurarea că ulterior pronunţării hotărârilor judecătoreşti menţionate, între părţi a mai existat un al doilea litigiu generat de modalitatea de emitere a deciziei de restituire emisă de pârâtă în executarea hotărârilor judecătoreşti mai sus arătate, litigiu finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care pârâta a fost obligată să emită o nouă dispoziţie de restituire în favoarea reclamantului (pe care a emis-o abia la 17 iulie 2017), nu este de natură să înlăture vinovăţia pârâtei, cum eronat pretinde aceasta ci, dimpotrivă, confirmă tergiversarea nejustificată a finalizării procedurii de restituire a imobilului către reclamant.

Este de observat, totodată, că prin hotărârile judecătoreşti definitive menţionate s-a statuat cu privire la îndreptăţirea reclamantului (sau a autorului său) la restituirea imobilului în considerarea faptului deposedării de imobil în mod abuziv, de statul comunist, împrejurare faţă de care Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată şi critica prin care pârâta contestă considerentele hotărârii recurate potrivit cărora reclamantul ar deţine un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această constatare nu poate fi înlăturată, cum eronat pretinde pârâta, sub motiv că obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie plata de despăgubiri, cât timp această pretenţie este fundamentată de reclamant pe calitatea sa de proprietar al imobilului, calitate recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care nu lasă loc de îndoială cu privire la îndreptăţirea sa de a fi despăgubit pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Cât priveşte critica prin care pârâta pretinde greşita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 453 (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul, cum a fost şi cazul său, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Deciziei nr. 226 A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.

GGC - LM