Reivindicare of privatized state-seized housing: mandatory application of Law 10/2001 over Civil Code title comparison and consolidation of tenant contracts via non-contestation

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 februarie 2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. x situat în Bucureşti, str. x, compus din 3 camere, bucătărie, vestibul, cămară, culoar, baie, boxă subsol, cameră serviciu mansardă, în suprafaţă utilă de 73,95 mp, reprezentând cotă indiviză de 16,87% din imobil şi părţile de folosinţă comună şi teren în suprafaţă de 21,33 mp situat sub construcţie şi imobilul garsonieră situat la aceeaşi adresă, nivelul subsol, compus din 1 cameră, cămară, bucătărie, în suprafaţă utilă de 19,42 mp, reprezentând cotă indiviză de 4,43% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi teren în suprafaţă de 5,6 mp situat sub construcţie; precum şi evacuarea pârâtei din aceste spaţii pentru lipsa titlului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 480 şi următ. C. civ. de la 1864, art. 4, art. 5, art. 6 alin. (6), art. 555, art. 557 alin. (1) teza finală, art. 562 alin. (1) teza finală, art. 563, art. 566, art. 1832 C. civ. 2009, art. 155 alin. (6), art. 163 alin. (6), art. 192, art. 194, art. 252 alin. (1), art. 453 C. proc. civ. 2010, republicat, art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 30/1994, art. 20 alin. (2) şi art. 44 din Constituţia României.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 66 din 18 ianuarie 2017, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2400 RON către pârâtă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 452 A din 3 mai 2018, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 1.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea, în tot, a deciziei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.

În motivarea recursului declarat, au susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de apel că autorul lor, D., ar fi obţinut hotărârea de revendicare prin "incidenţa Legii nr. 10/2001", în realitate temeiul juridic al acţiunii în revendicare fiind art. 480 C. civ., argumentul fiind că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta a înţeles să uzeze de dispoziţiile dreptului comun, respectiv să continue acţiunea judiciară, iar nu să o suspende în temeiul legii speciale şi nici nu a făcut vreo notificare în temeiul acestei legi.

Greşită este şi aprecierea instanţei de apel (paragraful 3 pag. 23) în sensul că autorului reclamanţilor i s-ar fi recunoscut prin Decizia civilă nr. 1321/2004 "obligativitatea supunerii faţă de prescripţiile Legii nr. 10/2001, în privinţa revendicării imobilului", recurenţii reamintind că prin Decizia civilă 1321/2004, autorului lor i-a fost admisă acţiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., iar nu în temeiul Legii nr. 10/2001, recunoscându-i acestuia calitatea de proprietar cu efect retroactiv asupra întregului imobil (inclusiv spaţiile revendicate) ce a fost preluat de stat în detenţie, fără titlu valabil.

Aşa fiind, atât autorul lor, cât şi reclamanţii au promovat acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun, iar în ceea ce îi priveşte au invocat situaţia subsidiară prevăzută de Decizia nr. 33/2008 teza a doua, temei asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

În mod eronat, nici instanţa de apel şi nici cea de primă instanţă nu au luat în considerare argumentele vizând faptul că prin acţiunea în revendicare s-a statuat cu putere de lucru judecat că întreg imobilul din str. x 19 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, inclusiv spaţiile revendicate în cauză. Or, astfel fiind, apartamentul şi garsoniera nu puteau face obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, care a permis înstrăinarea către chiriaşi a spaţiilor ce au trecut în proprietatea, iar nu doar în detenţia statului, cu titlu valabil.

- decizia instanţei de apel este fundamentată pe considerente care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii - fiind indicate în acest sens paragraful ultim de la fila x şi cel dintâi al filei 23 din redactarea deciziei atacate - în care nu se pune problema "plăţii creanţelor datorate de stat", nici cea "eşalonării plăţii" pentru a se justifica aprecierile instanţei asupra eficacităţii mecanismului de restituire prin echivalent, în comparaţie cu cel implementat prin titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel de considerente, susţin recurenţii, nu au nicio legătură cu cauza, fiind vădit contradictorii şi demonstrând că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.

- instanţa de apel motivează nelegal (paragraful 4 pag. 23) că reclamanţii, nefiind notificatori, în temeiul Deciziei nr. 33/2008, se impune respingerea ca nefondată a cererii în revendicare. Statuând astfel, susţin recurenţii, instanţa de apel nu a luat act că pe parcursul judecării dosarului de revendicare autorul acestora nu a solicitat suspendarea cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu a avut interes în a notifica Primăria Municipiului Bucureşti cu o cerere în temeiul legii speciale, înţelegând să continue acţiunea în revendicare pe dreptul comun, în temeiul art. 480 C. civ., finalizată cu Decizia civilă nr. 1321/2004, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că întreg imobilul a trecut posesia statului fără titlu valabil. Nici reclamanţii înşişi, faţă de această situaţie, nu aveau interesul de a notifica Primăria Municipiului Bucureşti, orice notificare în atare condiţii fiind neavenită.

- instanţa de apel nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat asupra Deciziei nr. 33/2008, invocată ca temei de drept subsidiar al acţiunii în revendicare, pentru a reţine că reclamanţii sunt cei care deţin un bun actual în sensul CEDO şi nu intimata, dat fiind că Statul român a încheiat act de înstrăinare către intimată cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

- sunt nelegale şi considerentele de la pag. 25 par. 3 ale deciziei recurate, prin care au fost calificate ca ineficace juridic criticile reclamanţilor referitoare la notificarea adresată de D. Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care se cerea să nu se înstrăineze apartamente din imobil către chiriaşi, la lipsa titlului valabil al statului asupra bunurilor revendicate, la faptul că întreg imobilul nu a intrat în patrimoniul statului român, lipsa bunei credinţe a părţilor contractante care cunoşteau despre existenţa litigiului şi au încheiat actul de vânzare-cumpărare, de conivenţă fiind şi cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

- Nelegal s-a reţinut şi că autorul reclamanţilor nu a contestat în termenul prevăzut de lege actul de înstrăinare către C. şi E., împrejurare ce a condus, în opinia instanţei de apel, la consolidarea acestora. Motivarea este nelegală deoarece, în raport de temeiul juridic invocat de reclamanţi, soluţionarea acţiunii nu presupunea analiza cauzelor de nulitate a actelor de înstrăinare, instanţa fiind chemată să dea preferabilitate unuia dintre titlurile în concurs, prin compararea acestora şi a titlurilor autorilor de la care provin. Or, reclamanţii au dovedit continuitatea transferului succesiv al dreptului de proprietate de la autorul originar, F., în timp ce intimata deţine un pretins titlu care provine de la statul român prin UAT Municipiul Bucureşti, un neproprietar, un detentor precar.

Pe de altă parte, chiar din analiza subsidiară invocată de reclamanţi, întemeiată pe teza a doua a Deciziei nr. 33/2008 (pe care instanţa nu a motivat şi nu s-a pronunţat), rezultă că ei deţin un bun actual, în înţelesul acestei decizii de recurs în interesul legii.

În concursul dintre titluri, reclamanţi susţin că ei se află în posesia celui originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce a fost reconfirmat autorului lor, cu efect retroactiv şi în mod irevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Totodată, demersurile de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terţi şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de autorul recurenţilor, care să pună capăt acestei încălcări.

În jurisprudenţa actuală a curţii, s-a reţinut că, în ipoteza în care intimata deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, aceasta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următ. C. civ. şi/sau în baza Legii nr. 1/2009, evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie.

În acest context, Curtea Europeană a reţinut, în cauză, caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ., având în vedere implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât şi dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obţine cel puţin preţul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piaţă, dar şi plata îmbunătăţirilor aduse bunului.

În condiţiile în care intimata-pârâtă nu a sesizat în cauză instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a statului, nimic nu o împiedica pe aceasta să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care ar fi evinsă, ulterior, în condiţiile sesizării instanţei competente cu o cerere având acest obiect.

Recurenţii au susţinut că acţiunea în revendicare imobiliară nu este în niciun fel condiţionată de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul neproprietar, ea derivând direct din existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de protecţie a acestui drept. În cauză, nu se pune problema existenţei unui conflict între acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care acest ultim act normativ reglementează cazurile şi condiţiile în care imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Au precizat că Legea nr. 112/1995, sub imperiul căreia a avut loc vânzarea apartamentelor, nu este aplicabilă bunurilor cu privire la care statul român nu are un titlu valabil.

Aceştia au mai amintit că, la momentul preluării bunului de către stat fără titlu, nici autorii lor, dar nici ei înşişi nu au fost despăgubiţi în conformitate cu prevederile legale, astfel că, în situaţia respingerii capătului de cerere în revendicare prin compararea titlurilor, combinată cu imposibilitatea de a primi juste despăgubiri, atât autorul D., cât şi ei suportă o sarcină excesivă, dreptul de proprietate fiind în acest caz lipsit de eficienţă.

Din analiza şi compararea titlurilor, atât în baza dreptului comun şi/sau a Deciziei nr. 33/2008 teza ultimă, recurenţii au solicitat a se da eficienţă titlului lor, care este mai caracterizat şi provine de la adevăratul proprietar, pe când pârâta a dobândit de la un neproprietar.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 16 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 452 A din 3 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 20 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat, în esenţă, că este proprietara bunului revendicat, conform contractului încheiat cu G., ce nu a fost desfiinţat, imobilul fiind intabulat în cartea funciară.

A precizat că deşi acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă de plano, pe fond aceasta este neîntemeiată, deoarece în concursul dintre legea generală şi cea specială, se aplică prioritar legea specială.

Prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenţi s-a solicitat a se înlătura în totalitate apărările intimatei-pârâte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

În esenţă, recursul declarat a criticat nesoluţionarea de către instanţele de fond a acţiunii în revendicare deduse judecăţii prin aplicarea exclusiv a dreptului comun, aşadar prin utilizarea criteriului comparării titlurilor aflate în concurs, urmărirea succesiunii transmiterii dreptului din autor în autor şi recunoaşterea preferabilităţii aceluia mai bine caracterizat, respectiv a titlului ce dovedeşte o vechime mai mare, care provine de la autorul originar, ce a efectuat primul formalităţile de publicitate imobiliară.

Similar conţinutului cererii de chemare în judecată, reclamanţii au subliniat faptul că cererea lor în revendicare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 vechiul C. civ. şi, respectiv, art. 555 din Noul C. civ., cu excluderea Legii nr. 10/2001, al cărei regim juridic l-au declarat a fi neincident cauzei şi, în tot cazul, neinvocat de ei. Punctul IV al memoriului de recurs detaliază elementele prin raportare la care consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cererea de revendicare, după criteriul comparării titlurilor autorilor părţilor litigante, indicând şi argumentele pentru care consideră că titlul lor, în concursul cu cel al pârâtei, este mai bine caracterizat şi ar fi trebuit să-i fie recunoscută preferabilitatea.

Criticile recurenţilor, toate susţinând, în esenţă, teza dreptului comun cât priveşte cadrul legal de soluţionare a cauzei nu pot fi primite.

- Cu referire la cea dintâi critică a recursului, se reţine că instanţele de fond au statuat în mod corect şi pertinent asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dat fiind istoricul juridic al bunului revendicat, care a intrat în anul 1949 în patrimoniul URSS, de unde a fost preluat de statul român prin protocolul din 15 august 1952 şi predat spre administrare Sfatului Popular al Capitalei prin Decizia acestuia nr. 1801 din 4 noiembrie 1952, preluare ce a fost calificată ca fiind una fără titlu prin Decizia civilă nr. 5144 din 26 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel fiind, prin situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - şi aceasta independent de voinţa sau de alegerea manifestată de reclamanţi în cuprinsul acţiunii lor, dat fiind că părţile nu au un drept de opţiune în privinţa regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acţiunea acestora.

Aceste argumente ar fi fost suficiente cât să justifice aplicarea şi luarea în considerare, în rezolvarea litigiului, a regimului special al Legii nr. 10/2001, însă instanţele au observat, în plus, că de altfel, şi în litigiul soluţionat irevocabil prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5144 din 26 mai 2006, s-a reţinut incidenţa acestui act normativ, de ale cărui dispoziţii s-a prevalat însuşi reclamantul din acea cauză (numitul D., autor al recurenţilor de astăzi) în etapa procesuală a apelului soluţionat prin Decizia civilă nr. 1321A din 11 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În mod nefondat critică aceştia, cu trimitere la considerentele deciziei atacate, reţinerea împrejurării că autorul D. ar fi obţinut hotărârea de revendicare "prin incidenţa Legii nr. 10/2001", argumentând că acţiunea în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 1321A din 11 iunie 2004, ca şi cea de faţă, ar fi avut ca temei juridic dispoziţiile art. 480 C. civ., autorul lor alergând să continue acţiunea judiciară introdusă anterior Legii nr. 10/2001, iar nu să o suspende pentru a urma calea procesuală dată de acest act normativ.

Argumentul acestora nu combate statuarea instanţei de apel asupra incidenţei Legii nr. 10/2001 cazului dedus judecăţii care, atunci când afirmă aceasta, are în vedere normele dreptului material ale legii speciale menţionate, în timp ce critica recurenţilor afirmă un aspect necontestat al cauzei, respectiv neurmarea de către autorul lor a procedurii special instituite pentru obţinerea unei dispoziţii de restituire a bunului preluat abuziv de către stat (netrimiterea unei notificări entităţii deţinătoare), hotărârea obţinută (Decizia civilă nr. 1321/2004 a Curţii de Apel Bucureşti) fiind rezultatul unei proceduri judiciare ce a soluţionat o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dat de art. 480 C. civ.

Or, atât statuările instanţelor de fond ce au reţinut incidenţa regimului de reglementare al Legii nr. 10/2001 cazului dedus judecăţii, cât şi cele ale prezentei instanţe de recurs, au avut în vedere normele dreptului material ale actului normativ evocat, ca parte a cadrului juridic ce dă regimul de reglementare a bunului revendicat şi, implicit, a regimului de soluţionare a actualului litigiu.

În sfârşit, înşişi recurenţii admit implicit incidenţa acestui act normativ atunci când critică, fără temei după cum se va arăta, nesoluţionarea acţiunii în raport de "situaţia subsidiară prevăzută de Decizia nr. 33/2008 teza a doua", invocând faptul că instanţele nu s-ar fi pronunţat asupra acestui temei. Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a uniformizat practica instanţelor judecătoreşti privitoare la soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiuni care ridică problema concursului dintre legea specială şi legea generală, categorie în care se înscrie, în mod cert şi cu puterea evidenţei, şi acţiunea de faţă.

Astfel fiind, s-a stabilit corect că soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate avea loc exclusiv în raport de dreptul comun invocat de reclamanţi, după criteriile de soluţionare aplicabile unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente şi a drepturilor autorilor, cu recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, ci, cu luarea în considerare şi aplicarea regimului special dat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european ce a stabilit şi definit conţinutul noţiunii autonome de "bun actual".

- Tot nefondat pretind recurenţii că instanţele de fond ar fi ignorat argumentul decurgând din statuarea, cu putere de lucru judecat, a hotărârilor de soluţionare a acţiunii în revendicare formulată de autorul D., asupra preluării fără titlu valabil de către stat a întregului imobil din str. x, statuare care priveşte inclusiv spaţiile revendicate în cauză, deţinute de pârâta C..

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte reţine că această statuare a Deciziilor civile nr. 1321A din 11 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 5144 din 26 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost valorificată de ambele instanţe de fond în evaluarea situaţiei lor juridice în legătură cu imobilul din Bucureşti, str. x, funcţie de care au arătat că autorul reclamanţilor a avut un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, pe care l-a valorificat însă fără succes împotriva chiriaşelor cumpărătoare ale apt. 1 de la parter şi garsonierei de la subsol, prin promovarea unor acţiuni în revendicare de care mai apoi s-a desistat şi care s-au perimat (Dosar nr. x/2007 şi nr. y/2007 ale Judecătoriei sector 1).

Aceeaşi dezlegare a hotărârilor judecătoreşti invocate de recurenţi a constituit baza de analiză a instanţelor de fond, care a avut ca punct de pornire situaţia legală reţinută ca fiind aceea în care ambele părţi deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţie.

Totuşi, Înalta Curte are în vedere că acest element al situaţiei litigioase a cauzei nu putea constitui bază a unei analize care să privească eventuala nelegală înstrăinare de către Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, a celor două unităţi locative către chiriaşele cumpărătoare C. şi E., după cum au susţinut recurenţii, faţă de aspectul necontestării de către autorul reclamanţilor a celor două contrate de vânzare-cumpărare în termenul de 1 an defipt de art. 45 alin. final al Legii nr. 10/2001 (similar modului în care a acţionat acesta în Dosarul nr. x/2003 în raport cu chiriaşii cumpărători ai apt. 3, etj. 2 din acelaşi imobil, numiţii H., I. şi J.) şi de cel al promovării prezentei acţiuni (în anul 2016) cu mult după împlinirea aceluiaşi termen special de prescripţie, aspect de natură să se opună şi unei evaluări pe cale incidentală a respectivelor acte juridice.

În atare împrejurări, în mod corect s-a reţinut că cele două contracte de vânzare-cumpărare, deţinute în prezent doar de pârâta C., care a moştenit-o pe E., s-au consolidat prin necontestarea lor în procedura şi termenul special reglementate în acest scop de Legea nr. 10/2001 (art. 45), bucurându-se de prezumţia de legalitate şi validitate, de natură să justifice constatarea că şi pârâta se află în posesia unui "bun actual", cât priveşte spaţiile din imobilul situat în Bucureşti, str. x, dobândite de la stat, în baza unei legi în vigoare şi mai înaintea declarării pe cale jurisdicţională a nevalabilităţii titlului statului. Aceasta, în condiţiile în care, Legea nr. 10/2001 recunoaşte doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele vândute în baza unor contracte de vânzare-cumpărare neanulate, precum sunt şi cele deţinute de pârâtă.

- Cât priveşte considerentele deciziei de apel despre care recurenţii susţin că nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii, speţă care nu ridică probleme de plată a creanţelor datorate de stat ori de eşalonare a plăţilor în cadrul mecanismului de restituire prin echivalent, se reţine că, deşi nu au legătură cu situaţia juridică concretă a bunului revendicat, nu sunt cu totul străine analizei realizate, circumscrisă considerentelor ce explică cea de-a doua teză a Deciziei nr. 33/2008 potrivit căreia "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice". Aşadar, considerentele vizate au explicat de ce, în viziunea instanţei de apel, nu există, la data judecării prezentei cauze, neconcordanţe între Legea specială nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, date fiind soluţiile cu caracter reparator consacrate în legea internă, inclusiv cele ce asigură o dezdăunare prin echivalent a foştilor proprietari.

Prin urmare, nici aceste critici nu pot fi primite.

- Printr-o altă critică susţin recurenţii că în mod nelegal motivează instanţa de apel că, întrucât ei nu au formulat notificări, se impune respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare în temeiul Deciziei nr. 33/2008.

Critica în acest conţinut relevă o sublimare nepermisă a analizei ample şi complexe realizate de instanţa de apel, care nu şi-a justificat în aceşti termeni simplişti soluţia adoptată în cauză. Este adevărat că instanţa de apel, ca şi cea de primă instanţă, au reţinut, în analiza situaţiei litigioase a cauzei faptul că nici reclamanţii şi nici autorul lor nu au formulat în legătură cu imobilul litigios nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În egală măsură, însă au avut în vedere împrejurări precum aceea că autorul reclamanţilor nu a obţinut nicio hotărâre de restituire împotriva pârâtei, cu un conţinut şi de o valoare similară celei având nr. 1321A din 11 iunie 2004, pronunţată în contradictoriu cu cumpărătorii apt. 3 de la etj. 2 din imobilul din str. x, numiţii H., I. şi J., că acţiunile în revendicare promovate de autorul D. împotriva pârâtei şi a autoarei acesteia E. s-au perimat ca urmare a desistării acestuia de judecata lor, că prin Sentinţa civilă nr. 422 din 20 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă nu puteau fi transmise reclamanţilor mai multe drepturi decât avea însuţi numitul D. în legătură cu imobilul din str. x, că s-au consolidat, prin neatacarea lor cu acţiunea în constatarea nulităţii reglementată prin dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, atât contractul pârâtei de dobândire a apt. 1 de la parterul imobilului revendicat, cât şi contractul numitei E. de dobândire a garsonierei de la subsolul aceluiaşi imobil.

Evaluând toată această situaţie juridică, cu observarea jurisprudenţei CEDO şi a dezlegărilor cu valoare obligatorie ale Deciziei nr. 33/2008, instanţele de fond au stabilit că în speţă se regăseşte ipoteza în care ambele părţi deţin "un bun", în sensul noţiunii autonome conturată în jurisprudenţa instanţei de contencios european, în legătură cu imobilul a cărui proprietate se dispută, şi, în concursul dintre cei doi titulari ai acestuia, în raport de elemente concrete mai sus evocate, au apreciat că se impune o soluţie de ocrotire a securităţii raporturilor juridice şi a drepturilor dobândite de pârâtă, consolidate în timp.

Astfel fiind, respingerea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii de către reclamanţi nu este nicidecum rezultat al observaţiei (exclusive) că reclamanţii sau autorul lor nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 prin trimiterea unei notificări entităţii deţinătoare ori al aprecierii necesităţii urmării căii acestei legi speciale de către reclamanţi, după cum critică aceştia, astfel cum nu este nici consecinţa nesoluţionării sale în raport de dezlegările deciziei nr. 33/2008, teza a doua, de vreme ce rezultă cu evidenţă că tocmai în aplicarea acestora a fost justificată soluţia adoptată.

Aprecierea instanţelor că nu doar reclamanţii deţin un "bun", ci şi pârâta justifică un "bun actual" în privinţa spaţiilor din imobilul revendicat, dobândite în baza legii şi în mod necontestat, nu demonstrează că instanţa de apel nu ar fi soluţionat cauza prin aplicarea dezlegărilor din Decizia nr. 33/2008, după cum fără temei critică recurenţii.

Se observă că atunci când neagă calitatea pârâtei de titular al unui "bun actual", reclamanţii fac din nou trimitere la argumentul că Statul român ar fi încheiat acte de înstrăinare cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, aspect care însă, precum s-a arătat, nu a fost stabilit anterior într-o eventuală acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de cumpărare a apt. 1 şi a garsonierei de la subsol, formulată în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi, de asemenea, care nu mai poate fi verificat în prezenta judecată nici pe cale incidentală faţă de împlinirea termenului special de prescripţie instituit prin alin. ultim al art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În considerarea aceloraşi împrejurări au fost, pe bună dreptate, declarate drept ineficace juridic criticile reclamanţilor din apel, critici circumscrise toate ideii de nelegalitate a contractelor de vânzare-cumpărare de dobândire de către pârâtă şi numita E. a spaţiilor din imobilul constând în apt. 1 şi garsoniera de la subsol şi evocate la pagina 25, par. 3 a deciziei atacate.

Susţinerea recurenţilor în sensul că argumentele lor îndreptate împotriva contractelor de vânzare-cumpărare de dobândire a spaţiilor din imobil de către pârâtă şi de către numita E. au fost formulate, nu în scopul analizării cauzelor de nulitate a acestora (deoarece, prin temeiul său, acţiunea în revendicare nici nu presupunerea o atare analiză), ci drept criterii de preferabilitate a titlurilor aflate în concurs (aşadar, în detrimentul pârâtei) nu poate fi avută în vedere pentru aceleaşi considerente: o declarare a nevalabilităţii celor două acte juridice în cadrul acţiunii specifice reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu a avut loc anterior, iar în cadrul actualei judecăţi actele juridice în discuţie se impun cu titlu legal şi valabil, emiterea unor judecăţi de valoare asupra condiţiilor încheierii acestora (fie şi numai în scop de stabilire a preferabilităţii titlurilor în concurs) nemaiputând fi realizată decât cu eludarea alin. final al art. 45.

Este inutilă analiza criticilor repetate prin care, sub diverse forme, recurenţii afirmă că ei deţin un "bun actual" dat fiind că, aşa cum s-a arătat anterior, instanţele de fond au reţinut această situaţie juridică în privinţa reclamanţilor în legătură cu imobilul revendicat.

Cât priveşte posibilităţile de dezdăunare a chiriaşei cumpărătoare prin mecanismul acţiunii în garanţie pentru evicţiune, se reţine că acesta nu poate constitui în sine argument pentru admiterea acţiunii în revendicare, cât timp în analiza bazată pe criteriile la care recurge Decizia nr. 33/2008 teza a doua, s-a stabilit că titlul său juridic este preferabil în raport cu cel al reclamanţilor.

Lipsa de eficienţă a dreptului de proprietate al reclamanţilor raportat la cele două spaţii din imobil deţinute de pârâtă, pe care aceştia au reclamant-o cu trimitere la imposibilitatea de a primi despăgubiri, nu îşi are cauzalitatea decât în decizia autorului acestora de a nu formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a-şi asigura astfel accesul la măsurile reparatorii reglementate pentru cazul imposibilităţii restituirii în natură a bunului şi, totodată, în lipsa de stăruinţă a acestuia în soluţionarea acţiunilor în revendicare pornite împotriva pârâtei şi a numitei E. în Dosarele nr. x/2007 şi y/2007 Astfel fiind, sarcina excesivă pe care o reclamă aceştia nu poate fi imputată nici pârâtei (prin admiterea acţiunii în revendicare) şi nici regimului legal al bunului în reglementarea situaţiei juridice a căruia legiuitorul a prevăzut toate măsurile necesare asigurării unei forme de reparaţie pentru fostul proprietar (restituirea în natură, acordarea altor bunuri în compensaţie, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent), ci însuşi autorului reclamanţilor, care nu a dorit să-şi deschidă calea spre obţinerea acestora.

Prin urmare, ar fi excesiv şi inechitabil, după cum corect au apreciat ambele instanţe, ca altcineva (pârâta) să suporte consecinţele acestui mod ineficient de protejare a dreptului de proprietate.

În sfârşit, cât priveşte critica în sensul că admiterea acţiunii în revendicare nu e condiţionată de anularea titlului exhibat de pârât asupra bunului revendicat este perfect validă cu titlu general. La cazul concret, aceasta nu demonstrează o nelegalitate a deciziei atacate deoarece instanţele nu au respins acţiunea în revendicare cu justificarea că pârâta ar deţine un titlu valid, neatacat pe calea acţiunii în anulare, ci au reţinut această împrejurare ca fiind una ce califică juridic poziţia pârâtei în raport cu bunul deţinut ca fiind corespunzătoare "titularului unui bun actual", cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurenţilor sprijinite pe dispoziţiile art. 488 alin(1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţi să plătească intimatei C. 2380 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocat, pentru plata căruia au fost depuse dovezi la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 452 A din 3 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţi la 2380 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.

GGC - LM