Tort liability claim for damages from annulled building permits rejected due to absence of illicit act in judicial challenge

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâţii Prefectul judeţului Harghita, în calitate de reprezentant al Guvernului României şi Instituţia Prefectului judeţului Harghita, solicitând obligarea acestora la: repararea prejudiciului în cuantum de 4.397.601,24 RON (echivalentul sumei de 968.400 Euro, la cursul BNR din data de 31 decembrie 2016) reprezentând plăţile efectuate către B. în baza contractului de proiectare, achiziţii şi construcţii din data de 13 mai 2013, având ca obiect edificarea şi punerea în funcţiune a unei hidrocentrale cu capacitatea nominală de 0,998 MW, pe râul Homorod, investiţie rămasă nefinalizată ca urmare a demersului judiciar nefondat întreprins de pârâta Instituţia Prefectul judeţului Harghita, având ca obiect anularea Autorizaţiei de construcţie nr. x/2011 şi a certificatului de urbanism nr. x/2010, ambele emise de Consiliul Judeţean Harghita, suspendare act administrativ şi oprirea lucrărilor la această microcentrală; plata de despăgubiri echivalente cu dobânda legală, în cuantum de 941.829,27 RON (echivalentul sumei de 207.401,13 Euro, la cursul BNR din data de 31 decembrie 2016), calculate pentru perioada 11 mai 2013 - 31 decembrie 2016 şi în continuare până la achitarea integrală a sumei datorate; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În baza cererii precizatoare depusă de reclamantă, prima instanţă a dispus - la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2017 - introducerea în cauză a SC C. SRL în calitate de reclamantă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Încheierea nr. 6 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins, în principiu, cererea de chemare în garanţie a Inspectoratului de Stat în Construcţii prin Direcţia Regională în Construcţii Centru, formulată de pârâţii Prefectul Judeţului Harghita în calitate de reprezentant al Guvernului României, şi Instituţia Prefectului din judeţul Harghita, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri au declarat apel pârâţii

Prin Decizia nr. 64/A din 15 februarie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul astfel declarat şi a schimbat în parte încheierea atacată, în sensul că a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva Inspectoratului de Stat în Construcţii, prin Inspectoratul Regional în Construcţii Centru.

Prin Sentinţa civilă nr. 613 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă după reluarea judecăţii asupra fondului cauzei, au fost respinse excepţiile privind: lipsa calităţii procesual active a reclamantei A. SRL; lipsa calităţii procesual active a reclamantei C. SRL; inadmisibilitatea şi tardivitatea. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantelor, şi a fost respinsă fiind fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de Prefectul Judeţului Harghita împotriva Inspectoratului de Stat în Construcţii - ISC.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele SC A. SRL şi SC C. SRL

3. Apelul declarat în cauză şi hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 9/A din 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele SC A. SRL şi SC C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 613 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele-apelante SC A. SRL şi SC C. SRL.

Motivele de casare invocate sunt cele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., raportat la aplicarea greşită a art. 1349 şi 1385 din C. civ., respectiv art. 219 din C. civ.

În raport de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ. sunt formulate următoarele critici:

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanţei obligarea intimaţilor-pârâţi, în solidar, la plata sumei care reprezintă plăţile efectuate către B.. în baza contractului de proiectare, achiziţii şi construcţie din 13 mai 2013, şi la plata dobânzilor aferente acestei sume.

În acest mod, a fost limitată întinderea prejudiciului la prejudiciul efectiv produs, respectiv cel constând în: contravaloarea facturilor achitate către B.,. în temeiul contractului de proiectare, achiziţii şi construcţie încheiat la data de 13 mai 2013.

Prin modul de soluţionare a apelului, instanţa nu a lămurit exact obiectul cauzei, fără să observe că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere principal, şi anume că nu s-a pronunţat asupra întinderii prejudiciului limitat la pierderea suferită. Motivele descrise în considerente sunt străine de natura cauzei deoarece nu se referă la pierderea efectiv suferită, iar motivarea sentinţei instanţei de fond se axează pe partea din prejudiciu ce nu constituie obiectul acestui litigiu, deci hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

În schimb, instanţa de apel nici nu a trecut la analiza limitelor investirii, ci s-a oprit la chestiunea faptei ilicite - concluzionând că introducerea unei acţiuni în justiţie nu poate fi calificată drept o faptă ilicită - fără a analiza şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul şi legătura de cauzalitate). Consideră recurentele că ar fi trebuit să fie analizate toate aceste elemente, întrucât, în lipsa lor, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Mai susţin recurentele că a fost făcută o greşită aplicarea a art. 1357, art. 1385, 1349 şi art. 219 din C. civ.

Se precizează că acest motiv de recurs este strâns legat de oportunitatea oferită de cadrul legislativ românesc în domeniul energiei regenerabile (Legea nr. 220/2008), arătându-se că recurenta a decis să investească într-o microhidrocentrală în jud. Harghita, pe râul Homorodul Mare, în condiţiile Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată.

În continuare, recurentele fac o expunere amplă a motivaţiei pe care au avut-o spre a lua decizia efectuării acestei investiţii.

Menţionează că, în vederea realizării investiţiei, s-a adresat Consiliului Judeţean Harghita pentru a obţine certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire aferente acestei investiţii. A obţinut toate avizele şi autorizaţiile solicitate în acest sens, demersurile de avizare/autorizare fiind desfăşurate cu respectarea tuturor cerinţelor legale.

În temeiul Autorizaţiei de construire nr. x din 7 ianuarie 2011, recurenta SC A. SRL a încheiat contractul de proiectare, achiziţii şi construcţie, din data de 13 mai 2013, a angajat firma B. pentru a executa lucrările pentru proiectarea, construcţia, instalarea şi punerea în funcţiune a unei centrale hidroelectrice cu capacitatea de 0,998 MW, pe râul Homorod jud. Harghita. Înainte de semnarea respectivului contract, a obţinut o expertiză hidrogeologică şi o expertiză geotehnică asupra amplasamentului şi proiectului, în special asupra fezabilităţii realizării proiectului.

Părţile au convenit, prin acelaşi contract, ca termen de finalizare a investiţiei - în sensul punerii în funcţiune a microhidrocentralei -, data limită de 31 decembrie 2013.

Preţul total al investiţiei este de 3.000.000 Euro + TVA, modalitatea de plată fiind reglementată de pct. 14 din contract.

Mai precizează recurentele că lucrările de construire a microhidrocentralei au fost demarate în baza Autorizaţiei de construcţie nr. x din 7 ianuarie 2011 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, dar şi că pentru realizarea investiţiei a fost împrumutată din surse exterioare o sumă de 1.000.000 euro.

Relativ la plăţile efectuate pentru investiţia demarată de contractant, se fac următoarele menţiuni:

Cocontractantul B. a emis facturi, plata acestora fiind realizată în zilele de 23 mai 2013, respectiv 9 iulie 2013 - astfel cum reiese din actele depuse în dosar.

Ca urmare a promovării acţiunii în contencios administrativ, înregistrată sub nr. x/2013, la data de 4 septembrie 2013, lucrările la microhidrocentrală au fost oprite, pierzându-se astfel - în opinia recurentelor - posibilitatea finalizării investiţiei şi a punerii în funcţiune a acesteia până la data limită de 31 decembrie 2013 (termen stipulat în contract), şi implicit rentabilitatea acestui proiect.

S-a procedat astfel de către societate ca urmare a scandalului mediatic zonal, respectiv a presiunilor exercitate asupra conducerii firmei de către diferitele organizaţii privind protecţia mediului.

Consideră recurentele că, dacă Prefectul Judeţului Harghita nu ar fi sesizat instanţa pe data de 04 septembrie 2013 (în respectivul proces fiind dispusă suspendarea autorizaţiei de construire ca urmare a promovării acţiunii, ceea ce a determinat lucrările de construcţie), ar fi existat posibilitatea reală ca societatea să îşi acrediteze noua hidrocentrală înainte de finele anului 2013 şi, drept consecinţă, s-ar fi calificat pentru obţinerea celor 3 certificate verzi pe MWh energie electrică produsă anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 994/2013, obţinând avantajele previzionate la momentul demarării investiţiei. Prin H.G. nr. 994/2013 s-a dispus reducerea numărului de certificate verzi prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a), c) şi f) din Legea nr. 220/2008, măsurile de reducere aplicându-se centralelor noi care urmau să fie acreditate după data de 1 ianuarie 2014.

Referitor la litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, se arată că a fost soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 2100 din 27 iunie 2014, în sensul respingerii acţiunii formulate de Prefectul Judeţului Harghita. Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 37/R din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş.

Când o instanţă de judecată este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, trebuie să analizeze toate elementele, dar mai ales elementul prejudiciu, deoarece cele două elemente se analizează împreună.

Mai critică recurentele decizia instanţei de apel în sensul că prin aceasta nu s-a analizat nici existenţa sau inexistenţa faptei ilicite prin prisma alin. (2) al art. 1357 din C. civ.

Orice faptă a omului sau, potrivit art. 219, a persoanei juridice, care cauzează altuia un prejudiciu se consideră a fi o faptă ilicită şi nu trebuie ca fapta în sine să constituie o infracţiune, o contravenţie, ci - în susţinerea recurentelor - doar să fie o faptă pozitivă de natură să aducă un prejudiciu, inclusiv intereselor legitime, conform art. 1359 din C. civ.

Necesitatea existenţei unei fapte ilicite, ca element distinct al răspunderii civile, este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1).

Se arată că, în speţă, demersul judiciar al pârâtului Prefectul Judeţului Harghita, din 4 septembrie 2013, promovat în plin proces de derulare a investiţiei, le-a determinat pe recurente să oprească continuarea lucrărilor la această investiţie. Fapta ilicită a Prefectului Judeţului Harghita se circumscrie împrejurării că, înainte de a promova această acţiune, trebuia - chiar dacă exista o sesizare din partea Inspectoratului de Stat în Construcţii, Direcţia Regională în Construcţii Centru Braşov - să dea dovadă de diligentă, să verifice temeinicia constatărilor anterior demarării unei acţiuni în instanţă, să anticipeze şi să evalueze consecinţele demersului. Legea nr. 340/2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului, în art. 1 alin. (3) prevede faptul că "Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local", iar art. 5 reglementează faptul că activitatea Prefectului de întemeiază pe principiile eficienţei şi responsabilităţii.

În opinia recurentelor, acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât Consiliul Judeţean Harghita a depus contestaţia nr. 22278 din 2 august 2013 la procesul-verbal de control, arătând că aceste acte au fost emise cu respectarea condiţiilor legale.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă - în susţinerea recurentelor - existenţa legăturii de cauzalitate între demersului pârâtului Prefectul Judeţului Harghita şi prejudiciul suferit de societăţile reclamante în urma demarării unui proces nefundat. Deşi nu s-a solicitat şi lucrum cessans, nu poate fi analizat raportul de cauzalitate fără a se observa şi faptul că societăţile recurente au pierdut şansa de a obţine avantajul scontat, estimat.

Se mai precizează că, având în vedere fapta ilicită comisă de către Prefectul Judeţului Harghita, acţiunea pendinte este întemeiată pe dispoziţiile art. 219 C. civ., coroborat cu următoarele: art. 19 din Legea nr. 340/2004, prevederile Legii nr. 188/1999, prevederile Legii nr. 215/2001. Prin aceste reglementări, legiuitorul a lăsat la aprecierea Prefectului anularea actelor administrative prin promovarea unei acţiuni în contencios administrativ, fără a institui în acest sens o obligaţie legală imperativă.

Nu trebuie ignorat faptul că drepturile subiective se exercită în societate, fiind recunoscute pentru ca titularii lor să-şi realizeze anumite interese; ele nu trebuie exercitate în alte scopuri sau cu intenţia de a prejudicia pe alţii ori de a face rău. Conform art. 15 din C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

În raport de menţionata dispoziţie legală, care interzice abuzul de drept, se arată că între introducerea unei acţiuni în justiţie şi pierderea cauzată recurentelor există o disproporţionalitate vădită, şi când unei instituţii guvernamentale i se conferă un atribut prevăzut de lege, dar prin acest atribut se cauzează un prejudiciu oricărei persoane, abuzul de drept este evident, deoarece instituţia prefectului trebuia să analizeze, să chibzuiască care sunt consecinţele acestei acţiuni, chiar prevăzut de lege.

Precizează recurentele că instanţa de apel a concluzionat că intentarea unei acţiuni în justiţie, din moment ce este prevăzută de lege, nu poate fi calificată ca şi un abuz, dar barometrul unei democraţii constă tocmai în faptul că doar posibilitatea legală nu înseamnă că nu trebuie să cântărească dacă, prin consecinţele unei astfel de acţiuni, nu se cauzează altcuiva vreun prejudiciu.

În acest context, se aminteşte că instanţa de recurs - în cadrul litigiului soluţionat de instanţa de contencios administrativ - a stabilit că erau obţinute toate avizele şi autorizaţiile necesare emiterii autorizaţiei de construcţie, aspect cunoscut şi de Instituţia Prefectului judeţului Harghita, care, cu toate acestea, a introdus acele acţiuni de contencios administrativ; din această cauză consideră recurentele că a fost un abuz de drept demersul prefectului. Prefectul Judeţului Harghita a depăşit limitele exercitării normale a dreptului său, şi a determinat un prejudiciu în dauna recurentelor prin exercitarea excesivă, nerezonabilă şi neproporţională a dreptului recunoscut de lege.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de fond.

În drept, sunt invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ., art. 219 C. civ., art. 1349 C. civ., art. 1385 C. civ., Legea nr. 220/2008, art. 19 din Legea nr. 340/2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 188/1999, republicată, privind statutului funcţionarilor publici., cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 215/2001, republicată, privind administraţia publică locală.

Intimaţii-pârâţi Prefectul Judeţului Harghita, Instituţia Prefectului, judeţului Harghita şi Inspectoratul de Stat în Construcţii, au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată la data de 1 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele SC A. SRL şi SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 9/A din 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată la data de 19 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În conţinutul primului motiv de recurs - care a fost circumscris de recurente motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - se susţine că instanţa de apel nu a lămurit exact obiectul cauzei şi că a respins apelul formulat fără a observa că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere principal, respectiv că, în loc să se pronunţe cu privire la întinderea prejudiciului limitat la pierderea suferită, motivele expuse în sentinţă sunt străine de natura cauzei pentru că ele "se axează pe partea de prejudiciu ce nu constituie obiectul prezentului litigiu". Această critică este corelată de recurente cu un fragment extras din considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă, considerente prin care s-a reţinut în esenţă că "ar fi trebuit să dovedită pierderea certă pe care au suferit-o reclamantele, respectiv care era profitul estimat în condiţiile în care lucrarea era finalizată la termen şi care era profitul estimat în condiţiile în care termenul de execuţie s-a prelungit cu durata suspendării".

Prin criticile astfel formulate, practic se evidenţiază existenţa unor motive străine de natura pricinii în hotărârea primei instanţe, iar nu în hotărârea pronunţată în etapa apelului.

Cum recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate - în conformitate cu prevederile art. 488 raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. - exclusiv aspecte care privesc nelegalitatea deciziei date în etapa procesuală imediat anterioară (în speţă, în etapa apelului), nu pot forma obiect al controlului judiciar considerentele din hotărârea primei instanţe relativ la care recurentele afirmă că ar fi unele străine de natura cauzei. Ca atare, nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin raportare la aceste pretinse motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care respectivele motive nu se regăsesc în conţinutul decizie recurate.

Dintr-o altă perspectivă, în cadrul aceluiaşi prim motiv de recurs se reproşează instanţei de apel că nu a lămurit exact obiectul cauzei şi, astfel, a respins apelul formulat.

Această susţinere critică tinde la a fi ilustra o abatere a instanţei de apel de la principiul disponibilităţii, pentru că ea configurează împrejurarea în care litigiul a fost soluţionat în alte limite decât cele date de actul de învestire reprezentat de cererea de chemare în judecată; asemenea aspecte critice se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - urmând a fi analizate şi din această perspectivă - pentru că privesc nerespectarea unor norme procedurale care au valoare de principii de drept.

Formulând o asemenea critică, recurentele ignoră însă fizionomia apelului, care are printre trăsăturile sale esenţiale şi aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se realizează o verificare privitoare la legalitatea şi temeinicia unei judecăţi care deja a avut loc (în primă instanţă), limitele acestui control fiind riguros stabilite prin art. 477 alin. (1) şi art. 179 alin. (1) din C. proc. civ. Prin aceste din urmă norme procedurale se limitează judecata în apel la aspectele care sunt criticate prin cererea de apel, şi cele care sunt invocate de instanţă ca motive de ordine publică.

În speţă, părţile reclamante nu au invocat - prin motivele de apel - analizarea şi soluţionarea pretenţiei lor în alte limite decât cele care au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, situaţie faţă de care limitele impuse de art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. nu permiteau instanţei de apel nici realizarea unui control judiciar relativ la acest aspect şi nici posibilitatea de a rejudeca ea însăşi cererea introductivă. Corespunzător limitelor în care a fost învestită prin cererea de apel formulată de reclamante, şi în acord cu exigenţele acestor din urmă norme procedurale, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma criticilor care se refereau la: analiza greşită a condiţiilor necesare angajării, în speţă, a răspunderii civile delictuale a paraţilor; analizarea "simplistă" a probelor administrate de reclamantele apelante, şi necesitatea evaluării acestora în corelare cu cele administrate de celelalte părţi; interpretarea eronată a legislaţiei ce cârmuieşte răspunderea pentru faptele ilicite sau licite săvârşite de organele persoanei juridice în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

De remarcat că nici nu a fost invocat vreun motiv de ordine publică de natură a avea ca efect învestirea instanţei de apel cu o analiză privind respectarea - de instanţa fondului - a limitelor procesuale raportat la conţinutul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte notează că aspectele critice expuse prin motivele de recurs relativ la considerentele (evocate de parte) ce au fost reţinute de prima instanţă nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală pentru că ele sunt unele cu caracter omssio medio, şi analiza lor este oprită prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită această critică nici din perspectiva motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte critica prin care se susţine că instanţa de apel s-a limitat în mod eronat la a analiza numai fapta ilicită imputată Prefectului jud. Harghita, şi a lăsat neanalizate celelalte elemente/condiţii necesare angajării răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că are caracter vădit nefondat prin raportare la dispoziţiile art. 1357 din C. civ., normă conform căreia " (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Din economia normei juridice enunţate reiese cu evidenţă că angajarea răspunderii pentru fapta proprie (din care decurge obligaţia de dezdăunare) este posibilă numai în măsura în care sunt cumulativ întrunite toate condiţiile pe care legea le enumeră, şi anume: existenţa faptei ilicite a persoanei în privinţa căreia se solicită angajarea răspunderii, vinovăţia acestei persoane (chiar şi sub forma celei mai uşoare culpe), existenţa unui prejudiciu în patrimoniul celui care pretinde despăgubirea, existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

Prezenţa cerinţei legale de întrunire cumulativă a menţionatelor condiţii conduce la concluzia că absenţa oricăreia dintre ele constituie un obstacol pentru angajarea răspunderii civile pe acest temei juridic.

În contextul unei acţiuni în justiţie prin care se urmăreşte angajarea răspunderii civile (delictuale) pentru fapta proprie, acţiune circumscrisă domeniului de aplicare a prevederilor art. 1357 din C. civ., se impune a fi analizată cu prioritate existenţa sau inexistenţa unei fapte cu caracter ilicit (a părţii/părţilor pârâte) pentru că toate celelalte elemente ale acestei forme de răspundere civilă se raportează mod necesar la acest element-premisă.

În măsura în care se constată inexistenţa faptei cu caracter ilicit pe care partea reclamantă a înţeles să o impute persoanei/persoanelor chemat(e) în judecată, în mod evident nu poate fi stabilită o obligaţie de despăgubire pe temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie, astfel că devine de prisos a se efectua orice analiză relativă la prejudiciul pretins suferit de partea reclamantă sau la existenţa unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu şi conduita părţii pârâte.

Având în vedere aceste coordonate legale imperative, care sunt definitorii pentru orice acţiune în justiţie în cadrul căreia se cere obligarea pârâtului la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită săvârşită de partea pârâtă, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, subsecvent constatării inexistenţei caracterului ilicit al faptei pe care reclamantele au imputat-o pârâtului Prefectul jud. Harghita, nu mai este necesară analiza susţinerilor apelantelor referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate. O analiză a acestor ultime elemente ar fi fost lipsită de orice utilitate în soluţionarea pricinii, pentru că absenţa condiţiei/elementului de a exista o faptă ilicită avea drept unică consecinţă constatarea lipsei de temeinicie a pretenţiei de angajare a răspunderii civile delictuale.

Ţinând seama de aceste considerente, se constată caracterul nefondat al critici prin care se susţine că lipsa unei analize a instanţei de apel referitoare la condiţiile privind prejudiciul şi legătura de cauzalitate ar constitui o situaţie de nemotivare a soluţiei adoptate prin hotărâre, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurente motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine greşita aplicare a prevederilor art. 1357, 1385, 1389 şi 219 din C. civ.

Expunerea făcută de recurente, în acest context, cu privire la oportunitatea oferită de cadrul legislativ naţional în domeniul energiei regenerabile, la beneficiile producerii energiei din surse regenerabile şi la decizia acestora de a uza de respectiva oportunitate constituie o reiterare a unora dintre motivele promovării acţiunii pendinte, neconţinând vreo critică de nelegalitate la adresa judecăţii ce s-a realizat prin decizia supusă controlului judiciar.

Situaţia de fapt a fost stabilită, pe baza analizei probelor administrate, de instanţele de fond şi apel, corespunzător competenţelor care le sunt conferite prin dispoziţiile art. 22 alin. (1), (2) şi 4 din coroborat cu art. 264 din C. proc. civ.

În recurs nu este posibilă reevaluarea probelor, şi a situaţiei de fapt ce a fost reţinută în raport de acestea, acestei căi de atac extraordinare fiindu-i rezervată - prin art. 488 din C. proc. civ. - numai posibilitatea realizării unui control de relativ la aspecte de nelegalitate a deciziei instanţei de apel.

Pe cale de consecinţă, o situaţie de fapt - cum este cea amplu expusă de recurente, cu trimiteri la probele administrate - care se deosebeşte de cea reţinută de instanţele ierarhic inferioare nu poate constitui suportul unei analize circumscrise coordonatelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind necesar a se realiza controlul de legalitate prin raportare la situaţia de fapt stabilită prin decizia supusă controlului judiciar.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanţa de apel a analizat conduita adoptată de Prefectul jud. Harghita în legătură cu formularea (la data de 4 septembrie 2013) şi susţinerea acţiunii în contencios administrativ care a format obiectul Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Harghita (prin care s-a solicitat anularea certificatului de urbanism şi a Autorizaţiei de construire nr. x/2011), această analiză fiind realizată însă prin raportare la toate actele dosarului, iar nu numai la cele pe care părţile reclamante au înţeles să le invoce.

Astfel, s-a constatat că respectiva acţiune promovată la instanţa de contencios administrativ a fost formulată după ce la Instituţia Prefectului au fost înregistrate sesizări (în luna iulie 2013) ale mai multor locuitori din localitatea în care se realizau lucrările de construire a microhidrocentralei, sesizări prin care se solicita chiar anularea autorizaţiei de construire, iar subsecvent acestora Prefectul a solicitat instituţiilor competente să efectueze verificări cu privire la aceste lucrări de construire. De asemenea, s-a reţinut că în urma verificărilor astfel efectuate s-a constatat: că reclamanta adusese mai multe modificări proiectului tehnic iniţial al investiţiei; că aceste modificări au necesitat obţinerea în anul 2013 a unui Aviz modificator al Avizului de gospodărire a apelor nr. 308 din 7 decembrie 2010; că la data de 14 august 2013 societatea apelantă a fost sancţionată contravenţional de Consiliul Judeţean Harghita pentru că lucrările executate nu au respectat prevederile Autorizaţiei de construire nr. x/2011, iar, potrivit art. 54 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, modificarea proiectului tehnic iniţial are drept consecinţă pierderea valabilităţii autorizaţiei de construire; că la data de 22 iulie 2013 Inspectoratul de Stat în Construcţii a încheiat un proces-verbal de constatare în sensul că Autorizaţia de construire nr. x/2011 şi certificatul de urbanism nu au fost încheiate în condiţii de legalitate; că, prin adresa emisă la data de 22 august 2013, Consiliul Judeţean Harghita a înştiinţat-o pe recurenta A. SRL despre faptul că Autorizaţia de construire şi-a pierdut valabilitatea şi a cerut acestei societăţi oprirea imediată a lucrărilor până la emiterea unei noi autorizaţii de construire; că instanţa de contencios administrativ a constatat - în dosarul constituit pe baza acţiunii promovate de Prefectul jud. Harghita la 4 septembrie 2013 - în şedinţa publică din data de 4 decembrie 2013 intervenirea suspendării de drept a autorizaţiei de construire.

Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel în coordonatele menţionate anterior relevă împrejurarea că demersul judiciar iniţiat de Prefectul jud. Harghita nu numai că a fost precedat de o sesizare din partea unor particulari care locuiesc în vecinătatea amplasamentului microhidrocentralei şi de un complex de demersuri administrative prin care au fost sesizate instituţiile abilitate spre a efectua verificări referitoare la legalitatea lucrărilor de construire a microhidrocentralei, dar promovarea acţiunii în justiţie a avut ca fundament şi constatări prin care aceste din urmă instituţii concluzionau, corespunzător competenţelor lor, în sensul că lucrările efectuate nu erau conforme celor pentru care reclamanta deţinea Autorizaţia nr. x/2011.

Relevat de observat este şi faptul că, s-a reţinut că anterior promovării aceleaşi acţiuni în contencios administrativ, societatea reclamantă recurentă - titulara autorizaţiei de construire - fusese sancţionată contravenţional pentru nerespectarea proiectului tehnic iniţial, şi totodată fusese înştiinţată de consiliul Judeţean Harghita despre încetarea valabilităţii Autorizaţiei de construire nr. x/2011 ca efect al nerespectării proiectului tehnic iniţial, în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 839/2009.

Acest context factual care a fost reţinut prin decizia recurată reliefează, pe de o parte, o conduită diligentă a Prefectului jud. Harghita, conduită care reflectă un echilibru în exercitarea atribuţiilor conferite prin 1 alin. (3), art. 19 alin. (1) lit. a) şi c), şi prin art. 20 din Legea nr. 340/2004, iar, pe de altă parte, o conduită a societăţii reclamante (de a demara lucrările de construire în baza unui proiect tehnic ce a fost modificat pe parcursul efectuării acestora fără a obţine o nouă autorizaţie corespunzătoare acestor modificări) de natură a oferi indicii rezonabile de nerespectare a condiţiilor impuse de lege spre a efectua lucrările de construire a microhidrocentralei.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios lipsa caracterului ilicit al faptei Prefectului jud. Harghita de a promova acţiunea în justiţie prin care s-a solicitat anularea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire; împrejurarea că respectiva acţiune a fost respinsă ca nefondată nu este de natură a reliefa o atare calificare a demersului judiciar respectiv pentru că această împrejurare constituie doar unul dintre aspectele situaţiei de fapt complexe ce s-a stabilit relativ la raportul juridic concret existent între părţi.

În raport de aceste constatări, Înalta curte reţine caracterul nefondat al criticilor prin care se susţine greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 340/2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului, a Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi a Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

În ce priveşte argumentele expuse de recurente relativ la prejudiciul pe care l-au încercat - prejudiciu descris ca fiind reprezentat de plata unei prime tranşe a investiţiei - şi la raportul de cauzalitate, Înalta Curte constată că acestea constituie aspecte inutil a fi analizate, pentru că, şi în ipoteza în care s-ar constata îndeplinirea lor, o atare situaţie nu ar putea conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor atâta vreme s-a constatat că aceştia din urmă nu sunt culpabili de săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit.

Art. 219 din C. civ., la care recurentele fac referire, prevede că "(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi".

Această dispoziţie legală, care consacră răspunderea persoanei juridice pentru faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale, oferă suportul juridic al angajării răspunderii civile a acestei categorii de subiecte de drept, însă nu poate suplini obligaţia instanţei de a analiza existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii civile corespunzător formei de răspundere ce a fost invocată de părţile reclamante.

Concret, în speţă această normă nu putea constitui prin ea însăşi temeiul pronunţării unei soluţii de admitere a cererii de despăgubire formulate de reclamantele recurente atâta vreme cât pretenţiile acestora au fost fundamentate pe ipoteza existenţei unei fapte ilicite (de natură a atrage răspunderea civilă delictuală) a pârâţilor, iar instanţa a constatat că probele administrate nu configurează ipoteza astfel susţinută.

Teza abuzului de drept pe care recurentele o evocă este una care nu are ca reper situaţia de fapt complexă ce a fost stabilită prin decizia recurată - astfel cum a fost descrisă în precedent -, ci se raportează la chestiuni abstracte, sau la o situaţie de fapt (diferită) pe care aceste părţi au descris-o. Or, asemenea aspecte teoretice şi abstracte şi situaţia descrisă de recurente nu pot constitui suportul unei analize în cadrul recursului pendinte, pentru că nu au corespondent în decizia care poate forma obiect al controlului judiciar în raport cu exigenţele ce derivă din prevederile art. 488 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, conduita Prefectului jud. Harghita a fost evaluată prin raportare atât la atribuţiile care îi sunt conferite acestuia prin lege, cât şi la deficienţele ce s-au stabilit de instituţii abilitate în privinţa modului în care reclamantele au acţionat pentru efectuarea lucrărilor de construire a microhidrocentralei. Nu se poate evalua conduita Prefectului în mod izolat de împrejurările de fapt în care ea a fost realizată - astfel cum o descriu recurentele spre a o califica drept expresie a unui exerciţiu abuziv al dreptului - pentru că o asemenea analiză că avea drept consecinţă negarea competenţelor conferite instanţelor de fond prin art. 22 alin. (1), (2) şi 4 raportat la art. 64 din C. proc. civ., respectiv acelea de a face propria evaluare a probelor şi de a stabili situaţia de fapt căreia să i se aplice dispoziţiile legale incidente, dar şi a principiilor privind contradictorialitatea şi respectarea dreptului la un proces echitabil, principii în raport de care instanţa trebuie să "asculte" deopotrivă toate părţile din proces şi să analizeze cererile şi apărările pe care acestea le susţin.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al criticilor formulate de recurente în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele SC A. SRL şi SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 9/A din 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.

GGC - LM