Forest land nationalization: common-law reclamation barred by special reparative legislation, but state's ownership claim remanded for adjudication

Deliberând asupra cauzei de faţă, şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii.

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu, secţia civilă sub nr. x/2015, reclamanta Comuna Răşinari a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Sibiu, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul identificat în CF x nr. top. x, în suprafaţă de 1 ha şi 4.840 mp, aferent Cantonului Silvic Lunca Rozdeşti, teren proprietatea reclamantei, şi obligarea pârâtei la plata folosului de tras aferent lipsei de folosinţă a terenului mai sus identificat pentru perioada 25 iunie 2012 şi până la predarea efectivă, valoare ce va fi stabilită conform unui raport de expertiză, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă:

Prin Sentinţa nr. 119 din 15 ianuarie 2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă.

Prin Sentinţa nr. 383 din 17 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia 1 civilă, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sibiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. S-a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Alba Iulia pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 40 din 29 martie 2016, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect revendicare, formulată de Comuna Răşinari împotriva pârâtei RNP - Romsilva, în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 1070/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă acţiunea. A fost respinsă cererea de intervenţie principală formulată de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în contradictoriu cu reclamanta Comuna Răşinari prin Primar şi pârâta Regia Naţionala a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Sibiu.

Prin Încheierea nr. 1179 din 17 octombrie 2017 pronunţată în acelaşi dosar a fost admisă cererea formulată de petenta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva prin Direcţia Silvică Sibiu şi, în consecinţă, s-a completat dispozitivul Sentinţei civile nr. 1070 din 21 septembrie 2017, în sensul că s-a respins cererea formulată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva prin Direcţia Silvică Sibiu, privind obligarea reclamantei Comuna Răşinari prin primar la plata cheltuielilor de judecată.

3. Apelul declarat în cauză:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi intervenientul, iar împotriva Încheierii civile nr. 1179/2017 a declarat apel pârâta.

4. Hotărârea instanţei de apel.

Prin Decizia nr. 480 din 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă s-au respins apelurile declarate de reclamanta Comuna Răşinari, prin Primar, şi de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 1070/2017.

A fost admis apelul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Sibiu împotriva Încheierii civile nr. 1179/2017.

A fost schimbată încheierea atacată, în sensul că dispozitivul Sentinţei civile nr. 1070/2017 se va completa cu următoarea dispoziţie: obligă reclamanta Comuna Răşinari, prin Primar, să plătească pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Sibiu suma de 960 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

5. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta Comuna Răşinari şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

I.Recurenta-reclamantă Comuna Răşinari susţine în motivarea recursului său următoarele:

Acţiunea formulată a fost o acţiune în revendicare imobiliară, având ca raţionament de baza argumentele reţinute prin Decizia ICCJ nr. 33/2008, care, raportat la Legea nr. 10/2001, a dat posibilitatea dreptului comun să primeze dacă prin admiterea unei acţiuni în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Susţine recurenta că, în situaţia sa, s-a făcut dovada faptului că au fost realizate demersuri în baza legilor de reparaţie, (Legea nr. 8/1991 şi următoarele), însă acestea au rămas fără vreo soluţionare, pe cale administrativă, până în prezent.

În speţă, sunt respectate criteriile de analiza urmate de Înalta Curte în Decizia nr. 33/2008, în sensul în care: este încă înscrisă în Cartea funciară a imobilului în calitate de proprietari; prin recunoaşterea dreptului său nu s-ar aduce atingere niciunui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice, atât timp cât se administrează şi se îngrijeşte de aceste terenuri forestiere prin Ocolul Silvic Răşinari.

Astfel, consideră recurenta că este îndreptăţită a se prevala de protecţia art. 1 a Protocolului 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi de nerespectarea unui termen rezonabil în soluţionarea cererii administrative de reconstituire a dreptului de proprietate, în condiţiile în care a pus la dispoziţia Comisiei Judeţene de fond funciar de pe lângă Prefectura Sibiu toată documentaţia necesară soluţionării cererii, activitatea Comisiei Locale fiind de finalizată.

În opinia recurentei, în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc două greşeli de interpretare a normelor materiale interne şi internaţionale, în sensul că:

Pe de o parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 apară dreptul de proprietate ca valoare intrinsecă, putând fi invocat atât de particulari în raport cu statul, cât şi de orice altă persoană juridică, protocolul nefăcând diferenţieri în acest sens.

Pe de alta parte, faptul că UAT Comuna Răşinari este o entitate persoană juridică care apară interesele unei comunităţi, comunitate formată din "'particulari" al căror nivel de bunăstare depinde în mod direct de modalitatea de gestiune a patrimoniului UAT.

Prin urmare, o înlăturare a dispoziţiilor europene imperative nu se poate face în considerarea calităţii recurentei de persoană juridică de drept public şi trebuie avut totodată în vedere faptul că termenul rezonabil de soluţionare a cererilor administrative de reconstituire a dreptului de proprietate a fost cu mult depăşit. De altfel, instanţa de fond a reţinut corect că cererea de intervenţie nu va putea fi admisa şi pentru că reclamanta nu poate fi sancţionată în acest mod pentru nesoluţionarea cererii sale de restituire într-un termen rezonabil, ca urmare a actelor normative adoptate chiar de intervenient.

În consecinţă, consideră recurenta că nu exista vreun impediment ca instanţa de recurs sa pronunţe o hotărâre, pe acelaşi raţionament al Deciziei nr. 33/2008 -aplicabil prin raportare la Legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, dat fiind că acestea sunt legi speciale de reparaţie ca şi Legea nr. 10/2001 - în condiţiile în care, prin ambiguitatea procedurilor administrative, se amână concretizarea restituirii proprietăţilor deşi dreptul de proprietate este bine caracterizat, a fost reînscris în CF, şi prin aceasta recunoaştere nu se aduce vreo atingere raporturilor juridice civile existente.

În opinia recurentei, faptul că a fost respinsă cererea de intervenţia constituie o confirmare a dreptului pe care l-a reclamat, dar instanţa nu a mers până la capăt, ci a ales sa ofere reclamanţilor o soluţie conservatoare, care echivalează cu nejudecarea fondului cauzei. Raportat la reglementările de Carte funciara, în compararea titlurilor părţilor, titlul recurentei este considerat de aceasta ca fiind în mod evident mai bine caracterizat.

Argumentele acestei însuşiri a titlului de care se prevalează sunt următoarele: anterioritatea titlului; publicitatea acestuia în evidentele de Carte Funciara; repetarea acestei publicităţi la nivelul anului 2000 prin încheierea de intabulare 8351/2000 şi raţionamentele expuse în jurisprudenţa europeană privind faptul ca recunoaşterea acestui drept de proprietate nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice întrucât nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicita şi retroactiva a vechiului drept." În acest sens se face referire la hotărârea pronunţată în Cauza Păduraru contra României.

Instanţa de apel, deşi a fost formulată o acţiune în revendicare, face referire la Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, însă reţine selectiv aspectele care trimit instanţele la a analiza cauzele prin prisma legilor speciale.

Pe acelaşi raţionament al ICCJ, consideră recurenta că instanţa de apel era chemată să constate recunoaşterea retroactiva a dreptului de proprietate al părţii reclamante, şi nu să o retrimită la urmarea unor proceduri speciale instituite prin Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 169/1997, întrucât ar fi trebuit sa observe că există neconcordanţe între aceste legi speciale şi Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeana a drepturilor Omului.

Recurenta face referire şi la o decizie de speţă a instanţei supreme, respectiv la Decizia nr. 7530/2012, precizând totodată că nu găseşte raţionamentul pentru care, după 4 ani numai de la ultima cerere înregistrata în baza legilor succesive de reparaţie, şi în condiţiile în care toate cererile sale au rămas nesoluţionate, sa fie nevoită să mai aştepte încă o perioada nedefinita, fără ca dreptul său de proprietate sa fie recunoscut.

O altă critică susţinută de recurenta reclamantă este aceea că hotărârea atacata nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază şi conţine motivări străine de natura pricinii (pct. 6 art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.), sub acest aspect arătând că nu s-a realizat o analiză comparativă concreta a titlurilor părţilor.

La nivelul întregii argumentări a intervenientului Statul Roman şi paratei Direcţiei Silvice, se face confuzie între elemente care justifica dreptul de administrare al acestora din urma şi elemente care ar putea sta la baza susţinerii unui drept de proprietate. Insistenta cu care se identifica dreptul intervenienţilor prin acele Amenajamente silvice, demonstrează o data în plus faptul ca aceasta este singura identificare existenta la nivel de Direcţie Silvică, şi nicio identificare certa la nivel de Minister al Finanţelor. elemente care nu fac însă dovada proprietăţii, ci justifica cel mult un drept de administrare care s-a menţinut datorita unei situaţii de monopol.

Afirmă recurenta că este evident faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, ţinând seama de anterioritatea lui (de la localizare) şi de reconfirmarea acestui titlu în anul 2000, prin încheierea 8351/2000 de reînscriere în CF x Răşinari. Pe de alta parte, Statul Roman nu deţine un titlu de proprietate, ceea ce s-a invocat ca şi titlu al intervenientului fiind H.G. nr. 1705/2006 care reprezintă doar o anexă la legea de inventariere din anul 2006.

Se mai arată că sunt îndoielnice concluziile cuprinse în suplimentele la raportul de expertiza topografică, expertul neavând argumente care să susţină afirmaţiile făcute.

Consideră recurenta reclamantă că intervenienta a invocat existenta unui drept de proprietate care nu este bine conturat şi nu este susţinut de un titlu de proprietate cum ar fi: decizie administrativa cu caracter autentic sau alt înscris similar.

Potrivit C. civ., proprietatea publica poate aparţine atât Statului, cât şi unităţilor administrativ-teritoriale. Prin urmare, UAT Răşinari nu are interdicţie de a fi proprietara unui bun chiar de interes public.

În acest sens, se precizează că UAT Răşinari, fiind proprietar încă de la localizare, este titulara unui drept de proprietate cu caracter de proprietate publică atâta vreme cât întrucât nu există o Hotărâre de Guvern care sa menţioneze scoaterea din domeniul public al Comunei Răşinari a acestui teren.

În mod corect Cartea Funciara a păstrat înscrierea proprietăţii Comunei Răşinari asupra terenului la data înscrierii Încheierii 8351/2000, întrucât la baza propunerii de trecere "pe Statul Român" din documentaţie, nu exista niciun act juridic de transfer al dreptului de proprietate, act pentru care se cere în mod imperativ şi forma autentica ad validitatem.

O transcriere "de pe Comuna Răşinari pe Statul Român" se putea face - în susţinerea recurentei reclamante - în condiţiile exprese ale art. 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, care ultraactiva parţial la data pronunţării Încheierii nr. 841/2000.

Reiterează recurenta că, în momentul intabulării construcţiilor cu destinaţie de Canton, prin Încheierea 8351/2001, s-a reconfirmat dreptul său de proprietate asupra terenurilor care au fost preluate din foaia de carte Funciara nr. x Răşinari şi transferate cu proprietate neschimbata în CF x Răşinari fără nicio intervenţie, aceasta reprezentând şi o recunoaştere a respectivului drept de proprietate din partea Regiei Naţionale a Pădurilor, în anul 2001

De asemenea, precizează că, prin cererea care a stat la baza încheierii de Carte Funciară nr. x/2007, Direcţia Silvica a încercat îndreptarea unei pretinse erori materiale menţionând ca proprietatea asupra acestor terenuri trebuia "înscrisă pe Statul Roman" şi nu pe numele Comunei Răşinari, însă cererea a fost respinsă neexistând o baza legala care sa fie aplicabila pentru o astfel de înscriere.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

II.În motivarea recursului declarat de intervenientul Statul Român se susţine în esenţă că:

Este nelegală hotărârea pronunţata atât în ceea ce priveşte respingerea cererii de intervenţie, cât şi în ce priveşte respingerea solicitării de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

Având în vedere ca Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice a fost citat în cauza ca urmare a admiterii în principiu a cererii de intervenţie, şi că a fost obligat la plata sumei de 400 RON reprezentând avans onorariu expert, precum şi faptul ca a fost respinsa cererea de chemare în judecata formulata de Comuna Răşinari, faţă de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consideră recurentul intervenient că instanţa trebuia să îi admită cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

Referitor la cererea de intervenţie, susţine recurentul că aceasta trebuia admisa deoarece, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţia României coroborat cu art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, pădurile fac parte din domeniul public al statului şi pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea; ele pot fi date în folosinţa gratuita instituţiilor de utilitate publica.

Se menţionează că bunul care face obiectul prezentului dosar nu a trecut în domeniul public al Comunei Răşinari, iar notarea făcuta de în Cartea funciara este corecta şi legala prin raportare la prevederile art. 9 şi 11 din Legea nr. 213/1998.

Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrative teritoriale se face, la cererea consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

Autoritatea publica locala nu a urmat procedura amintită pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv nu a solicitat Guvernului sa adopte o hotărâre prin care sa treacă bunul din proprietatea statului în proprietatea unităţii administrative teritoriale.

Modul de dobândire a dreptului de proprietate publica sunt enumerate limitative de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Nici dispoziţiile legal menţionate, şi nici cele ale Legii nr. 215/2001 privind administraţia publica locala nu prevăd posibilitatea dobândirii proprietăţii publice prin "atestare" de către autorităţile locale deliberative.

Faţă de motivele expuse, se solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului formulat, modificarea în parte a Sentinţei civile nr. 1070 din 21 septembrie 2017 în sensul admiterii cererii de intervenţie principala formulata de Statul Roman, cu obligarea Comunei Răşinari la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, sunt invocate dispoziţiile Constituţiei României, ale Legii nr. 213/1998, precum cele ale art. 483 şi următoarele, art. 488 alin. (8) C. proc. civ. şi O.U.G. nr. 14/2007.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14 august 2018, recurentul-intervenient Statul Român a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Comuna Răşinari, ca netemeinic şi nelegal, cu consecinţa menţinerii în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 1 octombrie 2018, intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Sibiu a invocat, în principal, nulitatea recursurilor, învederând că nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. criticile formulate, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu de la 24 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Comuna Răşinari şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva Deciziei nr. 480 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015 şi a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea astfel pronunţată s-a dat eficienţă evaluării din conţinutul raportului ce a fost întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., fiind astfel constatate nefondate susţinerile intimatei pârâte referitoare la nulitatea recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în cerinţele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. S-a apreciat că, în condiţiile în care, prin în motivele de recurs, reclamanta face trimitere la considerentele deciziei pronunţate în apel, nu se poate reţine că acestea ar reprezenta doar o reluare a motivelor de apel, astfel cum se arată în întâmpinarea depusă de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva. În ceea ce priveşte recursul formulat de intervenientul Statul Român, având în vedere că prin cererea de recurs s-a invocat încălcarea unor norme de drept material, criticile susţinute de acesta ar putea fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

Natura juridică de acţiune în revendicare a demersului judiciar întreprins, în speţă, de reclamanta-recurentă nu a fost contestată ori negată prin decizia recurată, ci tocmai în considerarea acestei calificări a cererii de chemare în judecată a fost realizată analiza pretenţiei litigioase, analiză care a fost însă circumscrisă cadrului legal pe care instanţa l-a apreciat (conform obligaţiei ce îi revenea în puterea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.) ca fiind relevant cauzei.

Din considerentele deciziei supuse controlului judiciar reiese cu evidenţă că instanţa a avut în vedere şi statuările realizate de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2009 pronunţată în procedura recursului în interesul legii, fiind astfel respectat chiar cadrul procesual pe care recurenta reclamantă îl descrie în debutul motivelor de recurs.

Împrejurarea că aplicarea dezlegărilor care se regăsesc în Decizia nr. 33/2009 a fost realizată de instanţă într-o manieră diferită de cea susţinută şi urmărită de partea reclamantă nu are poate reflecta, prin ea însăşi, un viciu de nelegalitate a hotărârii, pentru că rolul instanţei este acela de a judeca litigiul procedând ea însăşi la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi la interpretarea şi aplicarea legii faţă de situaţia astfel stabilită - conform prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 124 din Constituţia României -, iar nu de a confirma pur formal cererile sau apărările pe care părţile din proces înţeleg să le formuleze în cadrul procedurii judiciare.

Se cuvine a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar ce vizează exclusiv aspecte care privesc nelegalitatea hotărârii atacate şi care sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare exhaustiv reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În consecinţă, în această etapă procesuală nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probelor administrate la judecata cauzei în fond şi apel, după cum nu este posibilă nici reevaluarea apărărilor de fond (evocate de recurentă) pe care părţile adverse le-au invocat în precedentele etape ale procedurii judiciare.

Prin raportare la aceste limite ale judecăţii permise în recurs, nu pot forma obiect de analiză în prezenta etapă procesuală argumentele critice prin care reclamanta susţine: că au fost greşit apreciate probe care ar atesta cu evidenţă o existenţă actuală a dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu; că titlul prin care a înţeles să justifice respectivul drept asupra terenului revendicat este mai bine caracterizat decât titlului intervenientului; că răspunsul expertului în specialitatea topografie a fost greşit valorificat de instanţă.

Situaţia de fapt reţinută, în speţă, de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este aceea că terenul pe care reclamanta recurentă îl revendică a fost naţionalizat prin efectul legii, respectiv prin efectul art. 7 din Constituţia României adoptată în anul 1952.

Naţionalizarea reprezintă o formă de preluare, în proprietatea statului, a unor bunuri aflate în proprietatea altor persoane, efectul unei astfel de măsuri fiind în mod necesar ieşirea dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei care deţinea astfel bunul naţionalizat, concomitent cu intrarea acestui drept în patrimoniul statului.

În condiţiile în care s-a constatat intervenirea actului de autoritate al naţionalizării, faţă de menţionatele efecte care sunt asociate unei astfel de măsuri luate de stat prin lege şi de faptul că legea constituie o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate - conform art. 645 din C. civ. adoptat în anul 1864, cod în vigoare la data de referinţă arătată mai sus -, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reţinut, prin decizia recurată, că reclamanta nu mai este titulara dreptului de proprietate invocat în privinţa imobilului - teren pe care îl revendică, şi că din acest motiv este lipsit de justificare legală demersul revendicării printr-o comparaţie de titluri în condiţiile dreptului comun.

Păstrarea în cartea funciară a menţiunilor anterioare anului 1952, referitoare la calitatea recurentei reclamante de titular al dreptului de proprietate, reflectă numai omisiunea autorităţilor de a îndeplini formalităţile de publicitate cu privire la preluarea imobilului prin naţionalizare, însă nu are aptitudinea de a lipsi de efecte operaţiunea juridică menţionată sau dispoziţia legală în baza căreia aceasta s-a produs, dat fiind faptul că legea de naţionalizare are, ca orice lege, caracter obligatoriu faţă de toţi subiecţii de drept.

Înalta Curte notează că susţinerile recurentei nu se referă la o preluare abuzivă a imobilului şi nici la vicii ale actului de preluare. Astfel fiind, premisa analizei ce urmează nu poate fi decât aceea a validităţii măsurii de naţionalizare ce a operat, în concret, faţă de recurenta reclamantă din prezenta cauză.

În raport de constatarea instanţelor de apel şi de fond referitoare la intervenirea unei astfel de preluări (de către stat) a imobilului din patrimoniul reclamantei recurente, dar şi de existenţa în cadrul legislativ naţional a actelor normative speciale edictate cu scopul de a se acorda foştilor proprietari măsuri reparatorii (aceste măsuri putând avea forma restituirii în natură, dar şi forme diferite reparaţie prin echivalent), se impunea a se acorda prevalenţă reglementărilor din legile speciale în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală).

Dezlegările făcute de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008 - la care recurenta se raportează susţinând posibilitatea şi necesitatea efectuării unei analize comparative a titlului de care aceasta s-a prevalat cu titlul Statului intervenient - sunt în acelaşi sens, al priorităţii legii speciale de reparaţie, relevante în acest sens fiind următoarele considerente ale respectivei Decizii:

"De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:

" Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."

Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.".

Acest raţionament este aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în cazul imobilelor care fac obiectul legilor speciale de reparaţie adoptate în materia fondului funciar - astfel cum însăşi recurenta susţine - fiind vorba de acte normative cu finalitate identică.

Cu referire la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia aplicării acestui text normativ, prin aceeaşi decizie a instanţei supreme s-a statuat în sensul că "Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.

În Cauza Păduraru contra României s-a reţinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:

"Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.(...)

De asemenea, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii".

În acelaşi context, instanţa supremă a reţinut că "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.".

Reiese, din considerentele expuse în precedent, că prioritatea legii speciale de reparaţie este constatată prin decizia instanţei supreme ca reprezentând expresia aplicării principiului de drept specialia generalibus derogant, precum şi că recunoaşterea posibilităţii de a se valorifica o pretenţie (a foştilor proprietari) de revendicare pe calea dreptului comun a unui bun care intră în sfera de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, vizează numai acele situaţii concrete în care se stabileşte că persoanele ce revendică în acest mod nu ar avea un alt remediu care să corespunsă exigenţelor Convenţiei europene.

Or, în speţă nu s-a constatat şi nici nu s-a invocat o situaţie concretă care configureze pentru reclamanta recurentă o imposibilitate de valorificare a dreptului de a obţine, în procedura şi în condiţiile legislaţiei fondului funciar - legislaţie reprezentată de actele normative cu efect reparator adoptate în această materie ulterior anului 1990 -, o reparaţie aferentă terenului ce i-a fost preluat prin naţionalizare.

Pretinsa pasivitate nejustificată a entităţilor competente să soluţioneze cererile de acordare a măsurilor reparatorii pe care le-a formulat pe temeiul legilor speciale, pasivitate pe care recurenta o afirmă, nu este de natură a conduce la concluzia existenţei unei situaţii de excepţie care să îi permită valorificarea dreptului la reparaţii în cadrul procedurii de drept comun pendinte, pentru că starea de pasivitate astfel descrisă era posibil a fi sancţionată prin parcurgerea procedurii speciale reglementate. Acest ultim act normativ reprezintă "intervenţia legislativă" la care se face referire în considerentele Deciziei nr. 33/2008, el punând la dispoziţia persoanelor îndreptăţite la reparaţii pârghii legale la care se poate apela spre a obţine soluţionarea cererilor de reparaţii chiar şi în situaţiile în care entităţile învestite rămân în pasivitate într-un mod nejustificat.

Relevante sub acest aspect, raportat la situaţia evocată de recurentă, sunt prevederile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea menţionată, care prevăd că " (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".

În categoria "entitate învestită de lege" se includ şi comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, conform prevederilor art. 3 pct. 4 lit. c) şi d) din Legea nr. 165/2013, astfel că este în afara oricărei îndoieli că, pentru pasivitatea pe care recurenta o impută comisiilor învestite cu soluţionarea cererilor sale de restituire a imobilului în litigiu, exista remediul acţiunii reglementate de acest act normativ care complineşte procedura din legile anterioare de reparaţie (inclusiv legile adoptate în materia fondului funciar).

Înalta Curte notează că aceste exigenţe legale, ca şi cele care rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant, sunt aplicabile atât în situaţia în care pretenţia reclamantei este circumscrisă calităţii imobilului în litigiu de bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, cât şi în situaţia în care bunul ar fi aparţinut domeniului privat, pentru că legislaţia specială din materia fondului funciar nu conţine vreo distincţie sub acest aspect.

Prin raportare la considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare, în speţă, a dezlegărilor realizate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv că nu ar fi ţinut seama că prin această hotărâre s-a statuat cu privire la posibilitatea exercitării, în privinţa unui bun care intră în sfera de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, a unei acţiuni în revendicare de drept comun, şi că singura condiţie cerută ar fi aceea de a nu se aduce atingere dreptului unei alte persoane. Formulând o astfel de susţinere, practic recurenta este cea care dă o interpretare eronată Deciziei 33/2008 prin aceea că desprinde din context condiţia astfel evocată, ignorând atât raţionamentul logico juridic ilustrat în considerentele care susţin respectiva dezlegare, cât şi cerinţa de a fi îndeplinită concomitent şi condiţia (premisă) de a fi identificate neconcordanţe între legea specială de reparaţie şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Atâta vreme cât, în speţă, nu se configurează vreo neconcordanţă între, pe de o parte, legea naţională care conferă dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul naţionalizat în timpul regimului comunist şi, pe de altă parte, Convenţia europeană, iar Legea nr. 165/2013 oferă reclamantei instrumentele procedurale necesare pentru a depăşi impedimentele reprezentate de pasivitatea nejustificată a entităţilor competente în a soluţiona într-un termen rezonabil cererile de acordare a măsurilor reparatorii, apar ca vădit nefondate atât criticile relative la modalitatea în care s-a făcut aplicarea dezlegărilor din Decizia nr. 33/2008, cât şi susţinerile privind greşita aplicare a prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Nu se poate reţine că reclamanta recurentă şi-ar fi păstrat dreptul de proprietate - astfel cum pretinde - în pofida măsurii de naţionalizare intervenită în anul 1952, atâta vreme cât respectiva măsură are ca efect inerent pierderea dreptului de proprietate, de către proprietarul bunului naţionalizat. Adoptarea ulterioară a legislaţiei cu efect reparator nu reactivează respectivul drept, ci dă naştere unui drept nou care poate fi dobândit doar sub condiţia de a se parcurge procedurile speciale instituite prin legile de reparaţie.

În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO - de dată mai recentă decât cea evocată de recurentă - ilustrată în decizia pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, prin această hotărâre reţinându-se că "140. Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, 65 şi 75).

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.".

În concluzie, prin raportare la situaţia de fapt existenţă în cauză şi la cadrul legal şi jurisprudenţial analizat în precedent, atâta vreme cât reclamanta recurentă nu a invocat un titlu care să îi confere un drept actual de proprietate, iar bunul pe care îl revendică este unul care intră în sfera de reglementare a legislaţiei fondului funciar, instanţele de apel şi de fond nu puteau proceda la o analiză comparativă de titluri, astfel cum a solicitat partea reclamantă.

Afirmaţia potrivit căreia soluţia de respingere a cererii de intervenţie ar constitui o confirmare a dreptului de proprietate pe care reclamanta l-a pretins este lipsită de suport legal, dreptul de proprietate nefiind unul care să poată fi justificat doar prin lipsa unei opoziţii (a adversarului procesual). Pentru justificarea acestui drept este necesar ca instanţa să poată stabili că el a fost dobândit în vreunul dintre modurile expres stabilite prin lege şi că a rămas în patrimoniul titularului ce îl pretinde, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză.

În ce priveşte decizia de speţă invocată de recurentă, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanţă în recursul pendinte, pentru că ea nu constituie izvor de drept spre a putea constitui suportul unei analize de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte constată că caracterul nefondat al tuturor criticilor pe care recurenta a înţeles să le expună în contextul motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică, subsumată de recurentă motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se reproşează instanţei de apel că nu a realizat o analiză comparativă între titlurile părţilor.

Această susţinere a recurentei este formulată cu neobservarea situaţiei juridice a imobilului revendicat, anume aceea de bun preluat de stat în perioada regimului politico-juridic comunist. Această situaţie juridică specială, impune - pentru considerentele expuse pe larg în cadrul analizei circumscrise primului motiv de recurs - ca dreptul asupra respectivului bun să fie valorificat exclusiv în condiţiile uneia dintre legile de reparaţie adoptate ulterior anului 1990, prioritatea conferiră acestei din urmă categorii de acte normative constituind un impediment legal în realizarea unei analize comparative (specifică dreptului comun) cum este cea pe care o pretinde recurenta.

Altfel spus, lipsa analizei comparative a titlurilor părţilor constituie expresia unei corecte aplicări atât a principiului de drept specialia generalibus derogant - principiu în raport de care persoanele îndreptăţite la beneficul unei legi speciale nu pot opta pentru dreptul comun, şi implicit nu pot refuza să se supună cerinţelor legii speciale -, cât şi a dezlegărilor din conţinutul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu o omisiune a analiza aspecte relevante soluţionării cererii în revendicare pe care a formulat-o reclamanta recurentă.

Prin raportare la această din urmă constatare, se reţine lipsa de relevanţă a tuturor aspectelor reiterate de recurentă relativ la elementele care ar justifica - în opinia sa - preferabilitatea pretinsului titlu pe care şi-a întemeiat cererea de revendicare şi, corelativ, vicii ale titlului de care s-a prevalat în speţă intervenientul.

Faţă de considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticilor prin care se susţine incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de intervenientul Statul Român, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:

Respingând apelul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român, instanţa de prim control judiciar a menţinut soluţia instanţei de fond, respectiv aceea de respingere ca neîntemeiată a cererii de intervenţie prin care s-a solicitat: să se constate calitatea Statului Român de titular al dreptului de proprietate asupra terenului înscris în Cartea Funciară nr. x, nr. top x aferent Canton Silvic Lunca Rozdeşti; să se reţină că Regia Naţională pădurilor Romsilva este proprietar asupra construcţiilor de pe acest teren şi administrator al întregii suprafeţe.

Considerentele expuse în cadrul analizei relative la apelul părţii interveniente relevă că s-a avut în vedere existenţa, în derulare, a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată, reglementată de Legea 1/2000, procedură în raport de care instanţa de apel a apreciat că "împiedică instanţa să tranşeze problema proprietăţii între cele două părţi implicate în procedura restituirii, pe calea dreptului comun, potrivit principiului priorităţii legii speciale în raport cu legea generală".

Însă, raţionamentul astfel expus de instanţă este unul lipsit de temei legal, în contextul procedural în care intervenientul a solicitat să se constate existenţa unui drept real despre care a pretins că se află în fiinţă, respectiv că îl exercită efectiv, iar nu să i se atribuie acest drept ca măsură reparatorie care ar putea fi circumscrisă domeniului de aplicare al unei proceduri speciale reglementate prin legile de reparaţie.

Or, în absenţa unei reglementări speciale care să impună intervenientului obligaţia de a-şi valorifica pe temeiul ei dreptul de proprietate ce s-a pretins prin cererea formulată în cadrul litigiului pendinte, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului general de drept care consacră prioritatea legii speciale faţă de legea generală - lăsând astfel neanalizate criticile aduse de apelantul intervenient considerentelor pentru care prima instanţă a respins cererea de intervenţie -, devenind incident motivul de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Trebuie observat că o constatare în sensul existenţei dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu nu ar fi de natură a constitui un obstacol în soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, pe care reclamanta a formulat-o (pentru acelaşi imobil) în temeiul legislaţiei fondului funciar, pentru că acordarea măsurilor reparatorii este permisă de legea specială chiar şi în situaţiile în care autorităţile publice deţin titlu pentru bunuri preluate în perioada regimului comunist.

Pe de altă parte, trebuie observat că dreptul astfel pretins a fost opus în speţă, ca apărare, pretenţiei formulate de reclamantă prin cererea principală - adică solicitării acesteia de revendicare pe temeiul dreptului comun a imobilului în privinţa căruia intervenientul a solicitat să i se constatate calitatea de proprietar -, iar apărarea astfel susţinută a fost reţinută de instanţa de fond ca una întemeiată, în considerarea intervenirii unei măsuri legislative de naţionalizare, măsură care are drept trăsătură caracteristică tocmai trecerea bunului în proprietatea statului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că sunt şi contradictorii considerentele hotărârii supuse controlului judiciar în măsura în care prin aceasta, pe de o parte, s-a constatat că imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul reclamantei ca efect al actului de autoritate al naţionalizării, iar, pe de altă parte, a menţinut soluţia de respingere a cererii de intervenţie prin care se solicita să se confirme tocmai deţinerea bunului de către stat ca urmare a aceleaşi măsuri de naţionalizare. În aceste ultime coordonate, devine aplicabil şi motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. relativ la soluţia de respingere a apelului declarat de partea intervenientă.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta reclamantă UAT Răşinari, şi admiterea recursului declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român.

Pe cale de consecinţă, va fi casată în parte decizia recurată, şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

În rejudecare, în raport de soluţia care va fi adoptată relativ la cererea de intervenţie, se va dezlega şi chestiunea relativă la dreptul intervenientului de a beneficia de restituirea cheltuielilor de judecată avansate în proces.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Răşinari împotriva Deciziei nr. 480 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015.

Admite recursul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.

GGC - LM