Ambient music copyright royalties: presumption of public communication in hospitality venues and civil jurisdiction for intellectual property disputes

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. - B. a chemat în judecată pe pârâta C. SRL pentru ca, prin hotărârea ce va pronunţa:

1. În principal: să fie obligată pârâta la plata sumei de 39.255,60 RON, inclusiv TVA, sumă datorată de pârâta pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D., E., F. şi G. situate în Odorheiul Secuiesc, comunicare publică a operelor muzicale realizată de pârâta în perioada mai 2013 - aprilie 2016, fără autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată cu A.;

2. În subsidiar, 2.1. să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.046,00 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D. în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.2. obligarea pârâtei la plata sumei de 6.388,80 RON reprezentând penalităţi datorate până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la petitul 2.1 din cerere;

2.3.obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere aferente sumei de 2.046,00 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 şi până la data plăţii efective a acestei sume;

2.4. obligarea pârâtei la plata sumei de 6.004,80 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în E. din cadrul unităţii de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.5. obligarea pârâtei la plata sumei de 13.064,63 RON reprezentând penalităţi datorate de pârâtă până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor menţionate la petitul 2.4 din cerere;

2.6. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere aferentă sumei de 6.004,80 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 şi până la data plaţii efective a acestei sume;

2.7.obligarea pârâtei la plata sumei de 2.157,60 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în F. din cadrul unităţii de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.8. obligarea pârâtei la plata sumei de 5.605,80 RON reprezentând penalităţi datorate de pârâtă până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la petitul 2.7 din cerere;

2.9. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere aferentei sumei de 2.157,60 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 şi până la data plăţii efective a acestei sume;

2.10. obligarea pârâtei la plata sumei de 2.876,80 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în F. din cadrul unităţii de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.11. obligarea pârâtei la plata sumei de 7.474,40 RON reprezentând penalităţi datorate de pârâta până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la petitul 2.10 din cerere;

2.12. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere aferentei sumei de 2.876,80 RON, datorate de pârâta începând cu 21 aprilie 2016 şi până la data plăţii efective a acestei sume; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996, a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13 lit. f) art. 15, art. 1231 alin. (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 1312 alin. (2) şi alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) şi e), art. 139, din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, pe dispoziţiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012, cele ale Convenţiei de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998 şi art. 30, alin. (1) şi art. 148 şi urm. C. proc. civ.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996, Normele legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentei. Noul C. civ., noul C. proc. civ.

Prin Încheierea de la data de 16 noiembrie 2016, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei teritoriale invocate de către pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 548 din 21 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia netimbrării şi excepţia insuficientei timbrări invocate de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.710 RON (exclusiv TVA) reprezentând triplul remuneraţiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioada mai 2013 - aprilie 2016; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.311,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi 1.211,67 RON reprezentând onorariu expert; a luat act că reclamanta a înţeles să solicite cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat pe cale separată.

Împotriva sentinţei Tribunalului pârâta C. SRL a formulat apel.

Prin Decizia nr. 1249A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 548 din 21 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., B. şi a fost obligată pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.975 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. SRL, solicitând în baza art. 483 şi urm., art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., precum şi în baza art. 496 şi 497, din acelaşi cod, admiterea recursului declarat şi în consecinţă casarea deciziei atacate.

În esenţă, criticile pârâtei vizează soluţia adoptată de instanţa de apel referitor la excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale, precum şi la excepţia lipsei calităţii procesuale active, pârâta apreciind că hotărârea dată de prima instanţă şi menţinută de curtea de apel este nelegală, învederând că îşi menţine cele expuse cu ocazia invocării acestor excepţii.

Se arată că entitatea autorizată iniţial este Asociaţia "Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor", denumită pe scurt A., având sediul în Bucureşti, Calea x, cod 71102, începând cu data de 1 ianuarie 1997, şi nu A., Asociaţia Compozitorilor şi Muzicologilor din România, cu sediul în Bucureşti, str. x, denumire folosită de reclamantă în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul pricinii se arată ca aceasta este greşită, susţinându-se că în situaţia în care s-ar avea în vedere că orice persoană juridică sau fizică care deţine un restaurant sau bar ori pistă de bowling, piscine şi unităţi de alimentaţie aferente acestora, devine utilizator de opere muzicale (deoarece se presupune că are în dotare televizoare sau aparate radio), fără a se verifica dacă acestea sunt utilizate pentru comunicarea în mod public a unor opere muzicale care sunt gestionate de către organismele de gestiune colectivă (prin raportarea la repertoriul pe care aceste organisme îl reprezintă), atunci în mod automat aceasta ar dobândi calitatea de debitor, putând fi obligată la plata acestor sume. Or, procedând astfel, în opinia recurentei nu se respectă dispoziţiile din Directiva europeană 2001/29/CE, ce prevede în paragraful (31) din preambul că trebuie păstrat un just echilibru între deţinătorii de drepturi de autor şi drepturi conexe şi utilizatori.

Se arată că un organism de gestiune colectivă nu poate solicita remuneraţie atât timp cât operele care fac obiectul drepturilor sale nu au fost utilizate, utilizarea fiind de esenţa existenţei unei folosiri reale, altfel intrând chiar sub incidenţa dispoziţiilor privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Intimata nu a făcut dovada repertoriului gestionat, conform obligaţiei impuse prin Deciziile ORDA 266/2011, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 198/2012, nu a fost la sediul societăţii pârâte pentru a constata comunicarea operelor muzicale pe care le gestionează, astfel că nu se poate afirma că există o faptă ilicită, producătoare de prejudiciu în patrimoniul acesteia, cu privire la care ar exista şi un raport de cauzalitate.

Pentru aceste considerente, nu se poate susţine că pârâta a săvârşit o faptă ilicită sau că ar fi cauzat vreun prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Intimata A., B. nu a formulat întâmpinare în termenul legal prevăzut de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de a judeca în primă instanţă prezentul litigiu, este de reţinut că litigiul de faţă are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D., E., F. şi G. situate în Odorheiul Secuiesc, comunicare publică a operelor muzicale realizată de pârâta în perioada mai 2013 - aprilie 2016, fără autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată cu A..

Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996. De asemenea, se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competenţa tribunalului de soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale. Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (raportat la cele de la lit. a) - j), după caz), în valoare de până la 200.000 RON, sunt de competenţa judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriul valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să soluţioneze cererea de faţă.

Cu toate acestea, competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor fi expuse.

După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.

Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, anume cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu-zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, incidente în funcţie de gradul instanţei.

În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.

Materia proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ.

În atare context, art. 94 - ce enumeră expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa judecătoriei -, reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. k), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Confirmarea acestei interpretări este dată de faptul că legiuitorul, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ. nu a modificat competenţa specială a tribunalului în domeniile brevetului de invenţie şi mărcilor şi indicaţiilor geografice, ce fac parte la rândul lor din materia proprietăţii intelectuale.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti de a judeca în primă instanţă prezentul litigiu, aşa cum s-a reţinut anterior litigiul de faţă are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D., E., F. şi G. situate în Odorheiul Secuiesc, comunicare publică a operelor muzicale realizată de pârâta în perioada mai 2013 - aprilie 2016, fără autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată cu A., cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine greşita interpretare a prevederilor art. 107 raportat la art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materie, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează un caz de competenţă alternativă, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În speţă nu se contestă că acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.

În schimb recurentul susţine că atât fapta ilicită cât şi prejudiciul s-au săvârşit/produs la sediul pârâtei întrucât comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental se pretinde a fi fost făcută în unitatea de cazare D., E., F. şi G. situate în Odorheiul Secuiesc.

Într-adevăr, fapta ilicită constând în comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental fără plata în prealabil a remuneraţiei datorate titularilor din cazul de faţă se pretinde a fi fost săvârşită în unitatea de cazare D., E., F. şi G. situate în Odorheiul Secuiesc, totuşi prejudiciul, care constă în neplata remuneraţiilor legal datorate pentru această utilizare s-a produs la sediul reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

Faptul că în cauza Pinckney, C-170/12 a CJUE s-a precizat că în materia drepturilor de proprietate intelectuală locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea acestui drept, nu contrazice cu nimic cele reţinute anterior în favoarea aprecierii ca instanţă competentă teritorial a instanţei de la locul unde ar fi trebuit plătite remuneraţiile datorate, ce fac obiectul prezentului litigiu.

Faptul că în alte cauze unele instanţe au considerat că, în funcţie de modalitatea în care s-a pretins încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, locul săvârşirii faptei ilicite coincide cu locul producerii prejudiciului, nu poate fi determinant pentru stabilirea competenţei în litigiul de faţă, împrejurările de fapt fiind specifice fiecărei cauze în parte.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, curtea de apel a reţinut următoarele:

"(...) A. şi A., B. este una şi aceeaşi persoană juridică, care şi-a schimbat sediul şi denumirea. Aspectul menţionat rezultă inclusiv din corespondenţa purtată în timp între părţi, în care apare menţionată aceeaşi sentinţă de înfiinţare şi acelaşi Codul fiscal, chiar dacă denumirea este parţial schimbată şi este schimbat sediul.

Totodată, reclamanta este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor aparţinând autorilor de opere muzicale, aşa cum rezultă din Decizia ORDA nr. 3/1997. Calitatea de organism de gestiune colector a fost stabilită prin chiar cuprinsul Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, toate obligaţiile utilizatorilor fiind stabilite prin raportare la singurul organism de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere muzicale - A., conform art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, reclamanta gestionează colectiv obligatoriu drepturile prevăzute de art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 (forma incidentă în prezenta cauză), astfel că are calitate procesuală activă în prezenta cauză, în care se invocă încălcarea drepturilor autorilor de opere muzicale de către pârâtă prin utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în scop ambiental, fără obţinerea în prealabil a autorizaţiilor-licenţă neexclusivă."

În recurs recurenta nu a combătut motivarea referitoare la Codul fiscal identic ci a susţinut în continuare lipsa de identitate dintre societatea care a primit calitatea de organism de gestiune colector şi reclamanta în cauză pentru că ar avea nume şi sediu diferite.

Ţinând cont că instanţa de apel a ajuns la concluzia identităţii dintre societatea care a primit calitatea de organism de gestiune colector şi reclamanta din cauza de faţă prin interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, aspect ce ţine de temeinicia hotărârii, iar recurenta nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel expus în analiza motivelor de apel ce vizau această problemă de drept, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi analizate în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs privind fondul litigiului, recurenta a invocat în primul rând faptul că reclamanta trebuia să facă dovada utilizării efective a televizoarelor şi radiourilor pe care s-ar presupune că le-ar avea în dotarea unităţilor sale (hotel, restaurant, bar etc.) şi că nefăcându-se această dovadă nu s-ar respecta prevederile din Directiva europeană 2001/29/CE prevede în paragraful (31) din preambul că un just echilibru trebuie păstrat între deţinătorii de drepturi de autor şi drepturi conexe şi utilizatori, susţinere nefondată pentru următoarele considerente.

Referitor la susţinerile pârâtei din apel că nu ar avea obligaţia să solicite eliberarea autorizaţiei neexclusive întrucât nu ar desfăşura activitate de comunicare publică în scop ambiental, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Curtea constată vădit nefondată această susţinere, având în vedere că aceasta deţine spaţii în care desfăşoară activităţi care, prin natura lor, presupun şi comunicarea publică de muzică în scop ambiental (restaurant, bar, hotel 4*), spaţii care sunt prevăzute în Metodologia aplicabilă. Mai mult, prin hotărârea pronunţată în cauza C-162/10, CJUE a interpretat noţiunile de «utilizator» şi «comunicare publică» prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare şi/sau la radiouri instalate în camerele de hotel şi a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestora, hotelierul are calitatea de "utilizator", realizând acte de "comunicare publică". CJUE a considerat că o intervenţie efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienţilor săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor. Or, clasificarea pe stele a unităţilor de cazare se realizează ţinând seama inclusiv de dotarea acestor unităţi cu televizoare şi asigurarea semnalului.

În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, şi este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local şi, în final, asupra rezultatelor sale economice (Hotărârile SGAE şi Football Association Premier League şi alţii)

Or, din moment ce actele respective sunt de comunicare publică, prin comunicarea publică a fonogramelor sau a altor opere radiodifuzate sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi drepturile de proprietate intelectuală aferente conţinutului fonogramelor sau operelor radiodifuzate: drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturi ale artiştilor interpreţi sau executanţi etc., ale căror opere sau prestaţii sunt fixate pe fonograme sau sunt incluse în operele radiodifuzate.

Prin urmare, plecând de la cele statuate de CJUE în cauzele menţionate mai sus, rezultă, în mod implicit, că prin instalarea sau punerea la dispoziţie de televizoare şi/sau radiouri în camerele de hotel, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestora, precum şi prin comunicarea publică de fonograme sau opere radiodifuzate în incinta unui bar sau restaurant, hotelierul sau, după caz, deţinătorul barului are calitatea de "utilizator" prin "comunicare publică" şi a operelor muzicale fixate pe fonograme sau incluse în operele sau creaţiile radiodifuzate."

Astfel, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, prin raportare la hotărârile CJUE menţionate că simpla instalare a televizoarelor şi/sau a radiourilor în camerele de hotel, restaurante, baruri, etc, şi a semnalului necesar funcţionării acestora prezumă existenţa calităţii de "utilizator" şi realizarea de acte de "comunicare publică".

De asemenea, instanţa de apel a prezumat din clasificarea pe stele a unităţilor de cazare care se realizează ţinând seama inclusiv de dotarea acestor unităţi cu televizoare şi asigurarea semnalului, că aceste aparate există şi în unităţile recurentei, iar recurenta nu a formulat critici de nelegalitate sub acest aspect.

Or, ceea ce este caracteristic prezumţiilor legale este faptul că răstoarnă sarcina probei. Astfel, în speţă, pârâtei îi revenea sarcina să probeze inexistenţa acestor aparate şi a semnalului necesar funcţionării acestora, şi astfel a neutilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, ceea ce în speţă nu s-a susţinut că s-ar fi întâmplat.

Recurenta a mai invocat faptul că facturile proforma nu s-ar putea înregistra în contabilitate, ci doar facturile fiscale, mai ales că nu ar exista un contract scris între cele două entităţi, deci că ele nu ar putea sta la baza unor solicitări ulterioare de a achita sumele de bani ce figurează în acestea.

Cu privire la această susţinere se constată că nu a fost invocată în apel şi, ca atare, nu poate fi analizată în recurs conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Atâta timp cât remuneraţia care face obiectul prezentului litigiu este aferentă unui mod de utilizare a operei muzicale în scop ambiental, diferit de modul de utilizare a operei muzicale prin radiodifuzare, de exemplu, nu se poate reţine existenţa unei duble taxări din simplul fapt că programele sunt furnizate prin societăţi de televiziune prin cablu care la rândul lor achită sume de bani către aceste organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor. De altfel, atâta timp cât aceste taxe se colectează în temeiul unor metodologii adoptate potrivit legii nu se poate susţine în sine nelegalitatea acestora.

Este nefondată şi susţinerea recurentei în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada repertoriului gestionat.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că "apelantei, în calitate de utilizator de opere muzicale în scop ambiental, îi revenea obligaţia prevăzută la pct. 1 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 potrivit căruia:

"Utilizatorii de opere muzicale în scop ambiental au obligaţia ca, înaintea oricărei utilizări de opere muzicale, să obţină din partea A. autorizaţia licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale şi să plătească remuneraţii potrivit tabelului din prezenta metodologie, indiferent de durata efectivă a utilizării.""

Potrivit dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 - Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Ca atare, în speţă, raportat la prevederile legale menţionate anterior, nu se poate reţine existenţa vreunui motiv de nelegalitate sub acest aspect.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. SRL împotriva Deciziei nr. 1249A din data de 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.

GGC - LM