Unjust enrichment claim barred by underlying succession agreement and late appeal following clerical error on appeal deadline

Deliberând asupra recursului civil de faţă:

1. Primul ciclu procesual.

Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x din 5 iulie 2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., în calitatea de moştenitor rezervatar şi sezinar al defunctei C., D., E., F., G., solicitând obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 150.000 Euro (evaluat în RON cu ocazia depunerii acţiunii la suma de 656.205,50 RON), echivalent în RON la data executării, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente perioadei 20 iunie 2007 până la data executării sentinţei, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa timbru - 8.175 RON, onorariu de avocat - 2.300 RON, precum şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 7.500 RON - taxa autentificare contract de împrumut.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 18 aprilie 2007, alături de H. şi I., a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, promiţând sa vândă un teren situat în extravilanul oraşului Otopeni, şi că, fiind refuzată eliberarea certificatului fiscal, pârâţii i-au explicat ca este "la mâna lor", în acest sens purtându-se lungi discuţii cu agentul imobiliar şi promitenţii vânzători. Întrucât, în caz de nerespectare a contractului, urma să restituie de patru ori sumele primite cu titlu de avans, iar eliberarea certificatului fiscal, necesar pentru încheierea contractului în formă autentică, i-a fost refuzată de către autorităţi ca urmare a acţiunii pârâţilor, la solicitarea acestora din urmă, la data de 19 iunie 2007 a semnat contractul de împrumut, reţinându-se în conţinutul actului că pârâţii i-au înmânat cu titlu de împrumut suma de 445.500 euro, că împrumutul s-a făcut în condiţiile art. 1576 şi urm. C. civ., că obligaţia de restituire a împrumutului este cel târziu ziua de 2 iulie 2007 iar după depăşirea termenului se percep penalităţi de 1% pe zi întârziere. Prin Ordinul de plată nr. x din 20 iunie 2007, a virat în contul pârâtului D. suma de 483.225 RON (150.000 Euro), fiind vorba de plată contract de împrumut, sumă pe care nu o datora şi care i-a adus o micşorare a patrimoniului, ducând la o îmbogăţire fără just temei a pârâtului D., dar şi a pârâţilor sus indicaţi.

Apreciază reclamanta că se află în situaţia inexistenţei unui alt mijloc juridic, cu excepţia acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, în recuperarea pierderii suferite, întrucât cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, urmare a constatării nulităţii contractului de împrumut, a fost respinsă, avându-se în vedere caracterul real al acestui contract, lipsa cauzei la încheierea Contractului nr. x/2007, respectiv faptul că nu a primit nicio sumă de bani cu titlu de împrumut deci nu îi incumba obligaţia vreunei restituiri.

A mai arătat reclamanta că a notificat pârâţii în numeroase rânduri în vederea rezolvării pe cale amiabilă a litigiului, şi că, deşi cunosc dispozitivul Deciziei 274/A/2010, în sensul constatării nulităţii absolute a Contractului de împrumut nr. x din 19 iunie 2007 autentificat la BNP J. şi Asociaţii, aceştia au refuzat sa îi restituie suma achitată prin Ordinul 3 din 20 iunie 2007/483.225.

Ca temei al acţiunii sale, reclamanta a invocat dispoziţiile C. civ. de la 1864 referitoare la îmbogăţirea fără just temei, susţinând că este vorba de sporirea patrimoniului pârâţilor în dauna patrimoniului său, în lipsa unui temei (legal sau contractual) care să o justifice. Reclamanta a arătat că urmăreşte recuperarea pierderii suferite prin îmbogăţirea fără just temei a pârâţilor, fiind persoana care a suferit micşorarea patrimoniului, pe seama măririi nelegitime a patrimoniului pârâţilor. În ceea ce îl priveşte pe pârâtul D., reclamanta a arătat că are în vedere art. 992 C. civ.- plata nedatorată, respectiv prevederile art. 993 C. civ. raportat la prev. art. 1092 C. civ., 1198 C. civ., 1588 C. civ.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, deoarece reclamanta are alt temei juridic pentru restituirea sumei şi chiar a uzat de căile legale pe care le-a avut pentru aceasta. Astfel, suma de 483.225 RON a fost plătită cu titlul de "plată contract împrumut", iar ulterior reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractului de împrumut şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea acestei sume, precum şi întoarcerea executării silite. În ceea ce priveşte plata nedatorată, nu este îndeplinită cerinţa ca reclamanta să se fi aflat în eroare cu privire la existenţa unei datorii. Se invocă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, susţinându-se că toate hotărârile pronunţate au o singură constantă: toate instanţele au reţinut împrejurarea că suma de 150.000 euro a fost plătită de reclamantă, nu în temeiul contractului de împrumut, ci în schimbul renunţării la judecată, în contextul unor raporturi juridice complexe determinate de succesiunea autorului comun.

Prin Sentinţa civilă nr. 1384 din 5 iulie 2013, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, apreciindu-se că nici notificările din mai 2010 şi din mai 2012 şi nici judecata în Dosarul nr. x/2007 nu se încadrează în cauzele legale, limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 ca reprezentând cauze legale de întrerupere a cursului prescripţiei.

Prin Decizia civilă nr. 163A din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admis apelul reclamantei A., sentinţa a fost anulată, iar cauza a fost fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe, reţinându-se că termenul de prescripţie se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat contractul de împrumut, respectiv de la data pronunţării Deciziei civile nr. 274A din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

S-a reţinut, în esenţă, că, aşa cum rezultă din motivele cererii de chemare în judecată, cauza acţiunii reclamantei este acea situaţie creată prin anularea contractului de împrumut prin Decizia nr. 274/2010. Prin urmare, câtă vreme izvorul declarat al pretenţiilor reclamantei este cel astfel indicat, nu se poate considera, fără nesocotirea principiului statuat în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că dreptul său la acţiune s-a născut anterior pronunţării deciziei definitive menţionate. Chestiunea dacă, formulând astfel acţiunea sa, reclamanta readuce sau nu în faţa instanţei aspecte deja tranşate în mod irevocabil prin această decizie, este o problemă ce vizează un moment subsecvent al procesului, întrucât autoritatea sau puterea de lucru judecat se analizează ulterior verificării termenului de prescripţie.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii B., F., D., E., G., care a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2244 din 13 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul x/2012 S-a reţinut că "este dincolo de orice îndoială că dreptul la acţiune în prezenta actio de în rem verso s-a născut pentru reclamantă abia la momentul în care s-a stabilit, în mod irevocabil, că nu are la îndemână acţiunea în pretenţii subsecventă anulării contractului de împrumut şi că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză"

2. Procedura în al doilea ciclu procesual.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 20 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, în vederea rejudecării.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat constatarea intervenirii simulaţiei, actul real fiind tranzacţia prin care pârâţii-reclamanţi s-au obligat să renunţe la judecată în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Buftea, în schimbul plăţii sumei de 445.000 euro de către reclamanta-pârâtă A., act secret care reprezintă temeiul legitim al plăţii sumei de 150.000 euro efectuată de A. către pârâţi, precum şi obligarea reclamantei la plata sumei de 295.000 euro, echivalent RON la data plăţii, sumă datorată conform actului secret.

Se arată că, prin Titlul de proprietate nr. x/1998 reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,10 ha pe teritoriul Otopeni, în calitate de moştenitoare a defunctului K., teren pe care reclamanta s-a obligat să îl vândă prin Precontractul nr. x/2007. Pentru unul dintre loturile ce i-a fost reconstituit aceasta a acceptat să îl împartă cu ceilalţi moştenitori, respectiv pârâţii din prezenta cauză, sub forma unor contracte de donaţie. Întrucât pentru celelalte loturi a refuzat, pârâţii au solicitat constatarea nulităţii titlului de proprietate eliberat numai reclamantei şi dezbaterea succesiunii defunctului K.

Având în vedere existenţa antecontractului prin care se obligase să vândă până cel târziu 18 iunie 2007 sub sancţiunea unei penalităţi de 4 ori preţul primit ca avans, precum şi existenţa litigiului pe rol, care era un impediment la încheierea tranzacţiei, reclamanta a avut iniţiativa încheierii unei tranzacţii: în schimbul renunţării la acţiune să îi despăgubească, astfel că negociind s-a ajuns la renunţarea la acţiune şi încheierea unui contract fictiv de împrumut, care să constituie garanţia că obţin sumele de bani datorate de reclamantă. Ulterior, reclamanta a încasat preţul terenului, dar acestora nu le-a plătit decât o tranşă din suma de bani convenită, respectiv 150.000 euro.

În consecinţă, actul secret este partajul voluntar şi tranzacţia extrajudiciară, iar actele publice: declaraţia de renunţare şi contractul de împrumut. Solicită să se ţină seamă şi de cele reţinute de instanţele de judecată în litigiul privind nulitatea contractului de împrumut.

Intimatul D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece nu a încasat nicio sumă de bani, acesta acţionând ca mandatar, iar suma de bani a fost încasată de ceilalţi pârâţi.

La data de 6 martie 2015, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 274A/2010 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru îmbogăţire fără justă cauză.

Prin încheierea din data de 8 aprilie 2014 instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul D. şi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi privind cererea principală (reţinându-se că deşi există identitate de părţi şi obiect - repunerea părţilor în situaţia anterioară, litigiile au o cauză diferită, respectiv în litigiul anterior s-a solicitat restituirea sumei ca o consecinţă a constatării nulităţii contractului de împrumut, în timp ce în prezenta cauză temeiul juridic este îmbogăţirea fără justă cauză); a respins excepţia inadmisibilităţii cererii principale (având în vedere aspectele reţinute prin Deciziile nr. 163/2013 şi nr. 2244/2014 în sensul că acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză are caracter subsidiar, consecinţă directă a stabilirii, în mod irevocabil, că reclamanta nu are la îndemână acţiunea în pretenţii subsecventă anulării contractului de împrumut, prin deciziile de casare, instanţele de control judiciar stabilind, indirect, că prezenta acţiune este admisibilă) şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii reconvenţionale (deoarece în cadrul Dosarului nr. x/1997, prin Deciziile nr. 274/2010 şi nr. 4629/2011 a fost analizată simulaţia prin raportare la renunţarea la judecata procesului privind nulitatea titlului de proprietate, reţinându-se că aceasta "este un act unilateral de voinţă care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani" - Decizia nr. 274, iar în decizia nr. 4629 existenţa sau nu a simulaţiei a fost analizată pe larg. S-a reţinut tripla identitate de părţi, obiect şi cauză deoarece deşi, în acel dosar nu fusese formulată o cerere reconvenţională prin care să se solicite constatarea simulaţiei, pârâţii au invocat existenţa simulaţiei ca o excepţie, în apărare, nemaifiind posibilă învestirea unei instanţe cu analiza aceluiaşi raport juridic). Pe cale de consecinţa, excepţia lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale nu a mai fost analizată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1193 din 16 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul D., a respins acţiunea principală, ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională, pentru autoritate de lucru judecat; a respins cererea de amendare a martorului L., ca neîntemeiată; a respins cererea privind obligarea părţilor la cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D., având în vedere considerentele cererii de chemare în judecată şi cele arătate chiar de pârâţi cu privire la participarea sa la situaţia de fapt ce a generat prezentul litigiu, cele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive reprezentând aspecte legate de temeinicia acţiunii.

Tribunalul a reţinut puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 274A din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă în privinţa următoarelor statuări:

"Atât reclamanta cât şi pârâţii prin răspunsul la interogatoriu au susţinut că în realitate nu a fost remisă nici o sumă de bani,raporturile juridice dintre părţi fiind mai complexe", "s-a făcut dovada de către reclamantă a inexistenţei cauzei sau a cauzei false întrucât aceste două noţiuni nu au o independenţă conceptuală, astfel încât neexistând o remitere a unei sume de bani nu poate exista nici obligaţia reclamantei de restituire a sumei de bani stipulată în contract", iar pe de altă parte "nu se poate interpreta că părţile au înţeles să dea eficienţă contractului numai în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de restituire a sumei de bani întrucât din întreg probatoriul administrat în cauză şi reţinut ca atare şi de către prima instanţă, dată fiind complexitatea raporturilor juridice existente între părţi, acestea au înţeles să încheie contractul de împrumut ca o garanţie pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea,însă întrucât nu s-a ajuns la o soluţie definitivă şi irevocabilă în respectivul litigiu valoarea drepturilor succesorale ale pârâţilor nu poate fi cuantificată, mai cu seamă că titlul de proprietate fusese eliberat exclusiv pe numele reclamantei.

În această logică nu se poate reţine nici posibilitatea conversiunii actului juridic nul respectiv al contractului de împrumut întrucât o eventuală obligaţie de plată a reclamantei nu poate fi cuantificată la suma de 445.500 Euro şi ca urmare cel de al doilea act juridic valabil nu poate exista." A constatat tribunalul că aceste raporturi complexe dintre părţi au rezultat şi din probatoriul administrat în prezenta cauză, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi, aceştia în calitate de avocaţi, ai pârâţilor - martorul M., fie al cumpărătorului terenului de la reclamantul - martorul L., în sensul ca pentru deblocarea situaţiei, rezultate în urma unor aspecte litigioase între părţi, cu privire la posibilitatea perfectării contractului de vânzare-cumpărare cu privire la teren s-a realizat o înţelegere între părţi, iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat a doua zi, martorul M. detaliind a arătat că părţile au încheiat un contract de împrumut ca o garanţie că reclamanta, mătuşa pârâţilor, va respecta înţelegerea pe care au avut-o.

În consecinţă, tribunalul a constatat că nu s-au dovedit a fi întrunite condiţiile pentru a se constata existenţa îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv diminuarea patrimoniului reclamantei pârâte şi lipsa unei cauze, având în vedere înţelegerea părţilor cu ocazia încheierii contractului de împrumut constat nul. În consecinţă a respins acţiunea principală ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a respins-o pentru autoritate de lucru judecat, prin încheierea din data de 08 aprilie 2014, fiind admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, cu motivarea arătată mai sus. Referitor la amendarea martorului L., pentru faptul că nu a răspuns la unele întrebări, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, având în vedere calitatea de avocat şi motivele invocate pentru a nu răspunde, respectiv calitatea de avocat şi obligaţia profesională de a păstra confidenţialitatea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâţii B.,G., F., N. şi O., precum şi D.

Prin Decizia civilă nr. 106/A din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, relativ la apelul formulat de reclamantă, că hotărârea pronunţată de tribunal este nemotivată în ceea ce priveşte temeiurile avute în vedere când s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât în considerentele sentinţei s-a reţinut situaţia de fapt prin raportare strictă la litigiul anterior dintre părţi finalizat prin Decizia civilă nr. 4629 din 31 mai 2011 a ICCJ, redându-se pasaje din hotărârile anterior pronunţate în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, iar în ceea ce priveşte cererea cu care a fost investit tribunalul s-a limitat a arăta că între părţi există raporturi complexe, fără a arăta care sunt acestea. De asemenea, în mod contradictoriu, respingând cererea principală, tribunalul a arătat că nu s-au dovedit a fi întrunite condiţiile pentru a se constata existenţa îmbogăţirii fără justă cauză, diminuarea patrimoniului reclamantei şi lipsa unei cauze, având în vedere înţelegerea părţilor cu ocazia încheierii contractului de împrumut constatat nul, aceasta în condiţiile în care cererea reconvenţională a fost respinsă în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că s-au încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nefiind posibil controlul judiciar din perspectiva analizării motivelor ce au fost avute în vedere la respingerea acţiunii principale.

În ceea ce priveşte apelul pârâţilor B., G., F., N. şi O., Curtea a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat ce viza cererea reconvenţională nu este întemeiată, având în vedere cauza diferită. Astfel, în procesul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, s-a invocat simulaţia acestui contract, pe cale de apărare, în timp ce în prezentul dosar se invocă simulaţia prin raportare la obligaţiile reciproce dintre părţi, ce derivă dintr-o tranzacţie extrajudiciară şi un partaj voluntar, prin două acte publice încheiate simultan: declaraţia de renunţare la judecată şi contractul de împrumut. Nefiind întrunită tripla identitate, deoarece cauza este diferită, Curtea a admis şi apelul pârâţilor B., G., F., N. şi O., pentru o soluţionare pe fond a cererii reconvenţionale.

De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că acţiunea principală şi cererea reconvenţională se află într-o strânsă legătură, astfel încât se impune cercetarea lor în mod unitar, perspectivă din care se impune anularea hotărârii şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Şi apelul formulat de D., care priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a fost admis, având în vedere cele menţionate anterior, în contextul în care vor fi analizate raporturile juridice existente între părţi.

Astfel fiind, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelurile, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, acordând termen în acest sens la 17 martie 2017, cu citarea părţilor.

În evocarea fondului, prin Decizia civilă nr. 616 din 3 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D., acţiunea principală în contradictoriu cu acest pârât fiind respinsă în consecinţă şi au fost respinse, ca neîntemeiate, atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, reţinându-se, în esenţă, următoarele:

Plata sumei de 150.000 euro făcută de reclamantă către pârâţi nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care din întregul probatorii administrat în cauză, interogatoriu, martori şi înscrisuri a rezultat că între reclamantă (mătuşa pârâţilor) şi pârâţi a existat o convenţie referitoare la terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. x emis în baza Legii nr. 18/1991 emis pe numele reclamantei, în urma căreia reclamanta le-a recunoscut şi pârâţilor anumite drepturi referitoare la acest teren. Cert este că această convenţie a intervenit anterior Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 iunie 2007, prin care reclamanta a vândut terenul din titlul de proprietate 40234. Astfel, sub aspectul acţiunii principale, suma de 150.000 de euro şi cea reprezentând spezele contractului de împrumut, nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care reclamanta a fost de acord să le recunoască pârâţilor vocaţia succesorală şi îndreptăţirea lor la imobilului teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Această convenţie însă nu s-a materializat în întocmirea unor acte juridice, a căror validitate să poată fi cenzurată de instanţă şi constată simulată, deoarece din probele administrate în cauză nu a rezultat întinderea pretinsului drept succesoral şi nici obiectul acestuia, în condiţiile în care reclamanta a mai donat anterior o serie de terenuri pârâţilor.

Din această perspectivă, cererea reconvenţională este neîntemeiată.

Curtea a avut în vedere faptul că pârâţii nu au reuşit să dovedească care a fost voinţa reală a părţilor, în condiţiile în care prin acţiunea în anularea titlului de proprietate nr. x au încercat să blocheze vânzarea terenului ce făcea obiectul titlului de proprietate.

Deşi, Curtea a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, cauza fiind diferită prin raportare la o pretinsă tranzacţie extrajudiciară şi un partaj succesoral voluntar, în cauză operează puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca mijloc de probă.

Sub acest aspect, susţinerile pârâţilor referitoare la simulaţia contractului de împrumut prin raportare la renunţarea la judecata acţiunii având ca obiect anularea titlului de proprietate, sunt intrate în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai pot fi primite. Curtea a constatat că pârâţii nu au dovedit termenii tranzacţiei şi ai partajului voluntar secrete care au condus la încheierea contractului de împrumut, nici prin înscrisuri şi nici din celelalte probe administrate, chiar în condiţiile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

De asemenea, Curtea a avut în vedere şi faptul că pârâţii nu au invocat prin cererea reconvenţională imposibilitatea preconstituirii unui înscris pentru a dovedi raporturile juridice născute din tranzacţie şi partajul voluntar, astfel încât şi din această perspectivă, lipsa înscrisului secret coroborat cu nedovedirea prin alte mijloace de probă atrage netemeinicia cererii de constatare a simulaţiei. Această concluzie se impune în condiţiile în care nici din interogatoriu nu rezultă în ce fel s-a materializat convenţia părţilor, astfel încât ea să poată fi apreciată, astfel cum impune legea, un contract valabil încheiat, întrebările adresate având caracter general.

Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui D., având în vedere că această parte nu a primit nicio sumă de bani pentru vreun drept succesoral, ci doar în calitate de mandatar al celorlalţi pârâţi de a primi şi distribui suma de 150.000 euro plătită de reclamantă. Astfel fiind, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D., a respins acţiunea principală ca neîntemeiată şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Împotriva Deciziei civile nr. 616 din 3 iulie 2017 şi a Deciziei civile nr. 106 din 6 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu Minori şi de Familie au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâţii N., O., B., G. şi F..

Prin Decizia civilă nr. 1735 din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 106A din 6 februarie 2017 şi a Deciziei civile nr. 616 din 3 iulie 2017, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a observat că atât recurenta-reclamantă A. cât şi recurenţii-pârâţi N., O., B., G. şi F. au invocat nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deşi, recurenţii-pârâţi, nu indică explicit aceste dispoziţii legale, dezvoltarea criticilor face posibilă această încadrare motiv pentru care, analiza criticii s-a realizat printr-un considerent comun.

Deşi reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor vizează vătămarea produsă prin pronunţarea unei decizii care nu analizează concret fondul litigiului, astfel încât acest motiv nu a fost analizat distinct, fiind deopotrivă valabile argumentele ce conduc la incidenţa motivului înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, verificarea considerentelor deciziilor atacate, relevă faptul că prin decizia intermediară prin care s-au admis apelurile şi s-a anulat sentinţa tribunalului, instanţa de apel după reluarea integrală a considerentelor acestei hotărâri, a apelurilor formulate de părţi reţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. pentru că în absenţa motivelor avute în vedere de tribunal pentru respingerea acţiunii principale nu este posibilă exercitarea controlului judiciar.

În privinţa cererii reconvenţionale s-a reţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat deoarece cauza celor două litigii este diferită, şi prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Evocând fondul, instanţa de apel, reia repetitiv, obiectul acţiunii principale şi al cererii reconvenţionale, arată definiţiile îmbogăţirii fără justă cauză şi respectiv ale simulaţiei şi invocă doctrina şi jurisprudenţa în privinţa probei contra înscrisului.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă, reţinându-se că plata sumei de 150.000 Euro nu a avut drept efect îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor pentru că reclamanta a fost de acord să le recunoască acestora vocaţia succesorală cu privire la terenul ce a făcut obiectul dreptului de proprietate pentru care s-a emis titlu de proprietate al reclamantei.

Decizia nu cuprinde nicio analiză a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D., ci doar precizarea că acesta a avut calitatea de mandatar al celorlalţi pârâţi şi nu a primit nicio sumă de bani pentru sine, lipsind orice argument de fapt sau de drept care să justifice concluzia.

Deşi, reţine că între părţi a existat o convenţie cu privire la drepturile succesorale, motiv pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la existenţa îmbogăţirii fără justă cauză a pârâţilor, instanţa de apel arată că în absenţa unor acte juridice şi a probelor din care să rezulte obiectul şi întinderea drepturilor succesorale, reiese că şi cererea reconvenţională este neîntemeiată.

În plus, în privinţa acesteia s-a reţinut că în cauză operează puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sens în care sunt citate considerentele unei decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În consecinţă, în privinţa criticilor de nelegalitate decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate, deoarece prezentarea definiţiilor instituţiilor juridice invocate de părţi pentru a justifica starea de fapt care a generat litigiul, în absenţa unei analize proprii, aplicate cazului particular cu a cărei examinare a fost învestită prin criticile din apel, nu exclude şi nu suplineşte obligaţia instanţei de apel de a respecta dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte a observat că, deşi tocmai nerespectarea acestor dispoziţii legale a determinat anularea sentinţei primei instanţe - care potrivit deciziei intermediare nu a motivat soluţia pronunţată, ci a redat pasaje din alte hotărâri pronunţate în litigiile dintre părţi - prin deciziile recurate, instanţa de apel procedează exact în acelaşi mod.

Prin urmare, rezultă că în egală măsură, pentru identitate de raţiune şi instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi dezvoltarea corespunzătoare a raţionamentului judiciar care a determinat pronunţarea soluţiei. Aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în speţă, în absenţa unei analize concrete a acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale, a probelor administrate în cauză, care nu sunt nici indicate şi implicit nici examinate. Descrierea stării de fapt şi lipsa oricărui temei juridic care să argumenteze soluţia pronunţată, face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încalcă dreptul părţii la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum în mod justificat arată recurenta-reclamantă.

În aceeaşi ordine de idei s-a apreciat a fi corectă şi susţinerea recurenţilor-pârâţi, potrivit cărora, motivarea deciziei recurate este contradictorie. Astfel, deşi se reţine existenţa unei convenţii secrete între părţi, motiv pentru care acţiunea reclamantei a fost respinsă, în analizarea cererii reconvenţionale s-a arătat că pârâţii nu au dovedit această împrejurare, situaţie în care şi cererea acestora în constatarea simulaţiei a fost respinsă. În aceste condiţii, în mod justificat arată recurenţii-pârâţi că instanţa de apel confundă acordul de voinţă, în sens de negotium cu proba actului juridic.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că prin deciziile recurate instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a cercetat efectiv fondul cauzei, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.. În consecinţă, analizarea criticilor formulate de recurenţi şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., referitoare la fondul litigiului este inutilă şi lipsită de interes juridic, iar soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursurilor declarate de reclamantă şi pârâţi, casarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. va analiza în mod concret toate motivele şi apărările formulate de părţi şi va administra probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

3. Al treilea ciclu procesual.

În rejudecarea apelului, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 2 februarie 2018, sub nr. x/2014*.

Prin Decizia nr. 799A din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2014, a admis apelurile declarate de apelanta reclamantă A., decedată şi continuat de P. şi Q., de apelantul pârât D., precum şi de apelanţii pârâţi B., G., F., N. şi O., împotriva încheierii din 8 aprilie 2014 şi a Sentinţei civile nr. 1193 din 16 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

A anulat, în parte, Încheierea din 8 aprilie 2014, în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru cererea reconvenţională şi, în parte, sentinţa apelată şi evocând fondul:

A respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în privinţa cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D., ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională ca neîntemeiate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată suportate de părţi în fond şi apel şi s-a menţinut soluţia asupra cererii de amendare a martorului L.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

A fost apreciată ca fiind întemeiată critica reclamantei referitoare la încălcarea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ. relativ la motivele pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Astfel, simpla reţinere că între părţi au existat raporturi complexe nu este de natură să satisfacă cerinţele legale. De asemenea, motivarea soluţiei de respingere a cererii principale în considerarea înţelegerii părţilor cu ocazia încheierii contractului de împrumut este contradictorie cu considerentele pentru care a fost admisă autoritatea de lucru judecat în privinţa cererii reconvenţionale. Din această perspectivă apelul este întemeiat, impunându-se admiterea sa şi reevaluarea situaţiei de fapt în privinţa cererii principale.

S-a apreciat a fi întemeiată şi critica susţinută de pârâţii B., G., F., N. şi O., în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii reconvenţionale. În condiţiile în care simulaţia a fost dedusă numai pe cale de apărare în litigiul anterior, dată fiind distincţia dintre autoritatea de lucru judecat, ca excepţie procesuală, şi puterea de lucru judecat, ca mijloc de probă, Curtea a constat eronată soluţia de admitere a excepţiei (deoarece litigiile au obiecte diferite, în cadrul litigiului anterior neexistând o cerere de constatare a simulaţiei) şi că în discuţie se află puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 274/2010 şi a Deciziei nr. 4629/2011 prin care a fost analizată susţinerea pârâţilor referitor la existenţa simulaţiei, impunându-se soluţionarea pe fond a cererii reconvenţionale.

Întrucât prima instanţă nu a cercetat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea de Apel a constat că se impune admiterea apelurilor în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi evocarea fondului, situaţie în care va fi admis şi apelul formulat de D., pentru o soluţionare unitară a raporturilor dintre părţi.

Evocând fondul, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamantei A. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,10 ha pe teritoriul Otopeni, de pe urma defunctului K., prin Titlul de proprietate nr. x/1998. Prin antecontractul nr. x autentificat la data de 18 aprilie 2007 de BNP J. şi Asociaţii, reclamanta A. s-a obligat să vândă, alături de H. şi I., promitentei-cumpărătoare SC R. SRL, o parte din terenurile ce făceau obiectul titlului de proprietate (4.711 mp., tarla x, parcela x şi 5.760 mp, tarla x, parcela x)

La data de 14 mai 2007, reclamanta dezmembrează terenul pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin actul autentificat sub nr. x de BNP Asociaţi S.. În aceeaşi zi şi la acelaşi birou notarial, reclamanta donează pârâţilor G., E. şi F., prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x, 1.099 mp, tarla x, parcela x, nr. cadastral x; pârâtei C., prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x, 1099 mp, tarla x, parcela x, nr. cadastral x; pârâţilor T. şi U., prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x, 1099 mp, tarla x, parcela x, cu nr. cadastral x.

Pârâţii susţin că, întrucât reclamanta a refuzat să le transfere o parte din drepturile reale asupra celorlalte suprafeţe, aceştia au solicitat constatarea nulităţii titlului de proprietate eliberat numai reclamantei şi dezbaterea succesiunii defunctului K. Această acţiune, formulată la data de 14 iunie 2007, a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007, pârâţii C., G., E. şi F. solicitând anularea titlului de proprietate în condiţiile art. 13 pct. 3 din Legea nr. 18/1991, în considerarea calităţii lor de moştenitori de pe urma defunctului K.

La data de 19 iunie 2007, s-a încheiat un contract de împrumut autentificat sub nr. x de către BNP J. şi Asociaţii, prin care s-a stipulat că C., E., G., F. (asistaţi de av. M.) împrumută pe A. cu suma de 445.500 euro, în condiţiile art. 1576 şi urm. C. civ., fără dobândă, cu obligaţia restituirii sumei până la 2 iulie 2007, iar în cazul depăşirii acestui termen cu penalităţi de 1% pe zi de întârziere. Pârâţii susţin că acest contract este fictiv, adevărata înţelegere dintre părţi fiind ca reclamanta să îi despăgubească pe pârâţi în schimbul renunţării de către aceştia la acţiunea privind nulitatea titlului de proprietate, având în vedere că dacă reclamanta nu îşi îndeplinea obligaţiile din antecontractul de vânzare-cumpărare până la data de 18 iunie 2007, erau prevăzute penalităţi contractuale (de 4 ori avansul primit). La rândul său, prin chiar cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a susţinut că a încheiat contractul de împrumut pentru a-şi putea respecta obligaţiile din antecontractul din 2007, deoarece eliberarea certificatului fiscal i-a fost refuzată de autorităţi ca urmare a acţiunii pârâţilor.

La aceeaşi dată, 19 iunie 2007, pârâţii au dat declaraţia autentificată sub nr. x de acelaşi birou notarial, prin care au renunţat la judecată în Dosarul nr. x/2007. La data de 19 noiembrie 2009, s-a luat act de declaraţia reclamanţilor de renunţare prin încheierea pronunţată în Dosarul nr. x/94/3007. Cu o zi înaintea acestor operaţiuni între părţi, la data de 18 iunie 2007, contractul de vânzare cumpărare cu SC R. SRL a fost perfectat în formă autentică sub nr. x de către BNP J. şi Asociaţii

Reclamanta a susţinut, prin prezenta cerere de chemare în judecată că a plătit o parte din bani, respectiv cu Ordinul de plată nr. x din 20 iunie 2007 a fost virată, în contul pârâtului D., suma de 483.225 RON (150.000 Euro). Acest aspect a fost confirmat prin răspunsurile la interogatoriile administrate în Dosarul nr. x/2007, precum şi prin Declaraţia autentificată sub nr. x din 25 septembrie 2014 de BNP V., prin care pârâtul D. a declarat că a primit la data de 20 iunie 2007 suma de 483.225 RON de la A., din care a virat a doua zi 117.133,7 RON către G., 117.133,7 RON către E., 100.000 RON către F. (care suplimentar, fiind împuternicit pe cont, a retras în numerar şi suma de 17.080 RON) şi 131.788,3 RON către D. (sumă pe care acesta a dat-o bunicii sale, C.)

Ulterior, la data de 11 iulie 2007, A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 150.000 euro. Această acţiune a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007

Prin Sentinţa civilă nr. 6019 din 23 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Buftea a fost admisă în parte acţiunea, constatându-se nulitatea contractului de împrumut pentru lipsa cauzei. Prin Decizia civilă nr. 651A din 23 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâţi, cererea de chemare în judecată fiind respinsă integral, reţinându-se în esenţă că împrumutul şi declaraţia pârâţilor de renunţare la judecată în dosarul nr. x/2007, încheiate în aceeaşi zi, sunt expresia unei tranzacţii extrajudiciare prin care părţile prin concesii reciproce au pus capăt acelui litigiu şi că această situaţie corespunde în drept operaţiunii juridice a simulaţiei, or, "în cazul special al simulaţiei, în care prin ipoteză actul public este fictiv, nu poate interveni însă nulitatea actului juridic pentru lipsa cauzei, deoarece legea prevede cu caracter derogatoriu o altă sancţiune, şi anume inopozabilitatea acestuia, prin dispoziţiile art. 1175 C. civ." Prin Decizia nr. 1558R din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a constatat că aparţinea competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare în fond acestei instanţe.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 850 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, reţinând în mod similar faptul că în situaţia simulaţiei nu intervine sancţiunea nulităţii actului public, ci sancţiunea inopozabilităţii acestuia, fiind analizată suplimentar şi susţinerea reclamantei privind lipsa discernământului.

Prin Decizia civilă nr. 274A din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiţând apelul reclamantei, a schimbat soluţia primei instanţe şi a admis acţiunea în parte, respectiv constatând nulitatea absolută a contractului şi respingând cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară. S-a reţinut că "este eronată interpretarea instanţei de fond care a apreciat că din complexitatea raporturilor juridice existente între părţi, acestea au înţeles să încheie contractul de împrumut ca o garanţie pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea. Aşa fiind, nu se poate reţine nici posibilitatea conversiunii actului juridic, respectiv a contractului de împrumut, întrucât o eventuală obligaţie de plată a reclamantei, nu ar putea fi "cuantificată" la suma de 445.000 euro." În ceea ce priveşte simulaţia invocată pe cale de apărare de pârâţi, s-a reţinut că "ceea ce este caracteristic acestei operaţiuni juridice este existenţa concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte, unul public, aparent, simulat şi un altul, secret, care reprezintă în realitate, voinţa părţilor. Or, renunţarea la judecata procesului aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care reclamanţi sunt pârâţii din acest dosar, constituie doar un act unilateral de voinţă, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, cu atât mai mult, cu cât obiectul litigiului, l-a constituit anularea titlului de proprietate emis pe numele reclamantei". Referitor la cererea având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară, s-a reţinut că "deşi restabilirea acesteia, reprezintă un efect al constatării nulităţii absolute, în cauză, chiar reclamanta a susţinut că nu i-a fost remisă nicio sumă de bani de către pârâţi. În raport de natura juridică a contractului de împrumut, încheierea valabilă a acestuia nu se poate realiza fără remiterea lucrului, or, în cauză, toate părţile au confirmat prin răspunsurile la interogatorii că nu a fost remisă nicio sumă de bani, situaţia fiind mult mai complexă. În speţă, a fost confirmată situaţia reală, în sensul că nu a existat niciun fel de remitere a sumei de 445.000 euro, sumă ce apare în contractul de împrumut"

Prin Decizia nr. 4629 din 31 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile formulate împotriva acestei decizii, reţinând din perspectiva relevantă în cauză următoarele: "condiţiile simulaţiei nu sunt îndeplinite, în cauză, neexistând un act secret, contraînscris. Mai mult, în susţinerea acestui raţionament, este de observat că renunţarea la judecată dincolo de natura sa juridică, a unei manifestări unilaterale de voinţă, neavând valoarea unui contract, cu drepturi şi obligaţii reciproce, actul de dispoziţie al renunţării poartă asupra unui drept subiectiv, dreptul la acţiune, astfel că nu poate forma obiect al simulaţiei. Cu aceste considerente, au fost înlăturate criticile privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, apreciindu-se că nu se poate interpreta voinţa părţilor în sensul că ele însele au dorit şi au convenit să preţuiască drepturile lor succesorale la cuantumul sumei împrumutate. Nu se poate reţine sub aspectul îndeplinirii condiţiilor simulaţiei, renunţarea la judecată ca exprimând voinţa secretă a părţilor, iar contractul de împrumut, ca act public, care nu este lovit de nulitate pentru lipsa cauzei, ci este fictiv, în ceea ce priveşte darea unei sume de bani cu acest titlu, în sensul obligării reclamantei şi condiţionării acesteia la restituire".

Analizând, cu prioritate în logica juridică a dosarului, pretenţiile deduse pe calea cererii reconvenţionale - constatarea simulaţiei: actul real fiind tranzacţia prin care pârâţii-reclamanţi s-au obligat să renunţe la judecata în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Buftea, în schimbul plăţii sumei de 445000 euro de către reclamanta-pârâtă A., precum şi obligarea reclamantei la plata sumei de 295.000 euro, echivalent RON la data plăţii, sumă datorată conform actului secret, Curtea constată că aceste pretenţii sunt neîntemeiate.

Sub un prim aspect, al constatării simulaţiei contractului de împrumut şi al realităţii înţelegerii dintre părţi ca, în schimbul sumei de 445.000 euro, pârâţii să renunţe la contestarea titlului de proprietate al reclamantei, se opun admiterii cererii reconvenţionale cele statuate cu putere de lucru judecat (dat fiind că aceleaşi aspecte au fost invocate şi dezbătute sub formă de apărare) în cadrul Deciziei 274/2010 şi Deciziei 4629/2011.

Curtea subliniază că obiectul cererii reconvenţionale în acest litigiu este menţionat de pârâţii-reclamanţi prin raportare la actul secret prin care pârâţii-reclamanţi s-au obligat să renunţe la judecata în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Buftea, în schimbul plăţii sumei de 445.000 euro, iar nu la o altă înţelegere între părţi. Aceeaşi susţinere, însă pe calea unei apărări, a fost analizată de instanţele de control judiciar în cadrul dosarului x/2007 prin care s-a solicitat nulitatea contractului de împrumut.

Din această perspectivă, prezenta instanţă nu poate statua diferit faţă de cele statuate în litigiul anterior 4642/94/2007, respectiv condiţiile simulaţiei pretinse de pârâţi (act public - contractul de împrumut/act secret - renunţarea la judecată în schimbul sumei de 445.000 euro) nu sunt îndeplinite deoarece, în continuare, nu a fost prezentat contra-înscrisul reprezentând actul secret (care, de altfel, ar fi putut fi valorificat juridic numai dacă ar fi fost descoperit după soluţionarea litigiului 4642/94/2007 şi doar în condiţiile unei revizuiri întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ.) şi deoarece renunţarea la judecată reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă ce poartă asupra unui drept subiectiv, dreptul la acţiune, ce nu poate forma obiect al simulaţiei. Prin urmare, menţinând concluzia statuată judiciar anterior referitoare la faptul că "nu se poate interpreta voinţa părţilor în sensul că au dorit şi convenit să preţuiască drepturile lor succesorale la cuantumul sumei împrumutate", Curtea constată că nici în prezentul litigiu pârâţii nu pot pretinde suma de 295.000 euro de la reclamantă, cererea reconvenţională fiind neîntemeiată.

Din perspectiva calităţii procesual pasive a pârâtului D., Curtea va constata că este neîntemeiată excepţia invocată deoarece există identitate între acest pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii prin acţiunea introductivă întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi care este persoana în legătură cu care se pretinde mărirea patrimoniului în detrimentul reclamantului. Or, cât timp la dosar nu a fost depus un mandat acordat acestui pârât din partea celorlalţi pârâţi, simpla pretenţie (chiar însoţită de recunoaşterea celorlalţi pârâţi) că a acţionat în numele şi pe seama acestora la încasarea sumei de bani nu justifică admiterea excepţiei. Între mandatar şi terţi nu se creează într-adevăr raporturi juridice, deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe seama mandantului, însă, în speţă, reclamanta pretinde că mărirea patrimoniului acestui pârât în detrimentul propriului patrimoniu, astfel încât realitatea acestei situaţii se reflectă în analiza pe fond a pretenţiei, în condiţiile în care nici nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi adus la cunoştinţă reclamantei calitatea sa de mandatar pentru ceilalţi pârâţi. Prin urmare, ca şi prima instanţă, Curtea apreciază că aspectele invocate în susţinerea excepţiei privesc temeinicia acţiunii principale în raport cu acest pârât, ceea ce conduce la respingerea excepţiei.

În ceea ce priveşte cererea principală, cercetând dacă există sau nu justă cauză în remiterea sumei de 150.000 euro (de către reclamantă pârâţilor), Curtea reţine, pe baza interogatoriilor administrate, a depoziţiei martorului M. şi a actului de dezmembrare întocmit de reclamantă urmat de încheierea a 3 contracte de donaţie, a modalităţii în care suma virată de reclamantă a fost distribuită pârâţilor, că între părţi a existat într-adevăr o înţelegere (ce a cuprins mai multe raporturi juridice şi care s-a manifestat încă din 14 mai 2007, data contractelor de donaţie şi până la momentul virării sumei de 150.000 euro) prin care reclamanta, singura beneficiară a reconstituirii dreptului de proprietate de pe urma defunctului K., a înţeles să restabilească raporturile succesorale cu celelalte rude ale sale.

Această convenţie are ca obiect dovedit suma de 150.000 euro şi terenurile donate (nu şi alte sume pretinse de pârâţi) şi drept cauză recunoaşterea de către reclamantă a drepturilor succesorale ale pârâţilor (iar nu renunţarea la judecată).

Sub acest aspect, Curtea reţine că aceste acte juridice cumulate (donaţiile şi virarea sumei de 150.000 euro) sunt expresia manifestării de voinţă a reclamantei care (deşi avea o apărare solidă împotriva pretenţiei pârâţilor de anulare a titlului de proprietate constând în faptul că aceştia, deşi moştenitori ai autorului comun, nu formulaseră în condiţiile Legii nr. 18/1991 cerere de reconstituire de pe urma defunctului, apărare care nu îi era străină fiind invocată chiar în prezentul litigiu) a înţeles să recunoască parţial pretenţiile formulate de pârâţi în privinţa succesiunii lui K., fie şi doar ca obligaţie naturală, imperfectă.

Numai aparent există o contradicţie între soluţiile adoptate asupra cererilor formulate de părţi. Aceasta deoarece, Curtea a reţinut că există o convenţie, ce reprezintă justă cauză din perspectiva acţiunii principale (având ca obiect suma de 150.000 euro şi terenurile donate şi drept cauză recunoaşterea de către reclamantă a pretenţiilor succesorale ale pârâţilor de pe urma defunctului K., consemnată în documentele bancare şi actele autentice de donaţie), însă nu există o convenţie, care să constituie un temei valid al admiterii cererii reconvenţionale, prin care părţile să se fi înţeles ca în schimbul renunţării la judecarea contestaţiei asupra titlului de proprietate reclamanta să le plătească pârâţilor suma de 445.000 euro sau o convenţie prin care drepturile succesorale recunoscute pârâţilor să fi fost stabilite la suma de 445.000 euro alături de terenurile donate.

În raport de considerentele expuse, Curtea de Apel a admis apelurile declarate în cauză, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a anulat în parte încheierea din 8 aprilie 2014 în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru cererea reconvenţională şi sentinţa apelată. În evocarea fondului, instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii reconvenţionale (apreciind că, în condiţiile în care în litigiul anterior simulaţia ce face obiectul cererii reconvenţionale a fost invocată numai pe calea unei simple apărări, nu există identitate de obiect, cele statuate în litigiul anterior dintre părţi putând fi reţinute numai din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat), a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D., ca neîntemeiată (apreciind că mărirea patrimoniului propriu al acestui pârât reprezintă un aspect al fondului litigiului) şi a respins atât cererea principală (constatând că există justă cauză decurgând din înţelegerea părţilor în privinţa drepturilor succesorale de pe urma lui K., iar nu dintr-o înţelegere a părţilor având drept cauză renunţarea la litigiul privind contestarea titlului de proprietate), cât şi cererea reconvenţională (în privinţa constatării simulaţiei pentru putere de lucru judecat decurgând din hotărârile pronunţate în litigiul având ca obiect nulitatea contractului de împrumut şi în privinţa pretenţiei constând în plata sumei de 225.000 euro pentru că nu s-a făcut dovada existenţei acestei înţelegeri).

În privinţa cheltuielilor de judecată făcute de părţi cu prezentul litigiu, în condiţiile în care ambele cereri formulate în fond au fost respinse, iar apelurile au fost admise, instanţa de apel a dispus compensarea acestor cheltuieli efectuate în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii N., O., G. şi F. şi reclamanţii P. şi Q.

1. Recurenţii-pârâţi N., O., G. şi F. au solicitat în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului întrucât hotărârea recurată este dată cu interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecaţii, precum şi cu greşita aplicare şi interpretare a art. 1201 şi art. 1175 C. civ.

Instanţa de apel a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, reţinând puterea de lucru judecat a soluţiei pronunţate de instanţele care au soluţionat definitiv cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 în cadrul căruia simulaţia a fost invocata pe cale de apărare.

Se pretinde că, astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1201 C. civ., întrucât a dat eficienţă numai, parţial, dezlegărilor date de aceste instanţe, reţinând, selectiv, puterea de lucru judecat a anumitor soluţii şi, în acelaşi timp, ignorând dezlegările date, cu aceeaşi putere de adevăr, în cadrul aceleiaşi hotărâri.

Astfel, în motivarea aceleiaşi hotărâri pronunţate în Dosarul nr. x/2011, reţinută cu putere de lucru judecat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că: "contractul de împrumut s-a încheiat nu în scopul remiterii unei sume de bani, de esenţa acestui contract, ci într-un context determinat de alte operaţiuni juridice intervenite între părţi ce conturează o complexitate a raporturilor acestora, pe fondul unor alte litigii, ce au izvorât din dezbaterea succesorală a defunctului K., autorul comun al reclamantei şi al pârâţilor...astfel fiind, repunerea în situaţia anterioară nu se impune, deoarece, contractul de împrumut nu are caracter real, "împrumutul" fiind doar forma unei 'înţelegeri sub care părţile au înţeles să deghizeze natura complexă a raporturilor juridice dintre ele."

Solicită a se observa că această reţinere a instanţei este chiar definiţia simulaţiei ca operaţiune juridică şi confirmarea raporturilor juridice deduse judecaţii.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Hotărârea nr. 274/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasa definitiva şi irevocabilă, prin respingerea recursurilor, în cuprinsul căreia se reţine că "... din întreg probatoriul administrat în cauză şi reţinut ca atare şi de către prima instanţă, dată fiind complexitatea raporturilor juridice existente între părţi, acestea au înţeles să încheie contractul de împrumut ca o garanţie pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea ...'"

Prin urmare, aceste instanţe care s-au pronunţat asupra chestiunii juridice a simulaţiei reţin existenţa actelor secrete - tranzacţia extrajudiciară şi partajul voluntar - precum şi intenţia părţilor de a deghiza adevărata înţelegere existentă între ele sub forma unei renunţări la judecată şi act de împrumut.

Deşi se reţin aceste aspecte care conturează instituţia simulaţiei, în mod greşit apărarea le-a fost respinsă, reţinându-se ca nu a fost formulata sub forma de cerere reconvenţionala. Motivarea hotărârii este contradictorie întrucât, pe de o parte, reţine toate elementele simulaţiei, iar, pe de altă parte, refuză să îi dea eficienţă, respingând solicitarea.

Instanţa de apel nu a făcut o judecata proprie, ci s-a mulţumit sa dea eficienta numai parţial dezlegărilor date în cauza nr. 4642/94/2007, dosar în cadrul căruia instituţia simulaţiei a fost analizata numai din perspectiva constatării nulităţii contractului de împrumut şi nu din perspectiva executării obligaţiei asumate de părţi, prin actul secret.

Recurenţii susţin nelegalitatea deciziei recurate întrucât instanţa de apel a efectuat o greşită interpretare a actelor publice, precum şi o greşita interpretare şi aplicare a instituţiei simulaţiei.

Instanţa de apel reţine că nu a fost prezentat un act secret sub forma unui contraînscris, însă în prezenta speţă, conţinutul actului public este conţinutul actului' secret cu excepţia aspectelor pe care părţile au înţeles să le simuleze.

În speţă, simulaţia a avut ca finalitate încheierea unui act public care să permită renunţarea la judecata imediata şi necondiţionata, motiv pentru care părţile au încheiat doua acte cu obligaţii unilaterale, contractul de împrumut (pentru 445.000 euro) şi declaraţia de renunţare la judecata, în locul unei tranzacţii extrajudiciare prin care stabileau ca renunţarea la judecată se face în schimbul achitării de către A. a sumei de 445.000 euro, reprezentând echivalentul drepturilor succesorale care făceau obiectul acţiunii de pe rolul Judecătoriei Buftea. Prin urmare, aspectul simulat a fost interdependenţa obligaţiilor reciproce, însă celelalte clauze ale actelor publice încheiate reflecta voinţa reala a părţilor (plata sumei de 445.000 euro de către A. către recurenţi şi renunţarea acestora din urmă la judecată).

Raţiunea pentru care părţile au recurs la aceasta simulaţie a fost necesitatea încheierii urgente a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul de 4.711 mp, întrucât societatea cumpărătoare obţinuse în acest scop o linie de credit de 2,5 milioane euro a cărei tragere era limitată în timp. Pentru încheierea contractului era necesara renunţarea la judecata de pe rolul Judecătoriei Buftea, şi pentru a urgenta procedura de închidere a dosarului respectiv, avocaţii cumpărătoarei au sugerat încheierea unei declaraţii pure şi simple de renunţare la judecată, în locul unei tranzacţii bilaterale (a cărei transpunere într-o hotărâre de expedient ar fi durat considerabil mai mult decât pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa a luat act de renunţarea la judecată). Aceste aspecte rezultă din declaraţia martorilor audiaţi în faţă instanţei de fond. Prin urmare, înţelegerea părţilor a fost de a disimula caracterul interdependent al obligaţiilor asumate de părţi prin încheierea a doua acte cu obligaţii unilaterale (contractul de împrumut şi declaraţia de renunţare la judecata).

În cauză, s-a dovedit existenta acordului simulatorii şi a actelor secrete, chestiune pe care instanţa de apel a reţinut-o în cauză. Instanţa de apel a reţinut ca "aceste acte juridice cumulate sunt expresia manifestării de voinţa a reclamantei care ... a înţeles să recunoască, parţial, pretenţiile formulate de pârâţi în privinţa succesiunii lui K., fie şi doar ca obligaţie naturală imperfecta."

Prin urmare, instanţa de apel deşi reţine existenta unei convenţii secrete care a reprezentat temei al plaţii sumei de 150.000 euro şi a donaţiilor intervenite între părţi, cu toate acestea soluţia asupra cererii reconvenţionale este una de respingere întrucât nu a fost prezentat un contraînscris.

Aceasta motivare reprezintă o greşita interpretare şi aplicare a instituţiei simulaţiei, precum şi o schimbare a înţelesului lămurit al contractului de împrumut şi a declaraţiei de renunţare la judecată.

Convenţia secretă dintre părţi există, cum chiar instanţa de apel a reţinut în hotărârea pronunţată, aceasta reprezentând o recunoaştere a drepturilor lor succesorale. Prin urmare, această convenţie s-a materializat - în sensul că a existat acordul de voinţa al părţilor, chiar dacă nu s-a încheiat în formă scrisă. Astfel, actul juridic exista în sensul de negotium însă instanţa de fond foloseşte noţiunea de "act juridic" în sensul de instrumentum probationis.

În mod greşit instanţa de apei consideră necesară existenţa unui înscris constatator al convenţiei secrete, întrucât între părţi proba simulaţiei se face conform dreptului comun - în speţă fiind aplicabile disp. art. 1198 C. civ. în sensul că a existat o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris având în vedere calitatea părţilor de rude apropriate (mătuşa-nepoţi).

Cuprinsul convenţiei secrete este dovedit de probele administrate în cauză. Reţine chiar instanţa de apel în motivarea hotărârii pronunţate faptul că "prin chiar cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut ca a încheiat contractul de împrumut pentru a-şi putea respecta obligaţiile din antecontractul din 2007, deoarece eliberarea certificatului fiscal i-a fost refuzată de autorităţi ca urmare a acţiunii pârâţilor." În concluzie, conţinutul convenţiei secrete, sub aspectul existentei şi întinderii obligaţiilor asumate de părţi, rezultă din chiar cuprinsul actelor publice - renunţarea la judecata şi contractul de împrumut.

Părţile au înţeles să deghizeze doar cauza şi reciprocitatea celor două obligaţii - de a renunţa la judecată şi de a plăti suma de 445.000 euro - însă natura, conţinutul şi întinderea obligaţiilor sunt cuprinse în contractul de împrumut şi renunţarea la judecată.

Rezultă fără îndoială din cuprinsul celor doua acte publice ca obligaţiile asumate au fost ca recurenţii să fie cei care renunţă la judecata de pe rolul Judecătoriei Buftea, dosar care împiedica vânzarea terenului de către reclamanta apelanta, iar mătuşa noastră s-a obligat să plătească suma de 445.000 euro.

Instanţa de apel ignora înţelesul vădit ai contractului de împrumut, prin care reclamanta apelanta s-a obligat sa achite suma de 445.000 euro, când în realitate aceasta este expresia voinţei reale a părţilor - respectiv natura şi cuantumul obligaţiei asumate de reclamanta prin actul secret.

Prin urmare, instanţa de apel validează convenţia secretă a părţilor pentru suma remisă de 150.000 euro, însă nu înţelege să aplice acelaşi regim juridic diferenţei până la suma convenită de părţi de 445.000 euro. Or singura diferenţă între cele doua este că una a fost achitată ca avans şi diferenţa a fost afectată de o scadenţă ulterioară, însă părţile au stabilit o unica obligaţie de plată, în cuantum de 445.00 euro.

Solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei instanţei de apel în sensul admiterii apelului declarat, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale.

2. Recurenţii-reclamanţi P. şi Q. au formulat, în esenţă, următoarele critici în privinţa deciziei recurate:

- Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii pretind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Susţin că instanţa nu a analizat apărările şi motivele de apel, fiindu-le adusă o gravă atingere a dreptului la apărare, conform art. 6 din Convenţia europeană. Se pretinde că, astfel, decizia pronunţată de instanţa de control judiciar este nelegală în raport de prevederile art. 105 alin. (1) şi (2), fiind produsă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

- Hotărârea recurată este nelegală în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

Recurenţii pretind că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii căii de atac. Astfel, în evocarea fondului, instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii reconvenţionale (apreciind că, în condiţiile în care în litigiul anterior, simulaţia ce face obiectul cererii reconvenţionale a fost invocată numai pe calea unei simple apărări, nu există identitate de obiect, cele statuate în litigiul anterior dintre părţi putând fi reţinute numai din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D., ca neîntemeiată (apreciind ca mărirea patrimoniului propriu al acestui pârât reprezintă un aspect al fondului litigiului) şi a respins cererea principală (constatând că există justă cauză decurgând din înţelegerea părţilor în privinţa drepturilor succesorale de pe urma lui K., iar nu dintr-o înţelegere a părţii or având drept cauză renunţarea la litigiul privind anularea titlului de proprietate).

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Reclamanta nu a înţeles să recunoască parţial pretenţiile formulate de pârâţi în privinţa succesiunii lui K., fie şi doar ca obligaţie naturală, imperfectă aceasta deoarece a declarant recurs şi împotriva încheierii de renunţare şi a acţionat în sensul anularii contractului şi restituirii sumei.

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat şi cu ignorarea probatoriilor, că există o convenţie, ce reprezintă justă cauză din perspectiva acţiunii principale (având ca obiect suma de 150.000 euro şi terenurile donate şi drept cauză recunoaşterea de către reclamantă a pretenţiilor succesorale ale pârâţilor de pe urma defunctului K., consemnată în documentele bancare şi actele autentice de donaţie).

- Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. de la 1864, referitoare la îmbogăţirea fără just temei, fiind vorba de sporirea patrimoniului pârâţilor în dauna patrimoniului reclamanţilor, în lipsa unui temei legal. S-a învederat instanţei că urmăreşte astfel recuperarea pierderii suferite prin îmbogăţirea fără just temei a pârâţilor şi micşorarea patrimoniului reclamanţilor, pe seama măririi nelegitime a patrimoniului pârâţilor.

Plata sumei de 150.000 euro făcută de reclamantă constituie o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care rezultă că nu a existat o convenţie referitoare la terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. x emis în baza Legii nr. 18/1991 emis pe numele reclamantei, în urma căreia reclamanta să fi recunoscut şi pârâţilor anumite drepturi referitoare la terenul litigios. Astfel sub aspectul acţiunii principale, suma de 150.000 euro şi cea reprezentând spezele contractului de împrumut reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care reclamanta nu a împrumutat vreo sumă de bani şi nu a convenit cu pârâţii să le recunoască vocaţia succesorală şi îndreptăţirea lor la imobilul teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanţa a pronunţat o hotărâre contrară situaţiei de fapt şi probatoriilor administrate când a reţinut susţinerile pârâţilor referitoare la simulaţia contractului de împrumut, prin raportare la renunţarea la judecata acţiuni având ca obiect anularea titlului de proprietate.

- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat constatarea simulaţiei, a intervenirii actului real identificat în ceea ce numesc tranzacţia prin care pârâţii-reclamanţi s-au obligat să renunţe la judecată în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Buftea în schimbul plăţii sumei de 415 000 euro de către reclamanta-pârâtă A., act secret care reprezintă temeiul legitim al plăţii sumei de 150.000 euro efectuată de A. către pârâţi, precum şi obligarea reclamantei la plata sumei de 295.000 euro, echivalent RON la data plăţii, sumă datorată conform actului secret.

Apreciază că, renunţarea la judecata nu reprezintă o tranzacţie şi nu este un act bilateral şi nici un act secret, ci public. Nu se poate reţine că renunţarea la judecată exprimă voinţa secretă a părţilor.

Instanţa a reţinut că pârâţii nu au invocat, prin cererea reconvenţională, imposibilitatea preconstituirii unui înscris pentru a dovedi raporturile juridice născute din tranzacţie şi partajul voluntar, astfel încât şi din această perspectivă, lipsa înscrisului coroborat cu nedovedirea prin alte mijloace de probă atrage netemeinicia cererii de constatare a simulaţiei. Instanţa a reţinut că nici din interogatoriu nu a rezultat în ce fel s-a materializat convenţia părţilor, fiind respinsă solicitarea reconvenţională întrucât renunţarea la judecată nu poate fi apreciată partaj.

Ulterior, recurenţii-reclamanţi prezintă, în cuprinsul a 8 pagini din cererea de recurs, istoricul litigiului, expunând conţinutul cererii principale, a cererii reconvenţionale şi soluţiile pronunţate în cauză, pe parcursul ciclurilor procesuale ale dosarului.

Examinând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Relativ la recursul declarat de de pârâţii N., O., G. şi F.:

Cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în raport de data introducerii acţiunii civile în cauză, litigiul pendinte este supus dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1864.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Calculul termenelor se face în conformitate cu dispoziţiile art. 101 C. proc. civ., astfel: când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte (art. 101 alin. (1), iar, dacă, ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până la sfârşitul primei zile de lucru următoare (art. 101 alin. (5).

În ceea ce priveşte actele depuse la poştă, legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art. 104 C. proc. civ., că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

În cauză, hotărârea atacată cu recurs a fost comunicată pârâţilor-recurenţi, conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., la data de 18 iunie 2019, astfel cum o atestă dovezile de comunicare aflate la dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu Minori şi de familie, filele x şi 184.

Având în vedere dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi (5) coroborat cu art. 104 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în raport de data comunicării deciziei atacate, respectiv 18 iunie 2019, recurenţii-pârâţi aveau posibilitatea să exercite calea de atac a recursului, calculat pe zile libere, până la data de 4 iulie 2019 (inclusiv), aceasta fiind ultima zi în care pârâţii puteau şi trebuiau să formuleze şi să înregistreze cererea de recurs (ori să depună recursul la oficiul poştal, cu scrisoare recomandată în vederea expedierii instanţei judecătoreşti).

Recursul pârâţilor N., O., G. şi F. a fost depus la oficiul poştal, la data de 16 iulie 2019, astfel cum o atestă data aplicată pe plicul de expediere, aflat la dosarul instanţei de apel

La termenul de judecată din 17 octombrie 2019, raportat la excepţia tardivităţii recursului invocată de instanţă, din oficiu, avocatul pârâţilor recurenţi a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ., motivat de împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde în dispozitiv menţiunea că termenul de recurs este de 30 de zile. S-a susţinut că la această eroare a contribuit şi împrejurarea că dosarul a fost reînregistrat în 2014, instanţa de apel având convingerea că sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., iar eroarea instanţei nu poate fi imputată părţii, recurenţii fiind de bună credinţă, întemeindu-se pe menţiunea din dispozitivul hotărârii şi pe aparenţa de legalitate a acestei hotărâri. S-a făcut trimitere şi la soluţia legislativă adoptată de noul C. proc. civ., prin art. 457.

Solicitarea formulată de recurenţii pârâţi N., O., G. şi F. privind repunerea în termenul de recurs nu este fondată.

Art. 103 alin. (1) C. proc. civ., partea finală, reglementează repunerea în termenul pentru exercitarea oricărei căi de atac şi priveşte situaţiile în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să exercite calea de atac în termen, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Articolul 103 C. proc. civ. reglementează o repunere în termen sui generis, în condiţii restrictive, deoarece textul vizează "o împrejurare mai presus de voinţa părţii." Acest text are ca obiect un drept procedural, care trebuie exercitat, sub sancţiunea decăderii, într-un anumit termen, iar sancţiunea decăderii este inoperanţă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este obiectivă, mai presus de voinţa părţii, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de aceasta.

Faptul că în dispozitivul hotărârii recurate s-a menţionat că termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii şi nu de 15 zile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. de la 1864, aplicabile în cauză, nu constituie o împrejurare obiectivă, mai presus de voinţa părţii, care să fi făcut imposibilă declararea recursului în termenul defipt de lege, pentru a justifica repunerea în termen. Această împrejurare nu poate fi considerată un obstacol ce nu putea fi prevăzut şi depăşit de pârâţi, care să îi fi împiedicat să declare recursul în termenul legal, cu atât mai mult cu cât recursul acestora a fost formulat prin avocat, persoană calificată care ştia în ce cadru procesual s-a desfăşurat litigiul şi în ce termene pot fi exercitate drepturile procesuale ale părţilor asistate/reprezentate.

Înalta Curte reţine că, în speţă, se aplică cu prioritate principiul legalităţii, conform căruia regimul căilor de atac (fel, condiţii, termen) este reglementat de lege şi nu îi este îngăduit niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaşte condiţiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că menţiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condiţiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părţilor drepturi pe care legea nu le acordă.

Nici în noua reglementare procesual civilă, evocată de apărătorul recurenţilor-pârâţi în susţinerea cererii de repunere în termen, legiuitorul nu a instituit o derogare de la acest principiu în ceea ce priveşte termenul de declarare a unei căi de atac. Este adevărat că atunci când reglementează principiul legalităţii căii de atac, noul C. proc. civ. dă părţii, care s-a întemeiat pe dispoziţia eronată a judecătorului, posibilitatea de a exercita calea de atac legală, însă, astfel cum rezultă din conţinutul art. 457 alin. (3), această procedură este permisă doar în situaţia în care s-a indicat greşit felul căii de atac deschisă părţii şi, pentru acest motiv, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, nu şi în ceea ce priveşte eroarea privind termenul de exercitare.

Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii, în legea aplicabilă, care să permită o atare calificare, conduita procesuală greşită întemeiată pe o menţiune eronată din hotărârea de primă instanţă nu poate fi justificată prin invocarea unei erori în care partea s-ar fi aflat în ceea ce priveşte identificarea normelor de procedură aplicabile.

În cauză, indiferent că în dispozitivul hotărârii instanţa de apel a indicat greşit un termen de 30 de zile de declarare a căii de atac, termenul de exercitare a căii de atac este prevăzut de lege, conform art. 301 din C. proc. civ. de la 1864, aplicabil litigiului, care prevede pentru formularea recursului un termen de 15 zile.

Motivul invocat de apărătorul recurenţilor-pârâţi pentru susţinerea cererii de repunere în termen, respectiv al existenţei unui obstacol insurmontabil constând în convingerea părţii, întemeiată pe aparenţa de legalitate a hotărârii, că, inserând un termen de declarare a căii de atac de 30 de zile, instanţa a soluţionat litigiul cu aplicarea normelor legii în vigoare la data pronunţării deciziei, respectiv noul C. proc. civ., coroborat cu reînregistrarea dosarului în anul 2014, ca efect al rejudecării cauzei (când erau în vigoare şi dispoziţiile noului C. proc. civ.) reprezintă în realizate convingerea personală a părţii şi se circumscrie unui argument de natură subiectivă, ce nu poate fi asimilat unei imposibilităţi obiective, absolute sau mai presus de voinţa părţii, ce a determinat-o să declare recursul peste termenul legal de 15 zile prevăzut de vechiul C. proc. civ.

Pârâţii-apelanţi au beneficiat de asistenţă juridică calificată, recursul acestora fiind formulat prin intermediul apărătorului ales, astfel că nu pot susţine că nu au cunoscut care este legea aplicabilă, atât timp cât principiul legalităţii prevalează oricărei alte aprecieri subiective a părţii, astfel că aceasta nu poate invoca necunoaşterea legii iar un termen procedural, menţionat greşit, nu justifică, pentru parte, invocarea unei erori de drept, în considerarea unei pretinse aparenţe de legalitate, în condiţiile în care dispoziţia tranzitorie privind legea procesuală aplicabilă, respectiv art. 27 din Noul C. proc. civ. şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010, care a determinat incidenţa art. 301 C. proc. civ., este accesibilă, previzibilă şi nu lasă posibilitatea unei alte interpretări.

Pentru considerentele deja sus evocate, nu se poate pretinde de către recurenţi că dreptul lor la un proces echitabil ar fi nesocotit, prin faptul că instanţa de recurs ar priva pârâţii de oportunitatea de a-şi vedea susţinerile reexaminate în prezentul nivel de jurisdicţie, câtă vreme termenul de exercitare a căii de atac este cuprins într-o normă legală, cu caracter previzibil, nesupusă vreunei contradicţii jurisprudenţiale în ceea ce priveşte aplicarea sa în timp. Prin urmare, nu se poate aprecia că, prin indicarea greşită a unui termen procedural, părţile au suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor de acces la o instant, astfel încât nu s-ar poate pretinde vreo încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

În consecinţă, faţă de faptul că reglementarea art. 301 C. proc. civ. de la 1864 este o normă clară şi previzibilă, că pârâţii-recurenţi au beneficiat, în timpul procedurilor, de asistenţă juridică specializată, fiind reprezentate prin avocat şi, că, termenul pentru declararea căii de atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului legalităţii căii de atac şi nu a unei menţiuni dintr-o hotărâre pe care părţile au atacat-o, nu există un motiv temeinic şi de neînlăturat care să justifice nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac şi nici considerarea menţiunii din decizie ca fiind o eroare insurmontabilă, de natură a înlătura decăderea părţii din dreptul de a ataca respectiva hotărâre, drept pentru care cererea recurenţilor pârâţi N., O., G. şi F., de repunere în termenul de recurs, urmează a fi respinsă.

Cum, în cauză, recursul declarat de pârâţii N., O., G. şi F. a fost depus la oficiul poştal, la data de 16 iulie 2019, astfel cum o atestă data aplicată pe plicul de expediere, aflat la fila x verso din dosarul instanţei de apel, Înalta Curte va reţine că recursul este declarat după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Or, nerespectarea acestui termen legal procedural atrage, potrivit art. 101 C. proc. civ., decăderea recurenţilor din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care legea îl supune unui termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare a recursului. Aşa fiind, nerespectarea termenului de promovare a căilor de atac conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunţate, care reglementează sancţiunea decăderii.

În consecinţă, promovând recursul cu depăşirea termenului defipt de lege, pârâţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai exercita calea de atac, iar sancţiunea declarării unui recurs peste termenul legal nu poate fi decât respingerea acestuia, ca tardiv formulat.

Scopul legitim al instituirii de către legiuitorul naţional a unor norme imperative pentru promovarea unor căi de atac este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel că după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala, în orice împrejurare, de o hotărâre judecătorească definitivă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâţii N., O., G. şi F. împotriva Deciziei nr. 799A din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Relativ la cererea de aderare la recurs formulată de aceiaşi recurenţi pârâţi, C. proc. civ. de la 1864 reglementează doar instituţia aderării la apel.

Astfel, art. 293 prevede că "intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instante. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare. Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin. (1) rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal".

Întrucât dispoziţiile procesuale aplicabile nu reglementează instituţia aderării la recursul părţii adverse, urmează ca cererea formulată de recurenţii-pârâţi să fie respinsă, ca inadmisibilă.

2. Relativ la recursul declarat de reclamanţii Q. şi P., Înalta Curte va constata că recursul formulat de reclamanţi este nul, având în vedere considerentele care succed:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speţă, se observă că recurenţii-reclamanţi nu au formulat şi dezvoltat critici concrete care să vizeze nelegalitatea soluţiei atacate, relativ la respingerea acţiunii formulate. Recurenţii au arătat în memoriul de recurs că decizia atacată este netemeinică şi nelegală şi au enunţat cazurile de nelegalitate înscrise în art. 304 punctele 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără însă a dezvolta, în raport de motivul de recurs indicat, critici punctuale privind modul de judecată, soluţia şi argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.

Evocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au pretins că prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa nu le-a analizat apărările şi motivele de apel, ceea ce ar fi condus la vătămarea dreptului lor la apărare, garantat de art. 6 din Convenţia europeană.

Susţinerile recurenţilor nu sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs indicat, deoarece aceştia nu au arătat, în concret, care dintre apărările şi criticile formulate în cuprinsul motivelor de apel nu au fost analizate de instanţa de apel, pentru a se putea verifica dacă, o atare omisiune, are caracterul unei neregularităţi procedurale, ce s-ar fi impus a fi analizată, în cadrul stabilit de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere modificarea hotărârii recurate numai "dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut", motivul de nelegalitate vizând doar situaţiile în care instanţele acordă plus petita sau extra petita. Or, în cuprinsul memoriului de recurs nu sunt formulate susţineri susceptibile de încadrarea în textul legal invocat şi, care, în raport de soluţia pronunţată în cauză nu ar face posibilă incidenţa acestui motiv de recurs, atât timp cât, urmare evocării fondului, instanţa de apel a respins excepţiile formulate în cauză şi a respins atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională.

Deşi a fost indicat ca temei juridic al cererii de recurs şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar, pe de altă parte, susţinerile învederate de către reclamanţi, prin memoriul de recurs, nu precizează în ce modalitate instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care să conţină motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Or, simpla afirmaţie că hotărârea nu este motivată, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.

Recurenţii-reclamanţi deşi au arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceştia nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs indicat, care vizează situaţia în care modificarea hotărârii recurate se poate cere "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia". Or, susţinerile care privesc greşita soluţionare a cererilor cu care instanţa a fost învestită nu se încadrează în această ipoteză, iar aspectele referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt, urmare a examinării probatoriului administrat, nu se circumscriu acestui motiv de recurs şi nu pot forma obiect de analiză în recurs, în raport de cuprinsul art. 304 C. proc. civ.

Şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost indicat şi enunţat pur formal, întrucât susţinerile recurenţilor au fost formulate generic, întrucât aceştia nu au arătat care sunt normele de drept substanţial pretins încălcate de către instanţa de apel, iar argumentele aduse în susţinerea demersului judiciar nu se circumscriu motivului de recurs invocat şi nici altor motive de nelegalitate care să poată fi analizate de instanţa de recurs. Motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. priveşte fie ipoteza în care soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este juridică, întrucât din modul de redactare nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect, fie situaţia în care instanţa recurge la texte aplicabile speţei, pe care însă fie le încalcă ori le aplică în mod greşit. Or, recurenţii nu au formulat susţineri în sensul motivului de recurs indicat, întrucât pentru a fi invocat acest motiv nu este suficientă indicarea textului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind necesar ca recurenţii să precizeze care anume text a fost aplicat denaturat şi în ce consta denaturarea.

În realitate, criticile dezvoltate de către recurenţii-reclamanţi nu vizează nelegalitatea deciziei atacate, ci constituie aspecte de netemeinicie ale acesteia, referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat probele administrate în cauză şi cele reţinute cu privire la situaţia de fapt, chestiuni care nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

În consecinţă, reţinând că indicarea pur formală de către reclamanţi a unor motive de recurs înscrise în art. 304 C. proc. civ. nu îndeplineşte exigenţa de motivare a recursului, atât timp cât nu s-a realizat o critică efectivă a soluţiei atacate, susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat.

Ca atare, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 304 din cod, urmează a se constata nulitatea căii de atac exercitată reclamanţii Q. şi P. în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenţii pârâţi N., O., G. şi F..

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâţii N., O., G. şi F. împotriva Deciziei nr. 799A din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de aderare la recurs formulată de aceiaşi recurenţi-pârâţi.

Constată nul recursul declarat de reclamanţii Q. şi P. împotriva Deciziei nr. 799A din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2019.

GGC - LM