Inadmissibility of cassation appeal against preventive detention extension order during appellate proceedings

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 270 din 26 iunie 2003, Tribunalul Prahova, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.D. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de viol prevăzută de art. 20, art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 99 și 109 C. pen.

În latura civilă, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile 3 milioane lei cu titlu de daune morale, în solidar cu părțile responsabile civilmente C.I. și C.E.

Apelul declarat de către inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia nr. 355 din 11 august 2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, pe care nu l-a motiva în scris, termenul de judecată al acestuia fiind fixat la 19 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 20 august 2003, Curtea Supremă de Justiție a constatat că prin decizia penală nr. 355 din 11 august 2003, Curtea de Apel Ploiești a prelungit arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 20 zile, respectiv de la 6 septembrie 2003 la 22 septembrie 2003, inclusiv, și a stabilit termen pentru verificarea legalității arestării preventive la data de 17 septembrie 2003.

La termenul din 17 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de retragerea recursului declarat de către inculpatul C.D. împotriva deciziei pronunțate în apel.

Împotriva încheierii din 20 august 2003, inculpatul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casarea prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160b și ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din 20 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3654/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.