Cassation appeal annulled for failure to formulate valid grounds of illegality in civil liability claim for illegal forced execution

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 24 iulie 2018, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 329/2018 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 3 august 2018, sub nr. x/2014, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris, iar ulterior, urmare a Hotărârii nr. 119 din data de 26 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a aprobat desfiinţarea completului nr. 2 începând cu data de 14 decembrie 2018, dosarul a fost repartizat completului de filtru nr. 10 (referatul din 14 decembrie 2018, aflat la dosar).

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii, fără a invoca vreunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a considerat, în mod netemeinic, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există faptă ilicită care să fi condus la producerea vreunui prejudiciu.

Însă, au arătat recurenţii-reclamanţi, fapta ilicită este reprezentată de acţiunea executorului bancar care, în calitate de angajat cu atribuţii în sfera executării silite al creditoarei pârâte C. S.A, a continuat executarea silită în dosarul de executare nr. x/2010 al Corpului executorilor bancari ai C. S.A, deşi avea cunoştinţă despre faptul că asupra imobilului urmărit silit sunt înscrise două sechestre penale prin Încheierile nr. 52131 din 16 iunie 2011 şi nr. 52136 din 16 iunie 2011 ale OCPI Iaşi.

În acest fel, creditoarea a efectuat acte de executare ce erau în mod vădit nelegale, aspect constatat de Tribunalul Iaşi prin Decizia nr. 399 din 19 septembrie 2012, prin care a fost admisă contestaţia la executare şi desfiinţată vânzarea silită imobiliară a bunului proprietatea reclamanţilor, soluţie ce are ca efect şi stabilirea caracterul ilicit al actelor de executare silită întocmite de executorul bancar cu privire la vânzarea imobilului proprietatea reclamanţilor.

Au mai arătat că prejudiciul produs prin fapta ilicită a fost stabilit prin Sentinţa civilă nr. 11627 din 14 octombrie 2015 a Judecătoriei Iaşi, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 312 din 12 iulie 2016 a Tribunalului Iaşi.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că reclamanţii datorează pârâtului-reclamant D. la alegere, fie suma de 37.000 RON reprezentând costul materialelor şi al manoperei necesare pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţire la imobilul proprietatea reclamanţilor, fie suma de 8.100 euro reprezentând sporul de valoare adus acestui imobil prin efectuarea lucrărilor de îmbunătăţire.

Aşadar, în ceea ce priveşte aceste sume, creanţa fiind certă şi exigibilă, recurenţii au arătat că este evident că acestea reprezintă prejudiciul produs ca efect al faptei ilicite menţionată anterior.

În continuare, au învederat că au fost lipsiţi de folosinţa bunului imobil ai cărui proprietari sunt, astfel că, în mod just, au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a celor care i-au deposedat, în mod nelegal, de folosinţa bunului, iar suma de 58.920 RON reprezintă contravaloarea acestui prejudiciu.

În ceea ce priveşte celelalte sume pe care le-au solicitat cu titlu de prejudiciu, recurenţii-reclamanţi au arătat că acestea nu au fost analizate de instanţa de fond şi de instanţa de apel, astfel că soluţia care se impune este casarea deciziei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinările formulate în termen legal, intimaţii-pârâţi D. şi C. au solicitat, în principal, anularea recursului promovat de reclamanţi, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., este declarat în termenul legal, iar recurenţii datorează taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.857,2 RON, neachitată până la data întocmirii raportului. De asemenea, s-a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi să aprecieze cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că intimaţii-pârâţi au invocat, prin întâmpinări, excepţia nulităţii căii de atac declarate de recurenţii-reclamanţi.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Prin Încheierea din 19 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenţii A. şi B., iar prin Încheierea din 1 octombrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul x/2014, a fost admisă cererea de reexaminare formulată de petenţi împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar şi s-a dispus scutirea acestora de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.857,2 RON.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi, prin întâmpinări, şi reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin Decizia civilă nr. 329/2018 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 1389 din 10 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, reţinându-se, în esenţă, că fapta pârâtei C. SA, în calitate de creditor în dosarul de executare nr. x/2010 al Corpului executorilor bancari C. SA, de a stărui în executare, în situaţia în care a cunoscut despre notarea sechestrelor penale în cartea funciară a imobilului asupra căruia se purta urmărirea, nu are caracter ilicit, iar participarea pârâtului D. la licitaţia publică şi adjudecarea imobilului nu reprezintă o faptă ilicită, ci exercitarea unui drept prevăzut de lege, în condiţiile în care în publicaţia de vânzare întocmită de executorul bancar nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la existenţa vreunui sechestru penal, iar pârâtul nu a cunoscut cauza care a determinat ulterior anularea actului de adjudecare.

Cu referire la susţinerile din memoriul de recurs, în sensul că reclamanţii au demonstrat că au fost lipsiţi de folosinţa bunului şi că, în mod just, au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a celor care i-au deposedat, în mod nelegal, de folosinţa bunului, Înalta Curte, raportat la considerentele deciziei atacate, constată că instanţa de apel a expus, pe larg, motivele pentru care a reţinut că invocarea unei alte fapte ilicite, în justificarea pretenţiilor solicitate, pentru prima dată în apel reprezintă o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, care potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu este permisă în apel.

De asemenea, susţinerile recurenţilor în sensul că, în realitate, fapta ilicită există şi este reprezentată de acţiunea executorului bancar, care, în calitate de angajat cu atribuţii în sfera executării silite a creditoarei pârâte C., a continuat executarea silită în dosarul de executare nr. x/2010 al Corpului Executorilor Bancari ai C., deşi avea cunoştinţă că asupra imobilului urmărit sunt înscrise două sechestre penale prin Încheierile nr. 52131 din 16 iunie 2011 şi nr. 52136 din 16 iunie 2011 ale OCPI Iaşi, Înalta Curte reţine că aceste aspecte pun în discuţie culpa executorului bancar, iar, în prezenta cauză, reclamanţii au fost cei care au stabilit cadrul procesual în contradictoriu cu pârâţii C. SA şi D., fără ca executorul bancar să fie parte în prezentul dosar.

Mai mult, în cauză s-a reţinut, iar reclamanţii nu au formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, că executorul care a instrumentat dosarul de executare silită aparţinea Corpului Executorilor Bancari ai C., iar o atare organizare, la data executării silite analizate în speţă, nu presupunea nicio subordonare profesională a executorului faţă de unitatea bancară căreia îi aparţinea corpul executorilor, astfel că executorul bancar nu a acţionat în calitate de prepus al pârâtei C., ci în baza competenţelor profesionale derivate din autoritatea publică cu care a fost învestit, motiv pentru care nu a fost angajată răspunderea băncii pârâte argumentată pe acest temei.

Referitor la critica recurenţilor în sensul că au dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de lipsa de folosinţă a bunului, Înalta Curte reţine că recurenţii au ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici de nelegalitate care să vizeze decizia instanţei de apel şi au dedus judecăţii aspecte care privesc situaţia de fapt a litigiului, precum şi modalitatea de administrare şi evaluare a probatoriului de către instanţa de apel, aspecte care constituie motive de netemeinicie ale hotărârii recurate şi care nu pot fi supuse cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, prin motivele de recurs, recurenţii nu au arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi la temeiurile de drept care au fundamentat-o, ci s-au limitat să învedereze că fapta ilicită există având în vedere modul în care au fost efectuate actele de executare silită pentru vânzarea la licitaţie a imobilului proprietatea acestora.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză nu numai că nu este încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., dar nici nu conţine critici care să poată fi încadrate în textul legal menţionat.

Având în vedere că recurenţii nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 329/2018 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimatului-pârât D. de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, constatând că acesta a făcut dovada, cu actele depuse la dosar, a suportării cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, şi având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea formulată şi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimatul D. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 329/2018 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimatul D. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - CL