Bank chairman's interview remarks on mortgage legality held non-defamatory opinion; defamation claim rejected, defendant prevails.

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2016, la data de 24 iunie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Consiliului Investitorilor Străini şi C. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârât, respectiv proferarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa sa cu prilejul interviului publicat în cotidianul naţional Bursa la data de 06 iunie 2016, să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin afirmaţiile defăimătoare făcute cu rea-credinţă cu prilejul interviului menţionat şi obligarea pârâtului la încetarea încălcării drepturilor sale personal nepatrimoniale ale reclamantei prin retragerea din presa electronică a afirmaţiilor referitoare la aceasta din cadrul acestui interviu. Totodată, s-a solicitat să se dispună obligarea pârâtului de a se abţine pe viitor de la săvârşirea unor fapte ilicite de natura celor imputate, respectiv să se interzică acestuia publicarea pe viitor a unor materiale defăimătoare la adresa reclamantei, obligarea pârâtului, la publicarea hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în prezenta cauză în cotidianul Bursa şi în două numere consecutive a două cotidiene naţionale, pe cheltuiala sa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 1615 din 13 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată şi a luat act că părţile vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Prin Decizia civilă nr. 135A din 9 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva Sentinţei civile nr. 1615 din 13 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A.

Prin cererea de recurs, susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 şi art. 1349 C. civ., art. 20 din Constituţia României, art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În motivarea recursului, reclamanta recurentă a precizat că lucrează în sistemul bancar din anul 1994, respectiv că începând cu anul 1995 activează în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.

A precizat recurenta că, la mai puţin de un an de la angajare, a fost promovată în funcţia de şef al serviciului juridic, iar ulterior ascensiunea sa profesională a fost constantă, în sensul că în anul 2001 a devenit consilier juridic principal, în acelaşi an fiind promovată în funcţia de şef adjunct departament în Departamentul Recuperări Creanţe, iar în anul 2005 a fost numită director al Departamentului Juridic, subliniind că în toată această perioadă, s-a bucurat de o reputaţie neştirbită.

Susţine recurenta că în mod eronat, în cauză, instanţa de apel a reţinut că intimatul nu a afirmat că a săvârşit o activitate ilegală, omiţând faptul că intimatul a afirmat în cuprinsul interviului menţionat în cererea de chemare în judecată că a participat cu siguranţă la săvârşirea unor astfel de activităţi sau, cel puţin, a avut cunoştinţă de ele.

A mai arătat recurenta că dreptul la onoare şi reputaţie poate fi încălcat, prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, fără a fi necesar ca autorul afirmaţiei defăimătoare să creadă el însuşi că persoana care face obiectul afirmaţiei respective a săvârşit o faptă ilegală sau condamnabilă, fiind suficient ca o parte a publicului să creadă acest lucru.

De asemenea, în ceea ce priveşte aprecierea instanţei de apel în sensul că pârâtul a apelat la un raţionament de tipul reducere la absurd pentru a-şi demonstra opinia, susţine că s-a omis faptul că intimatul nu era îndreptăţit să-şi formuleze argumentul pe baza unor afirmaţii false la adresa sa .

În opinia recurentei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale privind libertatea de exprimare şi din perspectiva referirilor făcute la jurisprudenţa CEDO.

Astfel, deciziile CEDO la care face trimitere instanţa cu privire la posibilitatea "de a şoca sau îngrijora ... un anumit segment al populaţiei" nu susţin sub niciun aspect soluţia instanţei de apel din prezenta cauză.

Această posibilitate de a "de a şoca sau îngrijora" se referă la posibilitatea de a antama şi publica materiale pe teme de natură să şocheze/deranjeze o anumită parte a societăţii (spre exemplu, în cauza Handyside c. Germaniei era vorba despre publicaţii pe teme privind sexualitatea), ceea ce nu echivalează însă cu o anulare a limitelor libertăţii de exprimare sau cu posibilitatea de a face afirmaţii factuale false de natură să lezeze reputaţia unei persoane, aşa cum este cazul în prezenta speţă.

Tot astfel, pentru a aprecia dacă o anumită afirmaţie poate fi justificată din perspectiva interesului public, nu este suficient să se verifice dacă tema pe care este făcută afirmaţia este de interes public, ci trebuie să se verifice şi dacă respectiva afirmaţie în sine este de interes public.

În speţă, în opinia recurentei, nu este relevant doar dacă legea dării în plată este de interes public, ci dacă menţionarea reclamantei în acest context (ca singura persoană fizică nominalizată ca participant la posibile ilegalităţi) prezenta interes public. Or, susţine recurenta, un astfel de interes public s-ar fi justificat doar în măsura în care ar fi fost participantă la dezbaterile publice pe tema legii dării în plată sau era o persoană publică.

Arată recurenta că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, calitatea de persoană publică este determinată fie prin raportare la funcţia deţinută, fie la modalitatea în care cel vizat a înţeles să se manifeste în spaţiul public, astfel că, potrivit acestei jurisprudenţe criteriul relevant nu este dacă persoana respectivă deţine o funcţie de conducere, ci dacă ea este cunoscută publicului ca deţinător al respectivei funcţii.

Or, niciunul dintre criteriile utilizate de instanţa de apel pentru a o include în categoria persoanelor publice nu este concordant cu jurisprudenţa CEDO în materie, calitatea de persoană publică neputând deriva pur şi simplu din aceea de angajat al unei instituţii de credit (reclamanta neavând calitatea de organ de conducere al Băncii unde îşi desfăşoară activitatea, ci doar calitatea de director de departament).

Pe de altă parte, nici calitatea de soţie a domnului avocat D. nu este de natură să o încadreze în categoria persoanelor publice, fiind, în opinia sa, complet nefundamentată şi absurdă extinderea calităţii de persoană publică asupra rudelor şi/sau soţiei unei persoane publice, sub unicul motiv al apartenenţei la aceeaşi familie.

În consecinţă, susţine recurenta că din moment ce nu este o persoană publică, ci doar un simplu cetăţean, instanţa de apel ar fi trebui să-i recunoască un nivel mai ridicat de protecţie al vieţii private.

În condiţiile în care reclamanta nu este o persoană publică şi nu a avut niciun rol în dezbaterea publică privind legea dării în plată, apreciază recurenta că afirmaţiile intimatului cu privire la aceasta şi la activitatea sa profesională nu pot prezenta niciun interes public.

În opinia recurentei, împrejurarea că limitele informării publicului au fost depăşite reiese inclusiv din modul de formulare a răspunsului pârâtului, în care ceilalţi protagonişti ai acordării creditelor posibil nelegale sunt identificaţi ca fiind fie instituţii propriu-zise, fie categorii profesionale sau sociale, iar reclamanta este singura persoană fizică menţionată.

Apreciază recurenta că scopul în care au fost făcute aceste afirmaţii factuale care o vizează nu servesc niciunui interes public şi nu contribuie cu nimic la dezbaterea de interes general privind legea dării în plată, ci sunt menite să plaseze numele său într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale şi de a-l ataca, indirect, pe soţul său, în calitatea acestuia de susţinător al legii dării plată.

Recurenta critică şi aprecierea instanţei de apel în sensul că fapta imputată pârâtului reprezintă o judecată de valoare, iar nu o acuzaţie factuală, arătând că în acest sens, s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO că aducerea unor acuzaţii privind un "comportament ilicit şi abuziv" constituie afirmarea unor fapte, respectiv a unei acuzaţii la adresa reclamantei cu privire la un eventual comportament ilicit, care, impuneau pârâtului obligaţia de a le proba.

În opinia recurentei, cu privire la această acuzaţie - aceea că reclamanta a participat la o activitate nelegală - iar nu cu privire la legalitatea sau ilegalitatea creditelor, intimatul avea obligaţia de a prezenta o bază factuală, apreciind că nu este suficient să se demonstreze că reclamanta este membru al compartimentului juridic al unei bănci.

Se susţine că împrejurarea că afirmaţiile intimatului ar putea fi citite şi într-o altă interpretare nu înlătură caracterul ilicit al faptei, atâta timp cât acestea pot fi interpretate, măcar de o parte a publicului (acel public care consideră că respectivele credite sunt nelegale), în sensul că a participat la săvârşirea unei ilegalităţi sau a avut cunoştinţă de ea şi a tolerat-o.

Consideră recurenta că şi în ipoteza în care s-ar considera ca fapta imputată intimatului este o judecată de valoare, acesta în continuare are obligaţia de a prezenta o minimă bază factuală care să sprijine pretinsa judecată de valoare, obligaţie care nu a fost îndeplinită în cazul de faţă.

Totodată, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel cu privire la inexistenţa prejudiciului, apreciind că şi acestea sunt nelegale întrucât, pe de o parte, neagă existenţa faptei ilicite, iar, pe de altă parte, contravin jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi în materia reparării prejudiciilor morale, potrivit căreia prejudiciul rezultă din chiar materialitatea faptei ilicite - afirmarea săvârşirii unei fapte de corupţie, dovedită nereală fiind de natură să aducă grave atingeri imaginii publice şi reputaţiei profesionale şi politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus reclamantului.

În opinia recurentei, aprecierea curţii de apel conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu poate fi validată, reprezentând, o încercare a recurentului de a obţine exonerarea sa de răspundere speculând dificultăţile de ordin probatoriu pe care le implică demonstrarea existenţei şi întinderii unui prejudiciu moral.

Se arată că sancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă instituie implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate au fost supuse, pe nedrept, oprobiului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral. Aşa fiind, la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate şi, pe cât posibil suficiente, de reparare a acestui prejudiciu şi de protejare a valorilor morale vătămate.

Aşadar, odată ce s-a făcut dovada faptei ilicite (respectiv, formularea unor afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului), existenţa prejudiciului este prezumată a fi dovedită, revenind instanţei aprecierea cuantumului acestuia în funcţie de circumstanţele cauzei.

În opinia recurentei, în speţă, s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, constând în prejudicierea reputaţiei acesteia, ceea ce este suficient pentru a prezuma şi existenţa prejudiciului suferit de aceasta.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. data de 14 septembrie 2018, astfel cum a fost completat prin suplimentul din data de 11 aprilie 2019, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 25 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 13 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 25 februarie 2019, intimatul pârât B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, acesta a susţinut, în esenţă, că angajarea răspunderii civile delictuale pentru pretinsa faptă ilicită imputată de recurentă ar constitui o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, garantat prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, intimatul a arătat că nu sunt îndeplinite cerinţele statuate în jurisprudenţa CEDO potrivit cu care limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţine intimatul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, opiniile sau afirmaţiile unei persoane sunt protejate prin libertatea de exprimare chiar şi atunci când ele sunt incomode, când tind să deranjeze persoanele vizate, iar dacă aceste opinii sau afirmaţii se încadrează într-un discurs purtând asupra unor probleme de interes general, protecţia libertăţii de exprimare este mai energică, marja de intervenţie a statelor în limitarea acestei libertăţi fiind foarte restrânsă.

Arată, în acest sens, că în cauza Thorgeirson c. Islandei, Curtea europeană a precizat că art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia.

Apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că afirmaţiile intimatului au contribuit, la o dezbatere de interes general deoarece prezentau punctul de vedere al unei părţi foarte importante a băncilor ce acordau credite de nevoi personale garantate cu ipotecă şi erau vizate de legea dării în plată, respectiv a băncilor cu capital străin, în condiţiile în care constatarea nelegalităţii acestui produs de creditare ar fi împietat serios asupra activităţii acestor instituţii.

În opinia intimatului, recurenta încearcă să acrediteze ideea că discursul criticat nu ar viza un aspect de interes public, ci, ar urmări, de fapt, să plaseze numele acesteia într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale, însă aceste afirmaţii ignoră tema efectivă a discursului şi anume dezbaterea unui aspect de interes general şi scindează afirmaţiile pârâtului, dând acestora un înţeles artificial.

Se arată că afirmaţiile făcute au privit probleme de interes public, scopul urmărit fiind acela de a atrage atenţia faptului că aceste credite ipotecare reprezintă un produs bancar larg răspândit în România şi că legalitatea acestora este incontestabilă.

De asemenea, subliniază că este vorba de o singură afirmaţie făcută în contextul unui interviu cu privire la legea dării în plată şi care nu este prejudiciabilă pentru recurentă, astfel că angajarea răspunderii sale delictuale nu poate fi considerată drept necesară şi proporţională într-o societate democratică, fiind, în consecinţă, contrară art. 10 din Convenţie.

În opinia intimatului, afirmaţiile acestuia trebuie calificate drept judecăţi de valoare, iar nu descrieri de fapte concrete, iar în acest sens, în mod corect a fost luată în considerare tehnica reducerii la absurd utilizată în cadrul discursului.

Invocă, totodată, faptul că discursul său nu s-a referit exclusiv la recurentă, ci la o categorie largă de persoane implicate în mecanismul bancar: bănci, clienţi, BNR, ANPC, notarii publici care reprezintă o garanţie, prin simplul număr al acestora, că un anumit tip de produs bancar este legal.

De asemenea, precizează că aceste judecăţi de valoare se sprijină pe o bază factuală rezonabilă, fiind de notorietate larga răspândire a creditelor ipotecare de nevoi personale - peste 160.000 de contracte încheiate la data interviului.

Arată, totodată, că instanţa europeană a stabilit că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute publicului interesat (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH şi Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Or, însuşi avocatul D., soţul recurentei, a fost cel care a adus în discuţie pretinsa nelegalitate a creditelor ipotecare de nevoi personale în articolul intitulat "Controverse privind nulitatea contractelor de credit pentru nevoi personale cu ipotecă ".

Subliniază intimatul că afirmaţia incriminată nu a fost făcută în calitate de iniţiator al subiectului ci, dimpotrivă, a constituit o reacţie faţă de acuzaţia vehementă de nelegalitate, care ar fi vizat inclusiv activitatea recurentei şi că nu a făcut altceva decât să opineze în sensul legalităţii mecanismului în discuţie.

Totodată, apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel calitatea de persoană publică a recurentei, în contextul dezbaterii în discuţie. Astfel, apelanta este ţinută a suporta nivelul de critică permis în cazul unei persoane publice, în condiţiile în care indiscutabil, exercita, o funcţie de conducere în departamentul juridic al unei bănci comerciale exercitând în mod clar atribuţii decizionale referitoare la coordonarea, controlul şi avizarea tuturor actelor juridice încheiate de bancă, atribuţii de esenţa unei funcţii de conducere indiferent de modalitatea juridică de organizare a băncii. De altfel, chiar recurenta a afirmat, prin cererea de chemare în judecată, că activează de mai bine de 20 de ani în cadrul aceleiaşi instituţii bancare, ocupând importante funcţii de conducere în cadrul acesteia.

A concluzionat intimatul că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că nu a săvârşit vreo faptă ilicită prin intermediul interviului acordat ziarului Bursa în data de 06 iunie 2016, afirmaţia care a generat litigiul de faţă nefiind defăimătoare sau calomniatoare, iar raportat la contextul real în care a fost făcută, nu poate avea caracter ilicit.

Mai mult, recurenta nu a fost numită în cadrul interviului acordat de acesta, referirea la aceasta fiind făcută strict pentru a sublinia legalitatea produsului de creditare. În aprecierea intimatului, discursul său se înscrie în exerciţiul normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general, iar concluzia celor afirmate este că întrucât recurenta ocupă o funcţie de specialitate juridică, acesta reprezintă, pe lângă altele, un argument în plus în sensul legalităţii unui anumit produs bancar, iar nu invers - după cum încearcă recurenta să demonstreze prin inversarea logicii frazei.

În plus, afirmaţiile menţionate se înscriu în limitele admisibile ale libertăţii de exprimare, caz în care angajarea răspunderii delictuale pentru aceste afirmaţii ar constitui o încălcare a art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Precizează, totodată, recurentul că în urma interviului acordat şi, foarte posibil, datorită acestuia, problema aşa-zisei ilegalităţi a creditelor de nevoi personale garantate prin ipotecă nu a mai fost ridicată niciodată în presa de specialitate, fiind deci evident, că nimeni nu crede că aceste credite sunt ilegale.

S-a mai susţinut că recurenta nu produce vreun raţionament concludent care să justifice modalitatea în care afirmaţiile intimatului i-ar fi lezat onoarea, reputaţia şi demnitatea, deşi, antrenarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea unei fapte ilicite, care trebuie să aibă, în mod necesar, un potenţial vătămător şi existenţa unui prejudiciu cert, care se impune a fi dovedit, indiferent de mijlocul de probă folosit, chiar şi atunci când se pretinde că prejudiciul este unul moral.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

Înalta Curte reţine că prin criticile formulate, recurenta tinde la a demonstra o situaţie de aplicare nelegală în cauză a unor norme de drept substanţial, respectiv a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 şi art. 1349 C. civ., art. 20 din Constituţia României şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 70 din C. civ. orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale susmenţionate, prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Tot astfel, art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie, însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".

De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

Instanţa de contencios european a reţinut, în cauza Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. În această privinţă - a judecăţilor de valoare - Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetăţenilor, şi, sub rezerva bunei - credinţe, fiecare trebuie să poată atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speţă, fapta ilicită care i se impută pârâtului constă în afirmaţia, făcută de acesta în cadrul interviului acordat cotidianului "Bursa" la data de 6 iunie 2016 intitulat "Iniţiatorii Legii Dării în plată aveau responsabilitatea întocmirii studiului de impact" în sensul că dacă contractele de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă ar fi ilegale, "înseamnă că la această ilegalitate au participat nu numai cele 40 de bănci care le acordă de cel puţin 10 ani, ci şi cei circa 160.000 de clienţi care au beneficiat de ele, BNR ca supraveghetor al sistemului bancar, ANPC, notarii care au înscris ipotecile şi mulţi alţii, fără să o mai pomenim pe soţia avocatului D., care, în calitate de şef al compartimentului juridic la o bancă comercială trebuie să fi participat la acordarea acestor credite sau măcar să fi avut ştiinţă despre ele. Apropo, avocatul D., aşezat chiar lângă deputatul E. la şedinţa respectivă, nu a avut nici o reacţie la afirmaţia privind aşa zisa ilegalitate a respectivelor produse de creditare. Dar lăsând de o parte aspectul de mai sus, care ar părea anecdotic dacă nu ar fi de substanţă, unul dintre scopurile studiului de impact este să descurajeze amatorismul şi impostura în promovarea unei legi ..."

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, menţionarea numelui reclamantei în cuprinsul acestui interviu s-a făcut în contextul în care soţul acesteia, avocatul D., iniţiator al legii menţionate, a participat la şedinţa din 5 aprilie 2016 a Comisiei juridice din Camera Deputaţilor, în cadrul căreia deputatul E. a susţinut caracterul ilegal al contractelor de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă.

De asemenea, în conţinutul interviului, pârâtul şi-a exprimat opinia referitoare la lipsa studiului de impact pentru Legea dării în plată şi la legalitatea creditelor de nevoi personale garantate cu ipotecă, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie al unei bănci comerciale şi membru în Consiliul de administraţie al Consiliului Investitorilor Străini.

În acest context, luând în considerare reperele reliefate în jurisprudenţa instanţei europene, la care face trimitere şi recurenta, Înalta Curte, raportându-se la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită şi analizând forma, stilul şi modalitatea de expunere a ideilor utilizate de pârât şi contextul în care a fost făcută afirmaţia imputată prin cererea de chemare în judecată, constată că statuările instanţei de apel, în sensul că afirmaţia incriminată nu are caracter ilicit, este judicioasă.

Astfel, se observă că pârâtul nu a utilizat în cuprinsul interviului acordat un limbaj ofensator, jignitor, iar expresiile folosite în legătură cu reclamanta nu indică o certitudine cu privire la săvârşirea unor fapte ilegale de către reclamantă.

În acest sens, utilizarea de către pârât în cuprinsul raţionamentului expus, a condiţionalului "dacă", urmat de o negare şi de precizarea că referinţele expuse anterior în cuprinsul interviului pot fi calificate ca fiind anecdotice "dacă nu ar fi de substanţă", confirmă pe deplin aprecierea instanţei de apel că, în realitate, acesta, prin afirmaţiile pretins ilicite, a urmărit să demonstreze lipsa de fundament a opiniei vehiculate anterior de către un reprezentant al puterii legiuitoare în sensul că astfel de credite, ce urmau a intra în sfera de reglementare a legii dării în plată, ar fi fost nelegale, scop pentru care a recurs la un raţionament logic, subliniind că dacă ar fi primită concluzia vizând nelegalitatea acestui tip de credite, s-ar ajunge la o concluzie absurdă, de neacceptat.

Tot astfel, nu pot fi ignorate trimiterile realizate de pârât, în cuprinsul aceluiaşi paragraf - în care este înserată afirmaţia pretins denigratoare - la autorităţile cu atribuţii în supravegherea pieţei bancare, respectiv în protecţia consumatorilor - care, aveau rolul de sublinia că, în opinia celui intervievat, legalitatea unui astfel de credit a fost girată şi acceptată inclusiv de aceste autorităţi ale statului (întrucât, în caz contrar s-ar fi impus luarea unor măsuri prin care să se dispună interzicerea lor), respectiv la profesionalismul şi autoritatea de care se bucură notarii publici (ceea ce ar fi demonstrat că, prin autentificarea contractelor privind instituirea unor garanţii aferente acestui tip de credit, aceştia au confirmat legalitatea împrumuturilor garantate).

De altfel, reclamanta nu este desemnată în interviul incriminat prin nume şi prenume, ceea ce înlătura argumentul acesteia vizând intenţia de denigrare cu care ar fi acţionat pârâtul.

În acelaşi sens, trebuie avută în vedere evidenţierea în cuprinsul interviului atât a perioadei îndelungi de timp în care produsul bancar respectiv fusese utilizat în piaţa bancară, cât şi a numărului mare de astfel de contracte încheiate în România.

În acelaşi context, în mod judicios s-a apreciat în cauză că analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului nu poate ignora faptul că la data săvârşirii faptelor analizate, intimatul era, la rândul său, preşedinte al consiliului de administraţie al unei bănci comerciale, fiind implicat aşadar în implementarea şi gestionarea unor astfel de produse bancare, cu responsabilităţile aferente, şi nici poziţia socială şi profesională a reclamantei, care, deşi este nominalizată în calitate de soţie a unuia dintre iniţiatorii proiectului legislativ ce a constituit obiectivul interpelării jurnalistice a pârâtului, ocupa o importantă funcţie de conducere în cadrul unei instituţii bancare, care avea în portofoliu, un astfel de tip de credit, aspect care era cunoscut de pârât.

Or, lecturarea interviului acordat, în integralitatea acestuia relevă, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel, că opinia exprimată de pârât este în sensul că prin implementarea pe piaţa bancară a creditelor despre care se vorbeşte în cuprinsul interviului nu au fost încălcate dispoziţiile legale, iar tocmai utilizarea raţionamentului ad absurdum, în contextul amintit este de natură a ilustra că acesta a urmărit să demonstreze legalitatea acestui tip de credite prin inducerea ideii că este este neverosimil ca respectivul tip de contract bancar să fie considerat ca fiind lovit de nulitate, iar nu denigrarea reclamantei.

De altfel, trebuie observat că deşi se susţine că cel puţin o parte a cititorilor ar fi putut interpreta afirmaţiile pârâtului ca fiind de natura a sugera implicarea reclamantei în activităţi ilegale, reclamanta nu a făcut trimitere la vreun comentariu postat de cititori care să confirme aceste susţineri.

Aşa cum corect s-a subliniat prin decizia recurată, o lecturare atentă şi cu bună credinţă a interviului citat, de către un cititor avizat, cu un nivel de informare ridicat, cum este publicul căruia i se adresează editorialul de specialitate economico-financiar care a publicat interviul în discuţie, fără scindarea nepermisă a argumentelor expuse în cuprinsul acestuia - în justificarea opiniei profesionale a pârâtului în legătură cu un subiect intens mediatizat şi care prezenta interes pentru public - nu lasă să se înţeleagă că pârâtul, prin aceste afirmaţii care făceau trimitere la persoana reclamantei, ar fi urmărit sau acceptat că cititorii puteau deduce o implicare a acesteia într-o activitate ilegală.

Aceasta întrucât caracterul pretins denigrator sau ofensator al afirmaţiilor analizate nu poate rezulta din izolarea anumitor afirmaţii inserate în interviu, cărora să li se dea o autonomie inadecvată contextului în care au fost făcute, ci aşa cum a statuat CEDO în cauza Stângă şi Scultelnicu împotriva României, ingerinţa litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei", cu luarea în considerare a "cuvintelor reproşate reclamanţilor" şi a contextului în care au fost utilizate.

Utilizarea unui ton critic, uşor ironic în descrierea situaţiei prezentate prin sublinierea cu caracter anecdotic a situaţiei contradictorii în care se afla soţul reclamantei - unul din promotorii legii dării în plată, context în care s-a vehiculat nelegalitatea creditelor de nevoi personale garantate cu ipotecă, produs bancar utilizat la acea epocă frecvent pe piaţa creditelor bancare din România, în timp ce reclamanta ocupa o funcţie importantă în cadrul compartimentului juridic al unei bănci comerciale ce acorda astfel de credite - nu semnifică intenţia pârâtului de a o defăima sau ofensa pe reclamantă sau de a-i ştirbi reputaţia sau probitatea profesională, în realitate, cuprinsul interviului, în integralitatea sa, nelăsând să se înţeleagă că s-ar fi pus la îndoială profesionalismul reclamantei sau că aceasta ar fi fost implicată în activităţi ilegale de creditare.

În consecinţă, în opinia prezentei instanţe, simpla ridiculizare a unei situaţii, mai ales în contextul în care este dezbătut un subiect de interes public nu semnifică intenţia de ofensa şi nici nu are semnificaţia unei conduite cuplabile a autorului interviului.

În acelaşi sens, instanţa de contencios european a reţinut, în cauza Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată.

Nu în ultimul rând, cum a şi reţinut instanţa de apel, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a subliniat în mod constant că, sub rezerva art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

Ca urmare, nu poate fi apreciată ca fiind fondată nici susţinerea recurentei reclamante în sensul că, în speţă, instanţa de apel ar fi făcut o aplicare greşită a prevederilor legale privind libertatea de exprimare din perspectiva referirilor la jurisprudenţa CEDO, neputându-se valida punctul de vedere al acesteia în sensul că tema nelegalităţii unui tip de credit foarte utilizat la acea epocă nu avea aptitudinea de a îngrijora un segment important al publicului, alcătuit din profesioniştii implicaţi în astfel de proceduri, respectiv din cei care au accesat astfel de credite sau potenţiali consumatori.

În egală măsură, contrar aserţiunilor din recurs, este corectă constatarea instanţei de apel în sensul că întreaga temă a interviului acordat de pârât era circumscrisă unui subiect de interes public - chestiunile în legătură cu legalitatea unui tip de creditare practicat pe scară largă, fiind indisolubil legate de credibilitatea sistemului bancar şi de stabilitatea economico - financiară a statului.

Astfel, întregul context al interviului redat nu relevă o intenţie de a se analiza activitatea profesională a reclamantei, ci de a se demonstra precaritatea raţionamentului iniţiatorilor unui proiect de lege şi lipsa de fundament a afirmaţiilor publice ale unora dintre aceştia.

Aşa fiind, expunerea unor judecăţi de valoare în cuprinsul interviului, cum sunt cele care fac trimitere la persoana reclamantei, nu pot fi privite drept afirmaţii factuale care nu ar avea legătură cu tema de interes public supusă dezbaterii.

Înalta Curte constată, totodată, că în speţă, s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt că reclamanta ocupă o funcţie importantă, de conducere, într-o bancă comercială, aspect necontestat în recurs.

În acelaşi sens sunt edificatoare chiar susţinerile acesteia din cererea introductivă, în care se afirmă că:

"personalul de conducere din instituţiile bancare este supus unor condiţii foarte stricte de control şi avizare, în contextul necesităţii respectării reglementărilor prudenţiale prevăzute în cazul instituţiilor de credit",respectiv că, "domeniul bancar este o lume mică în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar consolidarea pe post, sau după caz avansarea depinde mai mult de listele negre/albe scrise potrivit acestor cutume".

Or, deşi, reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor publice - în sensul că nu ocupă funcţii publice în stat şi nici nu exercită atribuţii oficiale - poziţia sa profesională şi profesia sa o diferenţiază de o persoană fizică obişnuită, plasându-o practic mai aproape de o persoană publică - ceea ce înseamnă că şi în privinţa sa, prin interesul manifestat de public (cel puţin o parte a acestuia reprezentată de segmentul de cititori căruia i se adresează editorialul Bursa) este necesar să se accepte, în plus faţă de consecinţele generate de interesul public al subiectului, o toleranţă mai mare în analiza faptelor pe care le reclamă.

De asemenea, afirmaţiile pretins ilicite din cuprinsul interviului - ceea ce a fost prezentat publicului - nu reprezintă un aspect ce ţine strict de viaţa privată a reclamantei.

Aşa fiind, câtă vreme recurenta reclamantă are statutul unei persoane care se bucură de renume şi reputaţie, atât în domeniul bancar, dar şi în percepţia publicului căruia i se adresează editorialul care a publicat interviul acordat de pârât, nu s-ar putea reţine o încălcare de către instanţa de apel a reperelor trasate în jurisprudenţa instanţei europene în privinţa limitelor libertăţii de exprimare.

Împrejurarea că reclamanta nu a fost implicată în procedura de iniţiere a legii dării în plată, nu poate înlătura această concluzie, câtă vreme, dezbaterea publică a privit nu neapărat persoana promotorilor legii, ci motivele care justificau, în opinia acestora, adoptarea actului normativ menţionat şi care fuseseră deja aduse la cunoştinţa publicului, făcând subiect al unor dezbateri în Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor.

Câtă vreme un astfel de motiv viza legalitatea unor produse de creditare, aşa cum s-a reţinut anterior, nu s-ar putea reţine o lipsă de legătură a afirmaţiilor pretins ilicite cu tema de interes public dezbătută.

Tot astfel, contrar criticilor din recurs, exprimarea în cuprinsul interviului a opiniei personale a pârâtului referitoare la legalitatea creditelor de nevoi personale cu garanţii imobiliare, astfel cum aceasta a fost argumentată, semnifică formularea unor judecăţi de tip subiectiv ale acestuia în legătură cu acest subiect de interes public.

În opinia prezentei instanţe, afirmaţiile imputate pârâtului se încadrează în exprimarea unei opinii profesionale asupra oportunităţii iniţierii unui act normativ cu impact social important, raportat la scopul urmărit şi la imperativul fundamentării serioase şi documentate a acestuia, iar o atare caracteristică exclude asimilarea acestora unor fapte sau acţiuni, imputate reclamantei.

Astfel, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, caracterizate de o polemică publică între reprezentanţii sistemului bancar - cum este cazul pârâtului - şi iniţiatorii legii dării în plată, afirmaţiile intimatului care o aduc în discuţie pe reclamantă nu reprezintă decât o modalitate personală de argumentare a poziţiei proprii, ceea ce nu poate determina reţinerea relei-credinţe a acestuia.

În acest context, nu trebuie omis faptul că articolul publicat de editorialul Bursa cuprinde un punct de vedere formulat oral de pârât la întrebările adresate acestuia de către un jurnalist, iar nu preluare a unei opinii elaborate anterior într-o formă scrisă.

În acelaşi timp, Curtea europeană a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, distincţia corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10 din CEDO. Potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor nu impun, ca regulă, o atare sarcină autorului lor, ci, raportat la circumstanţele în care au fost făcute cunoscute publicului şi la natura judecăţilor de valoare ar trebui cel mult probată buna-credinţă a autorului acestora.

În speţă, însă, date fiind condiţiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudenţe - subiectul de interes public dezbătut şi calitatea persoanei vizate, de persoană care se bucură de prestigiu în domeniul profesional în care activează - limitarea libertăţii de exprimare a pârâtului prin impunerea unei sarcini de a proba un fapt pe care nu l-a afirmat şi nici nu l-a sugerat prin judecăţile expuse - acela că recurenta-reclamantă a participat la o activitate de creditare nelegală - s-ar dovedi excesivă.

Ca urmare, instanţa de recurs consideră că exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtului nu a depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - adoptarea legii dării în plată şi lipsa unei fundamentări temeinice a unor proiecte de lege importante.

În consecinţă, concluzia care se impune este aceea că afirmaţia pârâtului, raportată la contextul real în care a fost făcută, se circumscrie exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general - legalitatea unui tip de credit bancar, larg răspândit în România.

În acest context, trebuie observat şi faptul că, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie bună-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France şi alţii c. Franţei).

În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Or, în cauză, aşa cum s-a demonstrat pe larg în cele ce preced, scopul în care au fost făcute afirmaţiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenţia impactul nefavorabil al vehiculării ipotezei nelegalităţii unui tip de credite şi nu sunt menite să plaseze numele reclamantei într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile soţului său sau acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul prin exprimarea opiniei sale profesionale, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acţionat cu rea credinţă.

De altfel, trebuie subliniat că ceea ce poate reclama recurenta-reclamantă, în cauză, raportat la cadrul procesual stabilit în faţa instanţelor de fond este afectarea valorilor morale relativ la propria persoană.

Ca urmare, nu se poate reţine nici reaua credinţă a pârâtului în publicarea articolului incriminat, deoarece acesta nu a acţionat în scopul prejudicierii reclamantei.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depăşeşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Cum, în absenţa unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatului pârât la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerinţă disproporţionată şi a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecăţii.

În consecinţă, nefiind incident în cauză motivul de nelegalitate invocat, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 135 A din data de 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM