Adverse possession claim dismissed for failure to formally modify plea to invoke ownerless goods doctrine

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, la data de 28 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C. şi D., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâta E. să se constate dobândirea de către reclamante a dreptului de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului - teren în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti, str. x, iar în subsidiar, dacă se va constata că pârâta a decedat şi nu are moştenitori, să se constate vacanţa succesorală asupra imobilului menţionat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 15377/2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civile, sub nr. x/2017.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 714 din 15 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă a respins acţiunea principală, precum şi capătul de cererea subsidiar formulate de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii E. prin curator F., Statul Român şi Municipiul Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Prin Decizia civilă nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apelul formulat de reclamantele D., A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 714 din 15 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.

5. Împotriva Deciziei nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantele D., A., B. şi C.

În motivarea recursului, recurentele au invocat următoarele:

Într-un prim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a invocat încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, recurentele-reclamante au precizat că, în apel au invocat nemotivarea hotărârii instanţei de fond prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 174 şi urm. din C. proc. civ., în referire la soluţia de respingere a solicitării acestora de unire a excepţiilor vizând cadrul procesual cu fondul cauzei şi a omisiunii de soluţionare a cererii de stabilire a cadrului procesual pasiv prin raportare la dispoziţiile art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, care reglementează situaţia bunurilor fără stăpân.

Susţin recurentele că, întrucât în cauză, instanţa de apel nu a putut identifica în cadrul considerentelor nici argumentele care au stat la baza respingerii implicite a solicitării acestora de unire a excepţiilor cu fondul, şi nici argumentele care au condus la neluarea în seama a susţinerilor vizând calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti şi a Statului Roman prin raportare la dispoziţiile referitoare la bunurile fără stăpân, singura soluţie legală şi temeinică a instanţei de apel ar fi fost aceea de a admite acest motiv de apel, de a aplica sancţiunea nulităţii hotărârii apelate, şi de a trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Or, în speţă, instanţa de apel a ales un cu totul alt parcurs procesual, care a constat în expunerea în cadrul hotărârii pronunţate a unui raţionament propriu prin care a încercat să complinească absenţa motivării primei instanţe, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sancţiunea fiind, potrivit dispoziţiilor art. 174 din C. proc. civ., aceea a nulităţii.

Printr-o a doua critică, recurentele susţin că instanţa de apel a pronunţat la rândul sau o hotărâre nemotivată, făcând exclusiv referiri generice la dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ. în întregul sau, fără a se explica motivul pentru care se "subînţelege" faptul ca instanţa de fond ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. în defavoarea dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

Chiar şi unicul argument expus de către instanţa de apel cu privire la soluţia "subînţeleasă" a instanţei de fond asupra solicitării noastre de unire a excepţiilor cu fondul, respectiv împrejurarea că nu s-ar fi impus motivarea hotărârii instanţei de fond asupra acestei solicitări câtă vreme aceasta nu fusese procedural formulată, reprezintă în opinia recurentelor o nemotivare, nefiind expuse condiţiile procedurale pretins a fi încălcate prin modalitatea în care a fost invocat acest aspect.

Prin cea de-a treia critică, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi art. 481 din C. proc. civ.

În acest sens se arată că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, care, în cazul dedus judecaţii, se transpune în înrăutăţirea situaţiei apelantelor în propria cale de atac.

Susţin recurentele că, prin completarea motivării hotărârii instanţei de fond cu privire la solicitarea acestora de unire a excepţiilor cu fondul cauzei, instanţa de apel a arătat că nu se poate invoca o nulitate a sentinţei determinată de nemotivarea unei cereri - cererea de unire a excepţiei cu fondul cauzei - în condiţiile în care cererea însăşi nu a fost formulată în condiţii procedurale, partea nesolicitând anterior acordării cuvântului pe excepţie unirea acesteia cu fondul, cu indicarea cerinţelor înscrise în art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

În opinia recurentelor acest raţionament încălcă regula de procedură instituită de dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de judecata trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în condiţiile în care acestea au invocat nemotivarea hotărârii cu privire la solicitarea acestora de unire a excepţiilor cu fondul cauzei, iar pe de altă parte, nici prima instanţa şi nici intimaţii-pârâţi nu au invocat acest aspect.

Mai mult decât atât, analizând un aspect asupra căruia nu fusese învestită, instanţa de apel a săvârşit o nouă încălcare a regulilor de procedură, generând pentru recurentele-reclamante o situaţie mai grea în propria lor cale de atac.

Tot astfel, contrar normelor legale anterior evocate, deşi hotărârea instanţei de fond nu cuprinde nicio menţiune expresă în legătură cu solicitarea recurentelor-reclamante de stabilire a cadrului procesual pasiv şi în raport de dispoziţiile art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a reţinut că din succesiunea actelor de procedură efectuate în cauză, rezultă că reclamanţii nu au depus o cerere adiţională în forma prevăzută de lege, temeiul juridic nou fiind invocat doar oral cu ocazia concluziilor asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

De asemenea, instanţa de apel face referire la încălcarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. şi la sancţiunea decăderii, recalificând practic în apel solicitarea recurentelor ca reprezentând o modificare a acţiunii iniţiale, ignorând faptul că în faţa instanţei de fond nu a fost pus în discuţia părţilor acest aspect, nu s-a invocat tardivitatea cererii precizatoare sau alte aspecte legate de modalitatea de formalizare a acesteia, astfel că nu avea căderea să analizeze acest aspect, cu vădita depăşire a limitelor învestirii şi cu consecinţa înrăutăţirii situaţiei recurentelor-reclamante în propria lor cale de atac.

Au mai arătat recurentele reclamante atât în ceea ce priveşte aspectele vizând nemotivarea hotărârii instanţei de fond, cât şi în referire la aspectele vizând nelegala stabilire a cadrului procesual pasiv, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, situaţie care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În opinia recurentelor, soluţia pronunţată de către instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei,

Astfel, în privinţa solicitării recurentelor-reclamante de aplicare a dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. instanţa de apel s-a limitat la expunerea prevederilor alin. (1) ale art. 248 din C. proc. civ. statuând că aceste norme reprezintă "regula generală", însă fără a justifica de ce dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. ar conduce la inaplicabilitatea, în speţa dedusă judecăţii, a dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

S-a reţinut, totodată, că tribunalul a încuviinţat cererea reclamanţilor de administrare de probe cu privire la excepţie şi a prorogat pronunţarea asupra sa, dând posibilitatea părţilor de a procura şi depune toate probele pe care le apreciază ca fiind necesare, argument care este străin de natura cauzei şi contradictoriu în raport de celelalte considerente expuse.

De asemenea motivarea instanţei de apel apare ca fiind vădit contradictorie, reţinându-se, pe de o parte că solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepţiilor cu fondul a fost formulată cu încălcarea normelor de procedură (fără însă a preciza în ce consta această încălcare), iar pe de altă parte, că instanţa de fond ar fi dat curs acestei solicitări, permiţând oricum administrarea probelor cu privire la stabilirea cadrului procesual pasiv.

Şi în privinţa aspectelor ţinând de stabilirea cadrului procesual pasiv consideră recurentele că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde dispoziţii contradictorii, stabilirea lipsei calităţii de proprietar a paratei E. fiind de natură a conduce, în opinia acestora în mod automat la constatarea calităţii de proprietar fie a Statului Roman, fie a Municipiului Bucureşti, orice altă interpretare ducând la un veritabil caz de probatio diabolica.

În acest sens, se susţine că, în cadrul unei acţiuni pentru constatarea uzucapiunii, independent de modalitatea de formulare a petitului, instanţa de judecată are obligaţia de a verifica şi stabili calitatea de proprietar asupra terenului a persoanelor chemate în judecată, or, câtă vreme în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine dacă terenul posedat a fost proprietatea pârâtei E., instanţa de judecată avea obligaţia de a aplica dispoziţiile art. 646 din C. civ. şi de a stabili că la momentul începerii posesiei de către reclamanţi imobilul în discuţie se încadra în categoria bunurilor fără stăpân, care intră în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.

Un ultim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1846 şi urm. din C. civ.

Arată recurentele sub acest aspect, că această normă a fost interpretată formalist, de natura a lipsi instituţia uzucapiunii de efectele sale primordiale, şi anume sancţionarea fostului proprietar neglijent şi beneficiul reglementat de legiuitor în favoarea celui care, cu diligentă şi bună credinţă stăpâneşte terenul, ignorându-se în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de apel, referitor la caracterul neîntemeiat al hotărârii primei instanţe cu privire la modalitatea de stabilire a cadrului procesual pasiv, împrejurarea ca finalitatea juridică a demersului procesual al reclamantelor era aceeaşi atât în ipoteza în care s-ar fi dovedit calitatea de proprietar a paratei E. şi s-ar fi constatat decesul acesteia şi, în lipsa unor moştenitori, s-ar fi stabilit vacanta succesorală şi pe cale de consecinţă calitatea procesuală pasivă a Statului Roman/Municipiului Bucureşti, cât şi în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman/Municipiul Bucureşti ar fi fost proprietar asupra imobilului în considerarea dispoziţiilor art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân.

În opinia recurentelor, în cadrul unei cereri de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată, instanţa de judecată are obligaţia de a verifica, în raport de fiecare dintre pârâţii indicaţi de către reclamant, în ce măsură este justificată calitatea pasivă a acestora, fie ca este incidentă situaţia unui proprietar decedat şi a unei succesiuni vacante, fie ipoteza unor bunuri fără stăpân, existând o evidentă similitudine între aceste situaţii şi o finalitate identică urmărită de către reclamant.

În acest sens, recurentele au făcut trimitere la doctrina şi la practica judiciară, respectiv la considerentele Deciziei nr. 24/2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Se mai susţine că prin hotărârea instanţei de apel au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. care reglementează rolul activ al judecătorului, potrivit cărora, chiar şi dacă nu au precizat incidenţa dispoziţiilor art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanţa de judecată ar fi avut obligaţia de a da eficienţă acestor prevederi legale din oficiu, în îndeplinirea obligaţiei de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi soluţionarea temeinică şi legală a cererii de chemare în judecată.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentele reclamante şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 13 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 12 octombrie 2018, intimata E., prin curator special a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, prin raportare la prevederile ar. 483 din C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Totodată, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinându-se că recurentele nu au deschisă calea de atac a recursului pentru nepronunţarea instanţei asupra cererii de unire a excepţiilor cu fondul, ci calea reglementată de prevederile art. 444 din C. proc. civ.

Totodată, s-a arătat că recurentelor nu le-a fost înrăutăţită situaţia, având în vedere că a fost menţinută soluţia primei instanţe, că cererea de unire a excepţiilor cu fondul cauzei nu a fost formulată cu respectarea art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., iar aceasta era nefondată, dat fiind că, administrarea de probe cu privire la datele de identificare ale pârâtei şi la existenţa sa, nu au legătură cu dovedirea condiţiilor uzucapiunii.

În opinia intimatei, soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. este legală, aceasta neputând fi identificată, deşi recurentele au avut la dispoziţie numeroase termene de judecată în vederea stabilirii identităţii acestei pârâte.

Se mai arată că în cauză a fost respectat pe deplin principiul disponibilităţii procesului civil, legea neprevăzând că judecătorul are obligaţia de a propune probe în favoarea unei părţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preliminar verificării legalităţii deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că succesiunea în care urmează a fi analizate criticile expuse în memoriul de recurs va fi cea impusă de logica raţionamentului judiciar, raportat la motivele de casare cărora li se subsumează, iar nu cea în care aceste critici au fost configurate de către recurente.

În referire la prima critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În esenţă, prin acest motiv de recurs, recurentele tind la a evidenţia o situaţie de nelegalitate care ar decurge, în opinia acestora din imposibilitatea păstrării sentinţei criticate în apel ca urmare a omisiunii primei instanţe a se pronunţa şi a motiva cererea acestora de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată cu fondul cauzei şi de a stabili cadrul procesual pasiv, soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi prin raportare la dispoziţiile art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, norme care reglementează situaţia bunurilor fără stăpân.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei apelate nu este suficientă cererea formulată de titularul căii de atac apelului cu acest obiect, ci, este necesar să fie incident unul din cele două cazuri de excepţie, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv: 1) când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, situaţie care nu comportă discuţii; şi 2) în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Ultima ipoteza are în vedere, în mod evident ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, mai exact situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, iar nu o omisiune a primei instanţe de a analiza o apărare sau o excepţie.

În acest ultim caz, întrucât mijloacele de apărare, nu pot fi asimilate actelor de procedură prin care se declanşează controlul judecătoresc asupra actelor sau situaţiilor juridice deduse judecăţii, regula instituită prin art. 480 din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel, care judecă litigiul, context în care urmează a fi analizate, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

Ca urmare, aprecierea asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei primei instante permite instanţei de control suplimentarea şi complinirea motivării primei instanţe, caz în care poate fi menţinută, în totalitate, sentinţa atacată fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

De altfel, chiar în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că "o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă (cauza Kyprianou vs. Cipru), iar echitabilitatea procedurii judiciare se apreciază global, iar nu pe stadii de jurisdicţie.

Cum, în speţă, recurentele au criticat în apel, omisiunea soluţionării şi motivării de către prima instanţă a cererii având ca obiect unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, iar o atare ipoteză nu poate fi asimilată cu însăşi omisiunea soluţionării fondului cauzei, în sensul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., este eronată susţinerea din recurs, în sensul că instanţa de apel nu avea posibilitatea de a analiza ea însăşi dacă o atare cerere a fost legal dedusă analizei primei instanţe, respectiv de a verifica cerinţele impuse de legea procesuală pentru constatarea nulităţii hotărârii apelate.

Tot astfel, susţinerea din apel în sensul că instanţa de fond ar fi ignorat solicitarea formulată oral de către reclamante la termenul la care au fost formulate concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prin care acestea au susţinut că legitimarea procesuală a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice derivă din calitatea bunului posedat de bun fără stăpân, impunea în sarcina instanţei de apel obligaţia de a verifica cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză.

Astfel, întrucât raportat la prevederile art. 176 şi art. 175 din C. proc. civ., nulitatea care ar fi putut opera în speţă era una condiţionată, nefiind expres prevăzută de lege, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili, în conformitate cu cerinţele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. dacă, prin hotărârea apelată s-a produs o vătămare apelantelor care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Totodată, era necesară verificarea condiţiei generale impuse în materia nulităţii actelor de procedură prin art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea ca neregularitatea să nu fi fost cauzată prin propria faptă.

Or, în speţă, instanţa de apel a constatat, făcând o aplicare judicioasă a prevederilor art. 248 alin. (1) şi art. 204 din C. proc. civ., că nici una dintre cererile la care s-au raportat recurentele în justificarea criticilor din apel nu a fost formulată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv că apelantele nici nu justifică o vătămare, ca efect al faptului că nu s-a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei câtă vreme acestora le-a fost încuviinţată cererea de probatorii cu privire la această excepţie.

Cum raportat la aceste circumstanţe factuale în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., este eronată susţinerea din recurs în sensul că invocarea în cadrul criticilor de apel a acestor pretinse neregularităţi procedurale ar fi impus sancţiunea nulităţii hotărârii tribunalului cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În referire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se reţine, totodată, că potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant faptul că "a Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

În speţă, deşi recurentele susţin că instanţa de apel s-ar fi limitat la a se referi generic la dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., fără a răspunde în concret susţinerilor acestora, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din cererea de apel, care viza omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra cererii de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, arătându-se de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală.

Astfel, învestită cu analiza acestei critici, instanţa de apel avea a răspunde dacă este incidentă sancţiunea nulităţii hotărârii apelate, sens în care avea a stabili dacă potrivit art. 248 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., excepţia procesuală a lipsei calităţii procesuale pasive se impunea a fi unită cu fondul cauzei sau cu administrarea probelor, respectiv de a determina, în considerarea prevederilor art. 258 şi art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., momentul procesual până la care era posibilă formularea unei cereri având ca obiect unirea excepţiei cu fondul cauzei, în condiţiile în care anterior, la cererea aceleiaşi părţi au fost încuviinţate şi administrate probe cu privire la excepţie.

Or, în speţă, s-a reţinut, pe de o parte, că această cerere a fost formulată tardiv, doar ulterior momentului la care părţilor li s-a acordat cuvântul asupra excepţiei, după formularea concluziilor asupra acesteia de către partea adversă, care a şi invocat-o, iar pe de altă parte, s-a constatat că nu se impunea unirea excepţiei cu fondul cauzei, câtă vreme, fusese deja încuviinţată cererea de administrare de probatorii formulată de reclamante cu privire la această excepţie.

În speţă, nu s-ar putea reţine nici argumentarea contradictorie a instanţei de apel care a constatat că reclamantelor le-au fost încuviinţate probe cu privire la excepţie şi împrejurarea că înscrisurile administrate au fost obţinute de reclamante prin realizarea unor demersuri personale.

Acesta întrucât propunerea şi administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, specific asociate fiecăreia dintre acestea. Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligaţia de a proba şi sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, adică de evaluarea admisibilităţii şi a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în faţa instanţei, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, adică să delibereze asupra greutăţii şi semnificaţiei lor în proces.

De asemenea, Înalta Curte constată, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din apel care tindea la a susţine o omisiune a tribunalului de a se pronunţa asupra calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin raportare la calitatea de bun fără stăpân a imobilului în litigiu, ca în considerarea ipotezei în care fostul proprietar nu este cunoscut, arătându-se cu trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată, la actele de procedură ulterioare şi la prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., considerentele pentru care s-a apreciat că, tribunalul nu a fost învestit cu o cerere adiţională prin care reclamantele să invoce acest temei, în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, fiind învestită cu analiza unei critici care viza o pretinsă omisiune a primei instanţe de a soluţiona un capăt de cerere, instanţa de apel avea a verifica, în primul rând, aspectul vizând legala învestire a tribunalului cu respectiva cerere, respectiv dacă există o corespondenţă între capetele de cerere formulate de reclamante şi cererea pretins ignorată.

Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată şi nici o contradicţie între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situaţie care exclude incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6), şi art. 481 din C. proc. civ. prin argumentele expuse în decizia recurată cu privire la solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv la nemotivarea hotărârii apelate în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca urmare a pretinsei ignorări a dispoziţiilor care reglementează situaţia juridică a bunurilor fără stăpân.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, se observă că, în speţă, recurentele nu contestă faptul că prin cererea de apel au invocat nulitatea hotărârii apelate susţinând vătămarea lor procesuală prin soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii acestora de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv că au susţinut incidenţa acestei sancţiuni ca urmare a unei pretinse omisiuni a tribunalului de a analiza excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin raportare la prevederile art. 646 din C. civ. care reglementează situaţia juridică a bunurilor fără stăpân.

Or, pretinzând în calea de atac a apelului, incidenţa nulităţii actului procedural reprezentat de sentinţa civilă apelată, reclamantele au învestit neechivoc prima instanţa de control judiciar cu verificarea condiţiilor impuse de normele procesuale reprezentate de art. 174 şi următoarele din C. proc. civ. pentru aplicarea acestei sancţiuni.

Ca urmare, analiza condiţiilor impuse de lege pentru a se putea dispune sancţiunea nulităţii unui act de procedură, prin decizia recurată, nu poate avea valenţa nerespectării, în speţă, a limitelor învestirii stabilite prin art. 22 alin. (6) ci, a unei aplicări judicioase a prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în realitate prin argumentele prezentate subsumate acestei critici, recurentele ignorând nepermis regimul juridic al nulităţii reglementat de dispoziţiile art. 174 şi următoarele din C. proc. civ.

În acest context, se impune a se constata, contrar argumentelor recurentelor, că potrivit art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 174 alin. (1) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenţei unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, fiind, totodată, judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamantele nu pot pretinde aplicarea sancţiunii nulităţii unui act procedural, decât în măsura în care cauza nulităţii exclude culpa procesuală a acestora.

Contrar afirmaţiilor din recurs, în speţă, nu este incidentă o situaţie în care instanţa de apel ar fi recalificat, cu încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil, cererile ce au constituit temei al criticilor apelantelor, câtă vreme verificarea pretinsei omisiuni imputate de reclamante tribunalului, conform criticilor din apel, impunea în sarcina instanţei de control judiciar verificarea situaţiei premisă a învestirii primei instanţe, în mod legal, cu analiza acestor cereri şi o dezbatere în contradictoriu asupra acestor chestiuni litigioase, aşa cum, de altfel, s-a şi procedat în cauză.

Aşa cum corect a apreciat instanţa de apel, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată, reclamantele nu au invocat situaţia juridică de bun fără stăpân a imobilului posedat şi nu au justificat legitimarea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Municipiului Bucureşti prin formularea unor considerente în fapt şi în drept sub acest aspect, cererea formulată oral de acestea la termenul de judecată din 15.05.2017 - prin care recurentele au pretins că raportul juridic litigios şi implicit justificarea legitimării procesuale a pârâţilor se impune a fi analizată prin prisma unui element nou, nemenţionat în cererea introductivă - calitatea imobilului posedat de bun care ar fi intrat în patrimoniul statului sau a Municipiului Bucureşti nu ca urmare a culegerii unei succesiuni vacante ci, a constatării calităţii acestuia de bun fără stăpân (abandonat) sau cărui proprietar nu este cunoscut - tindea la modificarea cadrului procesual.

Aceasta întrucât cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care susţine pretenţia şi nu se confundă cu scopul demersului judiciar care, în cazul acţiunii în constatarea uzucapiunii, corespunde apărării dreptului de proprietate.

Or, prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. consacră momentul cel mai înaintat, până la care reclamantul poate modifica cererea iniţială, şi anume primul termen la care acesta este legal citat, depăşirea acestui termen fiind sancţionată cu decăderea, cu excepţia cazurilor în care celelalte părţi consimt în mod expres la modificare.

Aşa fiind, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că era necesar ca reclamantele să învestească tribunalul cu o cerere adiţională care să îndeplinească atât condiţiile de formă, cât şi limitele temporale impuse impuse de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., numai în acest caz, recurentele putând justifica o vătămare procesuală care să le fi fost produsă prin pretinsa omisiune a analizării acesteia - premisă care, nu este incidentă în speţă, de vreme ce solicitarea reclamantelor care tindea la modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată doar oral, ulterior primului termen de judecată stabilit de instanţa competentă material în cauză.

Faptul că nu s-a invocat tardivitatea formulării cererii modificatoare, la termenul la care aceasta a fost formulată oral, este lipsit de relevanţă juridică în speţă, în condiţiile în care art. 204 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. impun condiţia formulării cererii modificatoare în formă scrisă, sub sancţiunea decăderii, respectiv acordul expres al părţilor adverse pentru modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) al art. 204 din C. proc. civ., iar nu un acord tacit, iar art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. impune instanţei obligaţia de a analiza ceea ce s-a cerut, respectiv, cererile în privinţa cărora instanţa a fost legal învestită.

Dat fiind faptul că, în speţă, temeiul juridic al cererii a fost clar şi neechivoc indicat şi susţinut de motivele de fapt şi de drept invocate, iar sarcina justificării calităţii procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că analiza legitimării procesuale pasive a pârâţilor trebuie circumscrisă acestui temei juridic, în virtutea principiului disponibilităţii, iar nu unui temei juridic nou, invocat în condiţii neprocedurale.

Totodată, prevederile art. 248 alin. (1) - (4) din C. proc. civ., stabilesc regula potrivit cu care excepţiile procesuale se soluţionează cu prioritate, acestea putând fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în situaţiile de excepţie prevăzute de această normă legală, respectiv atunci când dovezile necesare soluţionării excepţiei procesuale sunt aceleaşi cu probele necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluţionarea fondului.

Cum din perspectiva texului de lege menţionat anterior, nu se justifică unirea excepţiei cu fondul în cazul în care situaţia de fapt este clar determinată prin cererea de chemare în judecată, iar această situaţie de fapt este susţinută prin înscrisurile ataşate, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că stabilirea calităţii procesuale a pârâţilor chemaţi în judecată, raportat la temeiul acţiunii formulate de reclamante nu impunea, în speţă, administrarea de probatorii comune cu fondul cauzei, dat fiind că determinarea identităţii dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii, nu presupunea verificarea condiţiilor posesiei impuse de art. 1846 din C. civ. de la 1864, ci stabilirea statutului civil al pârâtei E. şi verificarea calităţii de succesori a Municipiului Bucureşti şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, din perspectiva pretinsei succesiuni vacante a pârâtei persoană fizică.

Pe de altă parte, întrucât momentul la care se poate aprecia care sunt probele necesare soluţionării excepţiei procesuale este cel la care se invocă această excepţie, formularea cererii de unire a excepţiei cu fondul cauzei, trebuie să urmeze rigorile impuse de art. 248 din C. proc. civ. coroborat cu art. 255 din C. proc. civ.

De asemenea, în privinţa rolului activ al judecătorului în procesul civil, se impune precizarea că, prin procesul civil se urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părţilor nu numai în declanşarea procesului, ci şi în desfăşurarea acestuia.

Astfel, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

Ca urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentelor potrivit căreia, prima instanţă în virtutea rolului activ ar fi trebuit să deducă că acestea au înţeles să invoce şi un alt temei juridic în justificarea pretenţiilor deduse judecaţii, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi, acesta neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înţelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.

Or, în cauza dedusă judecăţii, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care reclamantele, care, de altfel, au beneficiat de asistenţă juridică calificată, le-au adus în susţinerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual.

Aşa fiind, omisiunea recurentelor de a suplimenta sau completa cauza cererii deduse judecăţii nu putea fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ, ci este imputabilă recurentelor.

În acest context, câtă vreme pârâţii au invocat, în apărare, o excepţie procesuală, a cărei soluţionare avea precădere în raport cu cererea principală, împrejurarea că, prima instanţă s-a supus obligaţiei instituite de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. de a se pronunţa mai întâi, asupra excepţiei procesuale care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei, fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor o eventuală complinire a temeiului de fapt şi de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv incidenţa prevederilor art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998 nu are semnificaţia încălcării de către instanţele de fond a prevederilor art. 22 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu art. 249 coroborat cu art. 254 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., administrarea probelor încuviinţate este în sarcina părţilor, exercitarea rolului activ al judecătorului constând în dreptul de a ordona dovezile pe care acesta le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi.

Or, trebuie observat că, recurentele deşi critică modalitatea în care s-a procedat în prima fază procesuală la administrarea probelor specifice soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu aduc în discuţie nicio situaţie imputabilă primei instanţe, ci se raportează la împrejurarea că, în ciuda demersurilor întreprinse, autorităţile cu competenţe în evidenţa persoanelor nu au putut furniza datele necesare identificării pârâtei E. şi stabilirii statutului civil al acesteia, după cum, acestea ignoră nepermis faptul că au avut posibilitatea de a solicita completarea probatoriului în căile de atac, posibilitate de care nu au înţeles să uzeze (acestea renunţând chiar la a administra probatorii noi în apel, aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 04.05.2018).

În acelaşi timp, încălcarea principiului "non reformatio in peius", consacrat de art. 481 din C. proc. civ. nu poate fi dedusă din constatarea caracterului nefondat al criticilor apelantelor, fiind aşadar nefondată şi această susţinere din recurs.

În referire la ultima critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Răspunzând argumentelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară a instanţei supreme - la care s-a raportat şi Decizia nr. 24/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - soluţionarea excepţiei referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripţia achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanţa stabileşte care este situaţia juridică a imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moştenitorii acestuia sunt cunoscuţi ori este incidentă ipoteza în care fostul proprietar este necunoscut - caz în care ar fi aplicabile normele care reglementează situaţia bunurilor fără stăpân, fie, ipoteza în care deşi fostul proprietar este cunoscut, acesta a decedat, iar succesiunea sa este vacantă, caz în care, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, în temeiul legii.

Această împrejurare impune, în sarcina celui care pretinde dobândirea proprietăţii prin uzucapiune obligaţia de a justifica, în raport cu circumstanţele cauzei, prin argumentele de fapt şi de drept expuse în petitul cererii formulate, în aplicarea art. 9 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., legitimarea procesuală a pârâţilor chemaţi în judecată, explicitând modalitatea în aceştia ar putea să se opună valorificării dreptului pretins prin cererea introductivă, invocând, în apărare, un drept de proprietate asupra imobilului sau contestând dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune.

Trebuie observat, totodată, că, în speţă, instanţa de apel a reţinut caracterul fondat la excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportându-se la cadrul procesual stabilit în faţa primei instante, respectiv a avut în vedere faptul că, în cererea formulată, reclamantele au indicat drept solicitare principală, constatarea dreptului lor de proprietate în contradictoriu cu pârâta E. şi că, numai în subsidiar, acestea au solicitat constatarea acestui drept în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, în considerarea vacanţei succesorale a pârâtei E. - indicată ca autoare de la care a fost dobândit bunul, respectiv că nu s-a dovedit că aceste subiecte de drept au cules succesiunea pretins vacantă a pârâtei E., iar nu a faptului că nu s-ar fi probat că pârâţii deţin un drept proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit într-o altă modalitate.

Or, deşi recurentele pretind că modalitatea în care instanţele de fond au aplicat prevederile art. 1846 şi următoarele din C. civ. de la 1864 ar fi de natura a lipsi instituţia uzucapiunii de efectele sale primordiale, Înalta Curte constată că, prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs, acestea nu tind la a demonstra o situaţie de nelegalitate care ar deriva dintr-o interpretare neadecvată, contrară literei sau spiritului normelor anterior evocate sau dintr-o aplicare greşită a acestora, cu consecinţa impunerii în sarcina reclamantelor, prin decizia recurată, a unor obligaţii procesuale care ar impieta asupra justului echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului posedat şi dreptul de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.

În realitate, susţinând că finalitatea juridică a demersului lor procesual este identică atât în ipoteza în care s-ar fi constatat decesul pârâtei E. şi s-ar fi stabilit vacanţa succesorală, cât şi în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv Municipiul Bucureşti ar putea pretinde drepturi asupra imobilului în considerarea dispoziţiilor art. 646 din C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân, recurentele tind la a demonstra că cenzurarea legitimării procesuale a acestor pârâţi s-ar fi impus a fi realizată de către instanţele de fond cu luarea în considerare a tuturor ipotezelor anterior enunţate.

Or, plecând de la premisa că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, nu se poate ignora faptul că ipoteza moştenirii vacante se raportează exclusiv la acea vocaţie reziduală a statului, de a dobândi moştenirile vacante în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, în timp ce sfera bunurilor fără stăpân, culese de stat în temeiul dreptului de suveranitate nu este limitată la moştenirile vacante, ci includ şi bunurile în privinţa cărora foştii proprietari s-au desistat voluntar sau nu sunt cunoscuţi.

Ca urmare, pentru a putea susţine omisiunea instanţelor de fond de a analiza incidenţa unei situaţii în care fostul proprietar nu ar fi fost cunoscut sau calitatea imobilului posedat de bun abandonat, (de fostul proprietar sau de către succesorii acestuia), sau fără niciun stăpân, era necesară justificarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a acestei noi cauze a cererii subsidiare, în lipsa învestirii primei instanţe în această modalitate, finalitatea urmărită de reclamante prin formularea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, neputând reprezenta, aşa cum s-a arătat deja în analiza precedentului motiv de recurs temei al ignorării principiului disponibilităţii are guvernează procesul civil, ci o încălcare nepermisă a prevederilor art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. care limitează efectul devolutiv la ceea ce a făcut obiect al judecăţii în primă instanţă.

Cum în speţă, recurentele nu au demonstrat o situaţie de nelegalitate ce ar putea atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critica cu acest obiect va fi respinsă ca nefondată.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., A., B. şi C., împotriva Deciziei nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Totodată, se reţine că în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, remuneraţia curatorului special se include în cheltuielile de judecată.

Ca urmare, reclamantele D., A., B. şi C. care se află în culpă procesuală, vor fi obligate la plata sumei de 650 RON, reprezentând onorariul curatorului special - avocat F. - desemnat în recurs pentru pârâta E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele D., A., B. şi C., împotriva Deciziei nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Obligă pe reclamantele D., A., B. şi C. la plata către avocat F. a sumei de 650 RON, reprezentând onorariu curator special.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM