Statute of limitations for continuous damages: Inadmissibility of cassation appeal due to lack of current legal interest where delictual claim was wholly rejected on substantive grounds.

După deliberare, asupra cauzei prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea formulată la data de 26 iunie 2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, C. SA, D. SRL, E. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 173.200 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri în sumă de 163.200 euro - contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 23 iunie 2007 - 23 iunie 2015, (urmând să majoreze pretenţiile la momentul efectuării raportului de expertiza) şi a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., art. 22 din Constituţia României, art. 998 - 999 din C. civ. din anul 1864, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 din C. civ. din anul 2009.

Prin încheierea de şedinţă din data de 6 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti, în vederea judecării de către un complet specializat în materia litigiilor cu profesionişti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015*.

Pârâtul Judeţul Ilfov a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, solicitând ca, în ipoteza în care va fi admisă cererea reclamanţilor, să fie obligat chematul în garanţie la plata sumelor la care va fi obligat pârâtul Judeţul Ilfov către reclamanţi.

Prin Încheierea pronunţată la 2 martie 2016, în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia netimbrării, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, C. SA, E. SRL, D. SA şi Judeţul Ilfov, ca neîntemeiată; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale pentru perioada 26 iunie 2012 - 23 iunie 2015; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale pentru perioada 23 iunie 2007 - 25 iunie 2012; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtele E. SRL şi D. SA.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2016, s-a luat act că D. SA şi-a modificat denumirea, noua denumire fiind D. SA şi au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile tardivităţii şi cea a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, formulată de Judeţul Ilfov, fiind admisă în principiu această cerere.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, D. SA, E. SRL şi Municipiul Bucureşti.

A obligat pârâţii la plata, în solidar, către reclamanţi, a sumei de 40.475 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, pentru perioada 26 iunie 2012 - 26 iunie 2016.

A respins cererea privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale pentru perioada 23 iunie 2007 - 25 iunie 2012, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

A obligat pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, C. SA, D. SA, E. SRL şi Municipiul Bucureşti la plata, în solidar, către reclamanţi a sumei de 8707,27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea privind plata despăgubirilor pentru daune morale pentru perioada 26 iunie 2012-26 iunie 2016, ca neîntemeiată.

A luat act că pârâţii Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, E. SRL şi Municipiul Bucureşti şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

A admis cererea de chemare în garanţie, formulată de Judeţul Ilfov, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice la plata către pârâtul Judeţul Ilfov a sumei de 40.475 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada 26 iunie 2012 - 26 iunie 2016.

A luat act că pârâtul Judeţul Ilfov şi-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată aferente cererii de chemare în garanţie.

3. Cererea de apel şi hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestor hotărâri, reclamanţii F., moştenitor al apelantului A. şi B. şi apelanţii pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, au formulat apeluri, fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 8 februarie 2017, Dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia nr. 2285 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de către apelanţii reclamanţi F., moştenitor al apelantului A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016 şi a încheierii de la 2 martie 2016, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

A respins apelurile declarate de către pârâţii apelanţi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL şi Municipiul Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 2 martie 2016, ca nefondate.

A admis apelurile declarate de către apelanţii pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Sentinţei civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca fiind rămasă fără obiect.

A obligat apelanţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 de RON către apelantul pârât Oraşul Voluntari.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC E. SRL şi D. SA, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arătând că recursul vizează doar modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentele au solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casarea parţială a deciziei recurate, sub aspectul nelegalei respingeri a apelului împotriva încheierii de şedinţă din 2 martie 2016, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei de către prima instanţă.

În justificarea interesului exercitării recursului, recurentele au arătat următoarele:

Câtă vreme nu a fost exercitată o acţiune în justiţie în decurs de trei ani de la pretinse fapte ilicite care au concurat, în viziunea reclamanţilor, la netransferarea dreptului de proprietate asupra construcţiei şi nerealizarea reţelei de gaze naturale, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă nu mai poate fi invocat ulterior, cu încălcarea termenului general de prescripţie de trei ani, chiar dacă, ipotetic vorbind, odată cu trecerea timpului, s-ar susţine că se creează/se majorează prejudiciul creat.

Recurentele au susţinut că justifică un interes actual în promovarea recursului împotriva hotărârii de respingere a excepţiei prescripţiei, chiar dacă acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, pe fond, ca neîntemeiată, întrucât nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte întinderea daunelor interese pretinse pentru repararea prejudiciilor izvorâte din fapte ilicite ce constituie premisa răspunderii civile delictuale, reclamanţii putând, eventual, introduce o noua acţiune, fie în temei delictual, fie în temei contractual.

Instanţa de apel a reţinut, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, contradicţia între formularea unei pretenţii delictuale şi invocarea unei fapte ilicite de nerespectare a unor convenţii, însă, în cazul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, ar fi oprită pentru viitor posibilitatea iniţierii unui demers juridic, chiar dacă s-ar invoca un temei delictual corect determinat, prin raportare la norme legale, şi nu la clauze contractuale.

De asemenea, având în vedere că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la naşterea dreptului la acţiune este deopotrivă aplicabil în materie delictuală, dar şi contractuală, un eventual demers ulterior, întemeiat pe altă formă de răspundere civilă decât cea invocată în prezenta cauză, ar putea fi paralizat prin invocarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acest dosar, pe excepţia prescripţiei extinctive, aşa încât pârâtele s-ar afla într-o poziţie juridică mai bună, în cazul în care cererea de chemare în judecată pentru prejudicii constând în nerealizarea reţelei de gaze la imobilul contractat de reclamanţi, ar fi respinsă ca prescrisă.

În ceea ce priveşte analiza incidenţei prescripţiei pretenţiei formulate în cererea de chemare în judecată, prin raportare la temeiul juridic indicat, recurentele au susţinut următoarele:

Obiectul acţiunii este obligarea la plata daunelor interese constând în lipsa de folosinţă a unui imobil pentru a cărui construcţie reclamanţii au încheiat un contract de antrepriză (în care este menţionat un termen de executare - care s-a împlinit), precum şi un contract de mandat cu ANL, prin care acest organism şi-a asumat, în principal, obligaţia efectuării tuturor demersurilor pentru finalizarea imobilului în litigiu.

Astfel cum se susţine în cererea de chemare în judecată, prejudiciul pretins constă în lipsa de folosinţă a imobilului, care s-a născut la momentul la care imobilul nu a fost predat, deşi trebuia predat, conform înţelegerilor contractuale dintre reclamanţi şi ANL/constructor.

În acest sens, recurentele au precizat că nu aveau legătură cu contractele încheiate şi nici nu ar fi culpabile de faptul că reclamanţii nu ar avea folosinţa imobilului. În concret, raportat la recurentele D. şi E., reclamanţii le reproşează faptul că nu ar fi efectuat lucrări de distribuţie de gaze naturale pentru ca imobilul să poată fi racordat, lucrări care nu ar fi fost executate până la momentul ce a fost convenit contractual cu ANL şi cu constructorul, iar nu cu recurentele.

Prin urmare, la această dată - moment unic, şi nu succesiv -, au susţinut reclamanţii că ar fi trebuit îndeplinită obligaţia, pretins existentă în sarcina lor. Aceasta semnifică că, la această dată, s-a născut dreptul material la acţiune al reclamanţilor în legătură cu orice aspecte privind finalizarea şi predarea la cheie a imobilului în discuţie, inclusiv de finalizare a lucrărilor privind trasarea gazelor naturale.

Cum prezenta acţiune priveşte obligarea la plata daunelor constând în lipsa de folosinţă, începând cu data când trebuia predat imobilul contractat, pârâtele au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În materia răspunderii civile delictuale, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin Încheierea din 2 martie 2016, apelată de către pârâte odată cu fondul pricinii, prima instanţă a respins în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.

Astfel, deşi prima instanţă a constatat aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a reţinut că, în cauză, s-a invocat o singură faptă ilicită - nepredarea bunului imobil la termenul stabilit -, faptă care generează în patrimoniul reclamanţilor un pretins prejudiciu, constând în lipsa de folosinţă a bunului şi daune morale, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe ultimii trei ani, anterior promovării cererii de chemare în judecată, motivând că:

Dreptul de a pretinde repararea unui prejudiciu pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale este distinct de dreptul de a cere executarea obligaţiei, astfel încât, raportat la pretenţiile reclamanţilor, momentul la care începe să curgă prescripţia dreptului pe care aceştia vor să-l valorifice ar fi, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Chiar dacă s-a invocat o pretinsă faptă ilicită de nepredare a imobilului, prejudiciul pretins, produs de această faptă pe ultimii 3 ani, anteriori depunerii cererii de chemare în judecată, nu este afectat de prescripţie.

Instanţa de apel, "în acord cu considerentele expuse de tribunal", a apreciat că paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceştia să fie puşi în posesia imobilului, aşa încât, în speţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, privitoare la naşterea dreptului material la acţiune pentru prestaţii succesive.

De asemenea, instanţa de apel a mai arătat că, raportat la temeiul delictual al acţiunii reclamanţilor, chiar dacă reclamanţii cunoşteau persoanele responsabile de nefinalizarea imobilului/a lucrărilor de racordare la reţeaua de gaze, la data când trebuiau finalizate, nu ar fi cunoscut şi prejudiciul care se cerea a fi fost reparat, "acesta născându-se ulterior".

Instanţa de apel a concluzionat că, întrucât fapta ilicită invocată de către reclamanţi ar fi pasivitatea/omisiunea pârâtelor de a-şi îndeplini obligaţiile în mod continuu, nu pot fi primite susţinerile pârâtelor referitoare la caracterul uno ictu al obligaţiilor a căror neexecutare este reclamată în litigiu.

Prin urmare, instanţa de apel a respins apelul formulat de către pârâte împotriva încheierii de şedinţă a tribunalului din 2 martie 2016.

Hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a normelor de drept material - art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 -, motiv de recurs care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele argumente:

Data la care s-a născut dreptul material pentru acţiunea civilă care face obiectul prezentului dosar a fost 23 iunie 2007, dată la care ar fi trebuit predată construcţia reclamanţilor, conform termenilor contractului de construire încheiat de aceştia.

În raport de temeiul juridic al acţiunii, răspunderea civilă delictuală, sediul materiei prescripţiei îl reprezintă prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripţie pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa de apel a făcut însă o apreciere greşită cu privire la aplicabilitatea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, considerând că se solicită prestaţii succesive constând în lipsa de folosinţă pentru fiecare zi sau lună pentru care termenul de predare al construcţiei a fost depăşit, aşa încât acţiunea reclamanţilor nu ar fi prescrisă pentru intervalul de trei ani anteriori introducerii acţiunii.

Mai exact, instanţa de apel a confundat caracterul prestaţiei la care erau îndreptăţiţi reclamanţii (predarea locuinţei, cu racord la reţeaua de distribuţie de gaze naturale de realizat de E., în ceea ce priveşte recurentele, care este o prestaţie unică, cu caracterul succesiv al daunelor solicitate de reclamanţi, constând în lipsa de folosinţă a imobilului, care s-ar fi produs continuu, după termenul contractual de predare.

Fapta ilicită care a fost invocată de reclamanţi constă în nepredarea locuinţei la termen - faptă calificată de instanţa de apel ca fiind continuă şi omisivă.

Or, este evident că nepredarea unei construcţii/lucrări la un termen contractual se produce o singură dată, respectiv la termenul la care predarea ar fi trebuit efectuată. După momentul temporal astfel stabilit, ca modalitate a obligaţiei de predare a construcţiei, partea obligată este în culpa contractuală. Faptul că neexecutarea unei obligaţii de "a face" se perpetuează în timp nu îi dă un caracter de continuitate, în condiţiile în care aceasta este o obligaţie care, în manifestarea sa materială, este cu executare uno ictu.

Din punct de vedere al conţinutului material, practic, de executare a unei obligaţii de predare a unei construcţii, realizarea construcţiei presupune în mod firesc acte materiale de edificare care se derulează pe o perioadă de timp, dar care se finalizează şi concretizează într-un proces-verbal de predare-primire ce marchează realizarea construcţiei/lucrării şi îndeplinirea obligaţiei de predare. Faptul că termenul convenit de părţi pentru efectuarea unei prestaţii, respectiv realizarea unei lucrări, care în acest caz, a fost depăşit, nu are decât semnificaţia că obligaţia este scadentă şi că debitorul obligaţiei, dacă este în culpă, poate fi ţinut răspunzător, dar o obligaţie la care scadenţa a fost depăşită nu devine automat o obligaţie "continuă", aceasta depinde de conţinutul şi natura obligaţiei civile respective.

În consecinţă, obligaţia de predare, a cărei nerespectare a fost invocată de reclamanţi prin acţiunea civilă, este o obligaţie ce trebuia realizată "dintr-o dată", la data de 23 iunie 2007, simpla depăşire a acestui termen nefiind de natură să o transforme într-o obligaţie "continuă", cu consecinţe din punctul de vedere al prescripţiei extinctive.

Greşită este şi teoria instanţei de apel, conform căreia susţinerile pârâtelor cu privire la existenţa în speţă a unei obligaţii cu executare uno ictu ar fi fost aplicabile în cazul în care s-ar fi solicitat angajarea răspunderii civile contractuale, iar nu în acest dosar în care s-a invocat drept faptă ilicită omisiunea de îndeplinire a unor obligaţii.

Nu există însă niciun temei legal, fie expres stabilit prin lege, fie la nivel doctrinar, care să pună semnul egalităţii între fapte ilicite săvârşite prin omisiune şi răspundere civilă delictuală, fapta ilicită omisivă existând îndeosebi în context contractual. De asemenea, nu există nici un temei pentru care să se considere că încălcarea obligaţiilor contractuale ar putea avea caracter uno ictu, în timp ce încălcarea obligaţiilor legale ar putea avea doar caracter succesiv.

Neexecutarea (omisiunea) de a preda a devenit ilicită la data la care se stabilise/se pretinde că ar fi trebuit să fie efectuată predarea, 23 iunie 2007. De atunci s-a născut dreptul şi obligaţia creditorului (reclamanţilor) de a acţiona.

Faptul că reclamanţii au stat în pasivitate 8 ani de la data la care pretind că ar fi trebuit să le fie respectat un pretins drept este propria lor alegere, urmată de riscul asumat al acestei alegeri. În plan juridic, aceasta se traduce prin intervenirea sancţiunii prescripţiei - şi, de aceea, instanţa nu poate legaliza neglijenţa intimaţilor-reclamanţi, fiind inadmisibil într-un stat de drept, şi contrar principiilor nemo legeni igorare censetur şi nemo ex suo delicte melioram sua condicionem facere protest.

În aceste condiţii, împrejurarea că neexecutarea unei pretinse obligaţii, având o scadenţă unică, determină în patrimoniul creditorului obligaţiei un prejudiciu în fiecare lună nu atrage incidenţa prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă prejudiciul cerut de intimaţii-reclamanţi ar fi considerat ca producând-se în timp, aceasta nu transformă pretinsa obligaţie neexecutată în "prestaţie succesivă".

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a făcut practic o confuzie între noţiunea de "prestaţie" şi cea de "prejudiciu", prestaţia reprezentând, în realitate, ceea ce s-a obligat partea, iar prejudiciul efectul negativ suportat de o persoană, urmare a încălcării dreptului subiectiv.

Noţiunea de prestaţie succesivă la care face referire art. 12 din Decretul nr. 167/1958 priveşte obligaţii principale cu executare succesivă. Această noţiune este distinctă de cea a naşterii în fiecare lună a unor prejudicii, urmare a nerespectării unei obligaţii cu executare uno ictu.

Totodată, obiectul cererii de chemare în judecată nu îl prezintă obligaţii succesive - lipsa de folosinţă a imobilului, chiar dacă se prelungeşte în timp, nu schimbă natura unică a pretenţiilor a cărei naştere este legată de un fenomen unic (nepredarea locuinţei), perioada de prelungire a efectelor dăunătoare neinfluenţând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

În cauză, pretenţiile deduse judecăţii sunt pretenţii patrimoniale, care se sting întotdeauna într-un termen general de prescripţie de 3 ani, dacă nu se exercită acţiunea în justiţie în acest răstimp de către titularul dreptului încălcat, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/19586, coroborat cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi decret. După cum s-a arătat, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive şi pe motivul că, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deşi "reclamanţii cunoşteau persoanele cărora le este imputabilă această situaţie, nu cunoşteau şi prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezentul dosar, acesta născându-se ulterior."

Raţionamentul instanţei de apel este în mod evident eronat, deoarece, odată cu nepredarea imobilului la data agreată prin contractul de construire cu constructorul şi cu ANL, 23 iunie 2007, intimaţii-reclamanţi aveau cunoştinţă de efectele acestei nepredări-lipsirea de folosinţă, care se constituie în prejudiciul creat acestora şi invocat în prezenta acţiune.

Termenul de prescripţie începea să curgă de la data de 23 iunie 2007, având o durată de trei ani, până în anul 2010. După trecerea acestei perioade, devin aplicabile prevederile art. 1 coroborate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune al reclamanţilor, pe motivele şi temeiurile din acţiunea introductivă, fiind prescris.

Faptul că, la acel moment, intimaţii-reclamanţi nu cunoşteau perioada de timp pentru care vor fi lipsiţi de folosinţa imobilului şi, pe cale de consecinţă, cuantumul despăgubirilor pe care îl pot pretinde pentru lipsa de folosinţă nu echivalează cu necunoaşterea prejudiciului. Prin urmare, la data la care trebuia să le fie predat imobilul, intimaţii-reclamanţi cunoşteau persoanele responsabile de producerea faptei ilicite, cât şi prejudiciul, singurul element necunoscut fiind întinderea acestuia. Numai că întinderea prejudiciului urma oricum să fie stabilită pe cale judecătorească, prin evaluare, neexistând nici un impediment pentru formularea acţiunii civile cu identificarea de către reclamanţi a unui prejudiciu estimat, care să fie ulterior clarificat în cursul procesului civil.

În acest context, recurenţii au arătat că prejudiciul actual are acelaşi regim juridic cu cel viitor şi susceptibil de evaluare, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, constituind, în fapt, o singură şi unică pretenţie patrimonială. S-a statuat în doctrină că este considerat cert atât prejudiciul actual, cât şi prejudiciul viitor, dacă este sigură apariţia acestui prejudiciu, precum şi posibilitatea de a fi determinat.

Or, pretenţia de despăgubire formulată de către reclamanţi are caracter cert şi uşor de previzionat, fără să prezinte în concret elemente de dificultate care să îngreuneze calculul prejudiciului/determinarea întinderii acestuia.

Instanţa de apel a confundat caracterul cert al prejudiciului viitor cu caracterul incert al prejudiciul eventual, însă acesta din urmă este lipsit de certitudine şi, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

De altfel, în literatura de specialitate, s-a arătat că, pentru atragerea răspunderii civile (delictuale), nu este necesar să se cunoască cuantumul prejudiciului, din moment ce se consideră a fi cert şi un "prejudiciu viitor, deci cel care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat."

"De reţinut că, în cazul prejudiciilor succesive, adică atunci când fapta ilicită produce mai multe prejudicii succesive în timp, unele mai apropiate şi altele mai îndepărtate de momentul săvârşirii faptei din care rezultă, deşi legea nu prevede nimic în acest sens, este necesar să se distingă după cum pagubele viitoare sunt certe (sigure) sau eventuale (nesigure). Astfel, se admite că, în aceste două situaţii, rezolvarea pe planul momentului de la care începe sa curgă prescripţia extinctivă trebuie sa fie următoarea:

Pentru pagubele viitoare, certe, care sunt cunoscute sau care trebuiau să fie cunoscute de victimă şi care formează practic o singură pretenţie, cu un singur drept la acţiune, curge o singură prescripţie, de la acelaşi moment de când păgubitul le-a cunoscut său trebuia să le cunoască.

Pentru pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ce priveşte producerea lor, şi dat fiind caracterul lor incert, prescripţia va începe să curgă numai în momentul în care "victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualităţii".

Raportând aceste consideraţii la situaţia din cauză, este evident că, pentru reclamanţi, lipsa de folosinţă (prejudiciul) era clară şi cunoscută de la data când ar fi trebuit sa le fie predat imobilul, iar reclamanţii o puteau evalua. Prin urmare, reclamanţii cunoşteau (sau trebuiau să cunoască) toate elementele acţiunii civile în valorificarea dreptului lor la despăgubire de la data de 23 iunie 2007, când a început să curgă termenul de prescripţie.

În consecinţă, în speţă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 8 şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, drept pentru care nu poate fi menţinută soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material Ia acţiune al intimaţilor-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie s-a împlinit cu mult înainte de promovarea prezentei acţiuni pentru toate pretenţiile, atât pentru cele pe o perioada de trei ani anteriori introducerii acţiunii, cât şi pentru cele ulterioare acestei perioade de timp.

5. Apărările formulate în recurs:

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 aprilie 2018, intimaţii-reclamanţi F. şi B. au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, anularea recursului, întrucât nu se motivează o eventuală aplicare greşită a unor norme de drept material de către instanţa de apel. În acelaşi sens, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului şi procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 septembrie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a respins excepţia nulităţii şi a inadmisibilităţii recursului, invocate de către reclamanţii B. şi F., şi a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtele D. SA şi SC E. SRL împotriva deciziei nr. 2285 din data de 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (5) şi (7) C. proc. civ. s-a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 13 noiembrie 2019, pentru dezbaterea recursului.

În etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 13 noiembrie 2019, Înalta Curte, ex officio, a invocat excepţia lipsei de interes în exercitarea recursului, excepţie care va fi analizată cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

7. Considerentele Înaltei Curţi şi soluţia pronunţată în recurs:

Analizând recursurile declarate în cauză, prin prisma cerinţei interesului procesual, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Se constată că obiect al recursului îl constituie exclusiv soluţia instanţei de apel având ca obiect încheierea pronunţată la data de 2 martie 2016, în Dosarul nr. x/2015, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune material la acţiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale pentru perioada 26 iunie 2012 - 23 iunie 2015 şi împotriva căreia apelurile declarate de către pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin primar G., C. SA, D. SA, SC E. SRL şi Municipiul Bucureşti au fost respinse ca nefondate.

Aceasta deoarece, prin Decizia nr. 2285 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de către apelanţii reclamanţi F., moştenitor al apelantului A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016 şi a încheierii de la 2 martie 2016, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat şi, admiţând apelurile declarate de către apelanţii pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin Primar G., C. SA, D. SA, SC E. SRL şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Sentinţei civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, asupra prescripţiei extinctive, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în temeiul prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat în perioada 23 iunie 2007 - 26 mai 2015.

Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1956 privitoare la prescripţia extinctivă, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauza de faţă, părţile nu contestă aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 şi nici faptul că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 23 iunie 2007, data la care trebuia finalizată lucrarea, însă apelanţii pârâţi au susţinut că lipsa de folosinţă, chiar dacă are o desfăşurare temporală continuă, nu se poate încadra în noţiunea de prestaţie succesivă, astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 23 iunie 2010, iar apelanţii - reclamanţi au susţinut că există cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Referitor la criticile apelanţilor pârâţi, instanţa de apel a constatat, în acord cu considerentele expuse de tribunal, că paguba invocată de către reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceştia să fie puşi în posesia imobilului. Aceasta întrucât şi fapta ilicită imputată pârâtelor este una continuă, o inacţiune, constând în omisiunea realizării utilităţilor necesare funcţionării imobilului. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, pentru fiecare zi de întârziere curge un nou termen de prescripţie, astfel încât nu se poate susţine, întemeiat, că dreptul reclamanţilor la acţiune s-ar fi stins prin prescripţie la data de 23 iunie 2010, aceştia fiind îndreptăţiţi să solicite despăgubiri pentru cei trei ani anteriori datei la care au formulat cererea de chemare în judecată.

Curtea a reţinut şi faptul că pentru determinarea cursului prescripţiei este absolut necesară raportarea la temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor - răspunderea civilă delictuală a pârâtelor - motiv pentru care, pentru a începe să curgă prescripţia, nu este suficientă doar cunoaşterea persoanelor răspunzătoare, ci şi producerea prejudiciului. Or, la momentul la care trebuia predat imobilul sau la data la care erau scadente obligaţiile pârâtelor, conform convenţiilor încheiate de acestea, cu toate că apelanţii - reclamanţi cunoşteau persoanele cărora le este imputabilă această situaţie, nu cunoşteau şi prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezentul dosar, acesta născându-se ulterior.

Susţinerile apelantelor-pârâte referitoare la contractul/obligaţiile cu executare uno ictu pot fi relevante în cazul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, iar nu în dosarul de faţă, unde se invocă drept faptă ilicită pasivitatea/omisiunea pârâtelor de a-şi îndeplini obligaţiile, faptă ce se produce în mod continuu.

Asupra fondului cauzei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nerespectarea de către pârâţi a convenţiilor încheiate cu reclamanţii nu poate constitui o faptă ilicită delictuală, ci numai o faptă ilicită contractuală, ca element a răspunderii contractuale, posibil a fi atrasă exclusiv la cererea cocontractantului.

Aşadar, nerespectarea unei obligaţii contractuale nu poate da naştere unui drept de despăgubire în patrimoniul unui terţ, în temeiul răspunderii civile delictuale, care presupune, astfel cum s-a reţinut, săvârşirea unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei dispoziţii legale ori a regulilor de convieţuire socială, şi nu a unei obligaţii asumate prin contracte. Chiar dacă este consacrat, alături de principiul relativităţii efectelor contractului, şi principiul opozabilităţii contractului, acesta înseamnă că terţele persoane nu pot ignora ori încălca realitatea rezultată din contract, fără însă ca actul juridic să le confere drepturi care să poată fi opuse părţilor contractante.

Curtea a reţinut însă, pe de o parte, că temeiul cererii a fost clar indicat de către reclamanţi (care au beneficiat şi de asistenţă de specialitate juridică în cauză), ca fiind răspunderea civilă delictuală, şi nu răspunderea contractuală, astfel că examinarea cerinţelor răspunderii pârâţilor nu poate fi făcută decât în condiţiile primului tip de răspundere. Pe de altă parte, din conţinutul contractului de mandat HC 0253 din 11 mai 2004, rezultă că împuternicirea acordată a privit reprezentarea mandatarului în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, precum şi cu banca finanţatoare, nu şi cu alte persoane, precum pârâţii din cauza de faţă.

Prin urmare, Curtea a constatat, în dezacord cu instanţa de fond, că reclamanţii nu se pot prevala, potrivit regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale, de nerespectarea de către pârâţi a unor obligaţii asumate prin convenţii la încheierea cărora nu au participat.

În acest context procesual, Înalta Curte reţine că excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa are obligaţia să se pronunţe cu prioritate asupra acesteia.

Interesul, privit ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Aşadar, nici un demers judiciar nu poate fi iniţiat şi întreţinut, în absenţa unui interes.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile, ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

În consecinţă, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, inclusiv în recurs.

Or, justifică interes să exercite calea de atac a recursului partea care a căzut, total sau parţial, în pretenţii, ca urmare a soluţiilor pronunţate de către instanţele de fond.

În acest sens, articolul 33 C. proc. civ., care dă definiţia legală a interesului procesual, prevede următoarele:

"Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Conform art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual ce intră în conţinutul acţiunii civile poate fi justificată de un folos practic concret.

Condiţia interesului de a fi legitim impune ca acesta să fie corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, iar juridic proteguit înseamnă că un interes pur economic sau pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii civile.

Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă şi pe tot parcursul derulării sale, în diverse forme de manifestare procesuală, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la forma concretă de manifestare a acţiunii. În cauză, raportat la motivele de recurs formulate şi la soluţia de respingere în integralitate a acţiunii în răspundere delictuală, formulate împotriva recurentelor pârâte, cu consecinţa că acestea nu sunt obligate, în raport cu reclamanţii, la nicio obligaţie de despăgubire, nu se poate susţine că acestea justifică un interes procesual juridic protejat, născut şi actual în exercitarea recursului împotriva încheierii pronunţate la data de 2 martie 2016, sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, câtă vreme instanţa de apel a considerat că reclamanţii au ales greşit calea procesuală pentru a-şi valorifica pretenţiile, acţiunea pe care ar fi trebuit să o introducă fiind una în răspundere contractuală, iar nu o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar raţionamentul instanţei, care a determinat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, s-a făcut exclusiv în considerarea acestei calificări şi această statuare nu a fost atacată prin prezentul recurs, în considerarea dispoziţiilor 461 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu poate decela existenţa unui interes procesual, legitim şi actual, în a declanşa prezentul demers procesual cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ataşată unei acţiuni în răspundere civilă delictuală respinse, astfel cum a fost rezolvată această excepţie de către ambele instanţe de fond.

Astfel, se poate reţine, pe de o parte, că recurentele pârâte nu au criticat împrejurarea că excepţiile procesuale nu au fost unite cu fondul cauzei, în sensul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., pentru că, numai după calificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în raport cu fiecare pârât, acestea ar fi putut fi soluţionate în concordanţă cu limitele obiective ale soluţionării cauzei şi natura acţiunii deduse judecăţii, stabilite de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, pe fondul cererii, primind satisfacţie, prin respingerea cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, în considerarea faptului că nu poţi introduce o acţiune în răspundere delictuală pentru nerespectarea clauzelor contractuale de către părţile contractului, aşa cum a stabilit instanţa de apel, în sarcina acestor pârâte nu a fost stabilită nicio obligaţie.

Dintr-o altă perspectivă, deşi soluţiile antinomice, (în care atât teza, cât şi antiteza pot fi demonstrate în mod concludent), nu pot coexista într-o hotărâre judecătorească, din considerente de ordin procesual, care ţin de limitele recursului şi de principiul disponibilităţii în procesul civil, nefiind atacată soluţia pe fondul cauzei sau considerentele hotărârii, conform art. 461 C. proc. civ., şi neputând fi identificate motive de ordine publică determinante pentru casarea hotărârii atacate, nu poate fi susţinut interesul procesual în atacarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei.

În acelaşi sens, recurentele nu pot afirma, în cauză, nici iminenţa încălcării unui drept subiectiv civil ameninţat sau producerea unei pagube inevitabile şi care nu s-ar putea repara decât prin exercitarea prezentului recurs, în sensul art. 33 teza a II-a din C. proc. civ., pentru că susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs sunt unele pur teoretice şi speculative, neînsoţite de un ansamblu de circumstanţe de fapt şi de drept pertinente, astfel încât interesul afirmat pentru susţinerea acestui recurs, eventualitatea introducerii unei alte acţiuni împotriva pârâtelor, este, la acest moment, unul ipotetic şi virtual.

Aceste consideraţii cu privire la absenţa unui interes legitim, născut şi actual în exercitarea recursului de către pârâtele D. SA şi SC E. SRL fac de prisos analizarea caracterului fondat al motivelor de recurs, sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele SC E. SRL şi D. SA împotriva Deciziei nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele SC E. SRL şi D. SA împotriva Deciziei nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM