Restitution claim over petroleum-bearing subsoil rejected as mineral wealth is exclusive state property; both appeals fail.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 decembrie 2003, sub nr. x/2003, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. SA Bucureşti, anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin acţiuni la C. SA; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenele din 28 ianuarie 2004 şi 25 februarie 2004, reclamanţii au depus la dosar precizări privind capătul al doilea de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să le acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de acţiuni la C. SA, cu precizarea numărului acţiunilor şi a valorii lor nominale.

Prin Sentinţa nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea.

Prin Decizia nr. 446/A din 5 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea; a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a C. SA; a obligat pe pârâtă la plata, către reclamanţi, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevenţă, pe perioada arătată de expert şi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva deciziei menţionate.

Prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis contestaţia în anulare formulată de SC D. SA, a anulat Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a acestei instanţe şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446/A din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

După admiterea contestaţiei în anulare, cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2011.

La termenul de judecată din 2 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluţionarea recursului declarat de către pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 446/A din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în limitele admiterii contestaţiei în anulare formulate împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010.

Prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin Decizia nr. 818A din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului B.; a modificat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a admis, în parte, contestaţia, a anulat, în parte, Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de C. SA; a obligat pe pârâta D. să emită dispoziţie de măsuri compensatorii pentru 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldeşti, jud. Prahova în suprafaţă de 7.027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei administrative nr. 58/2003, cât şi celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Totodată a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamanţi.

Prin Decizia nr. 2228 din 31 mai 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de contestatorul B. şi de pârâta SC D. SA, împotriva deciziei anterior menţionate, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de contestator, la aceeaşi instanţă.

Prin Decizia nr. 976/A din 28 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul contestatorului B. împotriva Sentinţei nr. 394 din 12 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2003.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate invocată de către apelanta-pârâtă SC D. SA cu privire la capătul al doilea de cerere din contestaţia formulată, vizând solicitarea acordării contravalorii imobilului constând în cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, satul Boldeşti, judeţul Prahova, instanţa de apel a constatat că este nefondată, în realitate, argumentele pârâtei constituind veritabile apărări de fond.

Excepţia de inadmisibilitate a celui de-al doilea capăt de cerere raportat la faptul că D. nu este continuatoarea E. ce a făcut obiectul naţionalizării în baza Legi nr. 119/1948 şi nici nu a avut vreo legătură cu societatea naţionalizată, a fost apreciată ca fiind nefondată în condiţiile în care incidenţa Legii de reparaţie nr. 10/2001 se raportează la faptul deţinerii bunului de către unitatea notificată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), iar în speţă, nu se contestă faptul că bunul revendicat, de la punctul 8 din actul dotal al autoarei din 1938, în cotă de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, judeţul Prahova, face obiectul exploatării Boldeşti - Prahova, astfel cum s-a şi dovedit prin expertiza tehnică efectuată anterior, în apel, în baza unor acte juridice de concesiune.

Aşadar, nu se poate susţine că D., la data notificării în termenul legal, nu avea calitatea de unitate deţinătoare în sensul dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceasta putând fi: proprietar, administrator, concesionar, etc. la data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001.

S-a apreciat că argumentul vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a D., din perspectiva inexistenţei unei exploatări efectuate de către E., ori de către altă societate, la data (pretinsei) preluări abuzive şi care să atragă incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 asupra cotei de 1/5 din dealul Scăeni menţionat în actul dotal la punctul 8, ţine de soluţionarea propriu-zisă a fondului pricinii, nefiind o veritabilă excepţie de fond care să primeze şi să înlăture, prin soluţionarea ei cu prioritate, rezolvarea fondului dedus judecăţii.

Asupra fondului cauzei, instanţa de apel a reţinut că, potrivit expertizelor efectuate în apel în specialitatea topo şi a înscrisurilor administrate la dosar, respectiv titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar în beneficiul altor persoane decât contestatorii în cauză, perimetrul identificat cu privire la cota de 1/5 din subsolul revendicat al dealului Scăeni - judeţul Prahova, corespunde, pe vertical, cu suprafaţa terenului (dealului - destinaţie cultivare viţă de vie şi fâneaţă), pentru care s-au şi emis titluri de proprietate unor terţe persoane.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 din C. civ. de la 1865, prin proprietatea asupra "pământului", se înţelege atât proprietatea privind suprafaţa terenului, cât şi proprietatea asupra subfeţei lui, acestea putând fi utilizate şi valorificate până la limitele impuse de anumite reglementări (privind servituţile legale, cum sunt cele privitoare la mine, legi şi regulamente poliţieneşti, conform art. 491 C. civ.).

Utilizarea, valorificarea şi dispoziţia cu privire la suprafaţa terenului şi a subfeţei lui ţin de atributele dreptului de proprietate, cu limitările impuse de lege.

Astfel cum s-a statuat şi explicitat în deciziile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a existat - potrivit constituţiilor şi legislaţiei anterioare anului 1945, posibilitatea ca proprietarul terenului vizând suprafaţa lui cu solul aferent, să fie altă persoană, decât proprietarul subsolului aceluiaşi teren.

Astfel, potrivit art. 52 din Legea minelor nr. 162/21924, dreptul de exploatare era recunoscut ca fiind un drept real imobiliar, care purta asupra zăcământului minier, respectiv a zăcământului exploatat într-o întreprindere, asupra minei, acestea (zăcământul minier, mina) reprezentând proprietăţi imobiliare distincte de aceea a suprafeţei.

Mina nu poate fi confundată cu solul sau cu subsolul unui teren, respectiv dreptul de exploatare se raportează nu la terenul însuşi, ci la un alt imobil, distinct: zăcământul exploatat, mina.

Apelantul-reclamant (şi ambii reclamanţi - în cursul procesului dedus judecăţii, contestatorul A. decedând la data de 14.03.2013, acţiunea sa fiind continuată de succesorul său, contestatorul-apelant B.) a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001, pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare minieră, ce a aparţinut mamei reclamanţilor, F., conform Actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secţia I, exploatare reprezentând cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, Prahova, menţionată la punctul 8 din actul dotal şi pentru care la punctul 9 al aceluiaşi act dotal, era menţionată şi cota de 1/5 din dreptul de redevenţă aferent dreptului de concesiune şi arendare a subsolului, transcris în Registrul special nr. 382/1938 şi care ar fi fost naţionalizat astfel prin Legea nr. 119/1948, de la E.

Or, actele depuse de către pârâta D. la Curtea de Apel Bucureşti, în apelul rejudecat şi respectiv în faza recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Contractul de concesiune autentificat sub nr. x din 5 ianuarie 1926 încheiat de către G. şi SC "E." de Tribunalul Ilfov şi Contractul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/1928, vizează o altă exploatare, care nu priveşte subsolul în cota de 1/5 din dealul Scăeni menţionat la punctul 8 din Actul dotal nr. 596/1938 al autoarei contestatorilor în cauză, ci doar un drept de creanţă menţionat la punctul 9 din actul dotal, fără legătură cu subsolul menţionat la punctul 8, în cotă de 1/5.

S-a apreciat că această constatare a intrat şi în puterea de lucru judecat, respectiv că nicio probă nu conduce la vreo legătură cu subsolul din Scăeni, concesionat ori exploatat de E., societate care a fost naţionalizată prin Legea nr. 119/1948.

În plus, nu s-a depus vreun act de concesiune a subsolului pentru exploatare petrolieră, corespunzător cotei de 1/5 înscris la punctul 8 din actul dotal al autoarei apelantului, care să probeze dreptul real de exploatare a vreunui perimetru de subsol cu zăcământ de bitum în dealul Scăeni, respectiv de către E., naţionalizată, care să aibă legătură cu bunul susmenţionat.

S-a apreciat că împrejurarea invocată de notificatori, în sensul că E. a făcut obiectul naţionalizării (conform Anexei 4 pct. 2 din Legea nr. 119/1948), nu deschide calea obţinerii drepturilor la măsurile reparatorii la Legea nr. 10/2001 decât cu îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de această lege, în art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) sau b) coroborat cu dispoziţiile art. 31 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a reţinut că din coroborarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că imobilele ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, spre a se primi reparaţii, sunt doar "terenurile cu sau fără construcţii ..." subsolul petrolier (ori cu alt zăcământ) neputând face obiect de restituire ori despăgubire în echivalent.

În acest sens s-a constatat că terenurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 vizează noţiunea de teritoriu, de suprafeţe de pământ - pe care s-au aflat/se află construcţii - care pot fi restituite în natură, dacă sunt libere de construcţii, de investiţii, etc. ori pentru care se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care există imposibilitatea obiectivă de restituire în natură (pe ele s-au construit blocuri, sunt afectate de elemente de sistematizare urbană, reţele de infrastructură, telecomunicaţii, etc., astfel cum însăşi legea prevede, în art. 10 (fiind edificatoare expresiile "construcţii edificate pe acestea" (terenuri), "terenurile pe care s-au aflat construcţii (...)", "terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate (...)" etc.) .

De asemenea s-a reţinut că această concluzie rezultă şi din prevederile art. 10.1, 10.2 şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care impun verificarea terenurilor ce fac obiect de restituire în natură, inclusiv a destinaţiei actuale a acestora, în sensul de a nu afecta căile de acces, dar şi amenajările subterane (conducte de apă, gaz, petrol etc.).

În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că legea exclude acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru subsolul cu zăcăminte, voinţa legiuitorului fiind în sensul că acestea nu pot constitui decât proprietatea statului, respectiv domeniul public al statului, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998 vizând bunurile din Anexa 1I, pct. 1 "bogăţiile de orice natură ale subsolului în stare de zăcământ", coroborat cu art. 135 alin. (4) din Constituţia României.

S-a avut în vedere faptul că subsolul petrolier nu se confundă cu subsolul care, întregit cu suprafaţa căruia îi corespunde, întregesc teritoriul, terenul (pământul conform art. 489 din C. civ. de la 1865) - proprietarul terenului având prerogativele de utilizare şi valorificare - dar în limitele legale - nu doar asupra solului, suprafeţei teritoriului, ci şi a subfeţei lui (art. 489 C. civ.).

Subsolul petrolier corespunde unui perimetru de zăcământ ce poate fi explorat, exploatat, concesionat, etc. - numai în condiţiile legale (legea minelor).

S-a reţinut în acest sens, incidenţa art. 17 din Constituţia din 1938, potrivit cu care toate bogăţiile subsolului, inclusiv zăcămintele petroliere, de bitum etc. - aparţin statului, fără a se mai vorbi de drepturi câştigate ale persoanelor fizice, societăţilor, întreprinderilor în această materie, ci drepturi câştigate în favoarea statului, în sensul că doar acestea sunt respectate.

Instanţa de apel a reţinut, că în speţă, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pentru cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ce face obiectul actului dotal la punctul 8, s-ar fi constituit, prin acte de concesiune încheiate de proprietarii de terenuri, persoane fizice, drepturi în favoarea statului, ce ar fi determinat o redevenţă într-o cotă, şi proprietarului, care să fie recunoscute, câştigate, şi să fie astfel respectate.

De asemenea, au fost avute în vedere aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare nr. 6265/16 octombrie 2012 în privinţa drepturilor câştigate, prevăzute de art. 256 din Legea minelor nr. 162/1924., natura dreptului de exploatare astfel cum aceasta a fost reglementată prin art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, ca şi în privinţa drepturilor recunoscute prin reglementările ce au urmat până în anul 1945 - art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942 publicat în M.Of. nr. 164/17.07.1942 - cu privire la drepturile câştigate anterior, respectiv, distincţia între zăcământul minier ca fiind un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina, şi respectiv, faţă de suprafaţa terenului, în considerarea dreptului proprietarului terenului, atât asupra suprafeţei, cât şi a subfeţei, potrivit dispoziţiilor art. 489 C. civ. şi limitele prevăzute de art. 491 C. civ.

Totodată, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia de casare susmenţionată, că faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcţii, şi nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcţie (potrivit aceluiaşi text - art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), iar exploatarea minieră este întreprinderea ce exploatează mina sau însăşi mina astfel exploatată.

S-a constatat că, prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecarea apelului, pentru a fi stabilită situaţia de fapt în mod cert, pentru imobilul de la punctul 8 din actul dotal, având în vedere depunerea abia în recurs, a celor două înscrisuri: Contractul de concesiune autentificat nr. 91/1926 şi Actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/1928 la Tribunalul Prahova.

În rejudecare, instanţa de apel a constatat că aceste înscrisuri vizează un alt teren, al altei persoane decât autoarea contestatorilor în cauză neavând nicio legătură cu imobilul de la punctul 8 din actul dotal, respectiv cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni (Boldeşti) Prahova, acesta din urmă neavând legătură cu E., ce a făcut obiectul naţionalizării.

S-a mai apreciat că înscrisurile noi depuse la termenul din 24 mai 2019, în rejudecarea apelului pendinte (un Aviz Geologic din 1923 şi Certificatul Ministerului Industriei şi Comerţului din 2 august 1926 - în scopul probării faptului că au existat acte de explorare şi exploatare în zonă de către H. asupra terenurilor concesionate de către aceasta în Boldeşti (o sondă gaz natural în perioada 1923 - 1925), nu sunt în măsură să dovedească existenţa unui drept de exploatare asupra subsolului petrolier la data naţionalizării din anul 1948 (care este un imobil distinct, astfel cum s-a analizat mai sus, faţă de dreptul de proprietate asupra terenului corespunzător aflat la suprafaţă, titularul acestuia din urmă având drept de proprietate asupra atât a suprafeţei, cât şi a subfeţei - până la limita zăcământului, păstrând un drept de utilizare însă, de concesionare, valorificare, în condiţiile legii - potrivit art. 491 C. civ.).

Instanţa de apel a concluzionat că, în cauză, nu s-a probat de către apelantul-reclamant, faptul că autoarea sa a conservat un drept al proprietarului terenului, în virtutea prerogativelor art. 489 C. civ. şi reglementărilor speciale în materie de drept de exploatare minieră, respectiv un act juridic de concesionare cu statul în acest sens, care să conducă la vreo recunoaştere de drept în favoarea acestuia, şi că, dimpotrivă, alte persoane decât autoarea contestatorilor, au reconstituit, în baza legilor fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenului de la suprafaţa imobilului, corespunzător pe verticală, subsolului petrolier invocat, dovedindu-se astfel că nu putea fi conservat nici un drept, o prerogativă de utilizare, de valorificare a subsolului, autoarea reclamantului nefiind şi proprietara terenului de la suprafaţa acestuia.

Totodată, s-a constatat că la dosar nu a fost depus niciun act juridic (de concesiune teren, de cesiune privind dreptul de redevenţă) cu privire la subsolul revendicat în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, judeţul Prahova, menţionat la punctul 8 din actul dotal - încheiat în beneficiul statului, pentru a se contura vreun drept, şi în beneficiul proprietarului, recunoscut prin Constituţia din 1938.

Pe de altă parte, un eventual drept de redevenţă, chiar astfel câştigat, nu putea face obiect de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apelantul-reclamant nu a dovedit astfel, că la data naţionalizării - prin Legea nr. 119/1948 invocată - autoarea sa ar fi avut calitatea de proprietară a imobilului - subsol (zăcământ) petrolier în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, judeţul Prahova, care să aibă legătură cu E. ce a fost naţionalizată ori cu altă societate naţionalizată, respectiv că ar fi fost acţionar la o astfel de societate în legătură cu bunul în cauză (potrivit art. 3 lit. a) şi b) şi respectiv art. 31 din Legea nr. 10/2001).

Dacă s-ar fi conservat vreun drept al autoarei reclamantului, potrivit legislaţiei minelor anterioare naţionalizării din anul 1948, astfel cum susţine apelantul, în raport cu imobilul - 1/5 din subsolul petrolier din dealul Scăeni, era necesar, totodată, ca acesta să fi fost validat, într-un anume termen legal, respectiv înscris în registrele speciale, potrivit cu o anumită procedură - cu consecinţa desfiinţării dreptului (art. 335 alin. (1) şi (2) şi art. 235 alin. (2) din Partea a III-a - "Recunoaşterea şi validarea drepturilor câştigate" din Legea minelor din 1924.

Acte în sensul validării unui drept de valorificare, explorare, exploatare a subsolului de 1/5 aflat în dealul Scăeni - Judeţul Prahova, la data pretinsei preluări abuzive din 1948, respectiv de înregistrare specială, nu s-au administrat în cauză (o astfel de validare, înregistrare nefiind produsă nici anterior acestui an, în care s-a menţionat dreptul, doar în actul dotal la punctul 8, dar tot astfel, nici după anul 1938 până la pretinsa naţionalizare).

Ca urmare, s-a apreciat că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent, în cauză, nefiind un imobil în înţelesul art. 6 (1) din Legea nr. 10/2001, contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere emisă de către intimata D., nu este întemeiată, astfel că în mod legal şi temeinic a fost respinsă de către instanţa de fond.

Apărarea vizând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 susţinută de către intimata D., din perspectiva regimului juridic al imobilului - subsol (petrolier) de 1/5 din dealul Scăeni, care s-ar afla în zona extravilană, astfel încât regimul de fond funciar al terenului la suprafaţă, ar determina acelaşi regim juridic ce ţine de materia fondului funciar, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, nu a fost primită, raportat la analiza realizată în cauză cu privire la situaţia terenurilor şi a drepturilor recunoscute de lege, respectiv la limitele legale privind prerogativele dreptului proprietarului asupra terenului la care face trimitere art. 489 C. civ.

S-a constatat în acelaşi sens că, restituirea şi reconstituirea în materia fondului funciar, vădit vizează terenurile privite ca şi teritorii, ca întindere, la suprafaţă şi identificate astfel în evidenţele funciare, registre agricole, forestiere, etc., în acest sens, fiind excluse revendicările de drepturi de exploatare asupra subsolului petrolier în baza Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000, nr. 247/2005, adoptate în materia funciară.

În domeniul petrolier, de explorare, exploatare, constituiri de drepturi, concesiuni, etc., există o reglementare specială, fără legătură cu regimul juridic al materiei funciare (Legea minelor nr. 85/2003, anterior fiind Legea minelor nr. 61/1998, Legea Petrolului nr. 134/1995, etc.).

Transcrierea actului dotal încheiat în anul 1938 invocată de către apelantul-contestator nu prezintă relevanţă pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunului în discuţie, la data pretinsei naţionalizări din anul 1948 şi respectiv pentru a dovedi incidenţa Legii nr. 10/2001 de reparaţie invocat, în lipsa îndeplinirii cerinţelor impuse de lege - analizate - din art. 2, art. 3, alin. (1) lit. a) şi b), art. 6 alin. (1).

Bunul menţionat la punctul 8 din actul dotal al autoarei încheiat în anul 1938 vizează subsol petrolier (zăcământ) - care nu constituie un imobil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (terenuri, cu sau fără construcţii, bunuri mobile incorporate în construcţii - pentru care aplicabilă în mod logic ar fi fost deopotrivă şi Legea nr. 165/2013, inclusiv privind evaluarea conform grilei valorice notariale).

Întrucât imobilul în discuţie este exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat că acesta este exclus şi de la aplicarea Legii nr. 165/2013, astfel că instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat că nu se mai impune să analizeze legalitatea şi utilitatea expertizei tehnice efectuate în apel, cu privire la despăgubirile calculate de expertul contabil, pentru care, apelantul reclamant şi-a însuşit cuantumul constatat în raportul depus la dosar - o astfel de analiză fiind apreciată ca inutilă cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B., cât şi pârâta SC D. SA.

Recurentul-reclamant B. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Într-un prim motiv de recurs, recurentul pretinde că prin analiza realizată cu privire la faptul dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a adăugat la lege, întrucât a apreciat că această noţiune priveşte doar suprafaţa terenului, iar nu şi subfaţa acestuia. În opinia recurentului, aceste considerente încalcă decizia de casare şi dispoziţiile legii speciale.

Se mai arată că împrejurarea că subsolul obiect al cererii de restituire are în compunere un zăcământ de petrol, nu poate reprezenta un argument valid în sensul că acest subsol nu ar reprezenta un imobil în înţelesul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind solicitate pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar nu pentru zăcământul de petrol, cum greşit reţine instanţa de apel.

Astfel, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobil se înţeleg "... terenurile, cu oricare din destinaţiile avute la data preluării ...", nefiind niciun impediment legal pentru care subsolul petrolier să aibă un alt tratament juridic.

În opinia recurentului, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a legii, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi regimul proprietăţii asupra zăcămintelor de petrol la momentul naţionalizării, conţinutul şi întinderea dreptului de proprietate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acesta susţine că la data naţionalizării, dreptul de proprietate consacrat prin pct. 8 din actul dotal includea şi subsolul cu zăcământul petrolier, aspect ce rezultă din legislaţia în materie, respectiv Legea minieră din anul 1895 - Legea Carp, art. 19 din Constituţia din 1923, Legea minelor din 1924, Constituţia din 1938, Legea nr. 119/1948, acte normative prin care se afirmă principiul proprietăţii de stat asupra subsolului minier, cu respectarea drepturilor câştigate.

În opinia recurentului, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu s-ar fi dovedit în cauză conservarea dreptului de proprietate asupra terenului, deşi terenul în discuţie nu a fost concesionat, fiind un teren neexploatat, astfel încât nu se punea problema dovedirii unui act juridic de concesionare cu statul.

Conservarea dreptului de proprietate rezultă din prevederile legii şi nu trebuie probată prin mijloace de probă. În acest sens, susţine că au fost ignorate dispoziţiile legale invocate de către reclamant, respectiv art. 52, art. 235, art. 236, art. 244 din Legea minelor din 1924.

Se mai arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantului ar fi avut calitatea de proprietară a subsolului, în condiţiile în care nu există nicio probă care să contrazică dreptul de proprietate afirmat, fiind fără relevanţă în cauză reconstituirea unui drept de proprietate altor persoane în temeiul Legii nr. 18/1991, raportat la drepturile existente la momentul naţionalizării.

Un alt argument vizează neluarea în considerare a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate (Certificatul Ministerului Industriei şi Comerţului, Direcţia aplicării legilor şi regulamentelor miniere din 2 august 1926, Avizul Institutului Geologic 773 înregistrat sub nr. x din 23 iulie 1926), aspect care ar reprezenta, în opinia recurentului, o situaţie de aplicare greşită a legii, cu nesocotirea regimului juridic al terenului în discuţie.

În opinia recurentului, în cauză este aplicabilă Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării, iar nu Legea nr. 165/2013, şi chiar dacă, într-o ipoteză subsidiară, aceasta ar fi incidentă, nu ar putea produce efect asupra valorii despăgubirilor, ci se impune evaluarea imobilului de la pct. 8 din actul dotal, aşa cum a dispus prima decizie de casare, cu luarea în considerare a subsolului petrolier, potrivit pretenţiilor formulate de către reclamant în prima rejudecare a apelului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susţine că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât nu analizează motivele invocate de reclamant şi nesocoteşte dispoziţiile deciziei de casare, iar trimiterile instanţei de apel la lipsa unui contract de concesiune cu statul şi lipsa de legătură dintre terenul proprietatea autoarei reclamantului şi E. sunt străine pricinii, fiind lipsite de legătură cu dreptul de proprietate dedus judecăţii, câtă vreme s-a stabilit că nu există amplasate pe teren exploatări miniere.

Tot astfel, se arată că instanţa de apel nu a analizat care erau drepturile recunoscute prin Legea minelor din 1924 (şi prin legile anterioare anului 1948), deşi o astfel de analiză se impunea prin raportare la motivele şi apărările părţilor, recurentul apreciind că, prin reţinerea eronată a împrejurării că măsurile reparatorii au fost solicitate pentru zăcământul de petrol, instanţa de apel a soluţionat cauza în baza unor considerente străine de natura pricinii.

S-a mai susţinut că, instanţa de apel a omis să analizeze aspectele referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor şi la valoarea acestora, urmare a faptului că a apreciat că imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu reprezintă un imobil în sensul Legii nr. 10/2001;

Recursul reclamantei SC D. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, se arată, printr-o primă critică faptul că, în mod greşit instanţa de apel, fără o motivare corespunzătoare şi cu încălcarea deciziei de casare, a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ar fi, în realitate, o excepţie de inadmisibilitate.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că această chestiune s-ar raporta la calitatea de unitate deţinătoare de la momentul primirii notificării, deşi analiza subsumată excepţiei trebuia să vizeze data preluării. Decizia de casare a impus reanalizarea chestiunii calităţii procesuale prin prisma circumstanţelor de la data preluării (neanalizate de vreo instanţă până în prezent) şi nu de la data notificării.

Se arată că problema de drept pendinte nu se referă la calitatea de unitate deţinătoare în sens procedural, ci este o problemă de drept substanţial, în condiţiile în care pârâta poate fi obligată la plata de despăgubiri, dat fiind nedovedirea premiselor reţinute de decizia de casare, respectiv preluarea imobilului de către stat odată cu bunurile societăţii petrolifere E., raportat la inexistenţa vreunei legături între imobilul de la pct. 8 şi E. Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul de la pct. 8 ar fi fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 pentru a se putea reţine incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, atare concluzie impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere.

A doua critică vizează modalitatea în care, în cauză, instanţa de apel a respins apărările recurentei pârâte întemeiate pe excepţia inadmisibilităţii.

Se apreciază de către recurenta pârâtă, că hotărârea este nemotivată şi contradictorie în sensul că deşi aparent instanţa motivează de ce nu consideră întemeiată susţinerea pârâtei, în realitate considerentele expuse nu lămuresc care sunt argumentele avute în vedere sub acest aspect, de către instanţă.

Prin ultima critică se susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât suprafaţa de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparaţiei legilor fondului funciar, aspect probat de însuşi apelant, prin Titlul de proprietate nr. x/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991, iar subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic.

În consecinţă, în opinia recurentei pârâte, în litigiul de faţă nu pot fi solicitate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un teren în raport de care s-a emis un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care apelul reclamantului trebuia respins de plano.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul reclamant B..

Înalta Curte va proceda la verificarea legalităţii soluţiei adoptate prin decizia civilă recurată, urmând a analiza criticile recurentului în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar.

Critica vizând faptul că aprecierea instanţei de apel în sensul că noţiunea de teren priveşte doar suprafaţa terenului, iar nu şi subfaţa acestuia încalcă deciziile de casare pronunţate anterior în cauză, nu este întemeiată.

Preliminar se constată că această critică tinde la a contura o situaţie de nelegalitate ce vizează încălcarea unei norme procedurale, respectiv a prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră obligativitatea hotărârilor instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate pentru judecătorii fondului, cu consecinţa nulităţii hotărârii.

Ca urmare, în aplicarea art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., această critică se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reţine că, prin Decizia nr. 6265/2012 pronunţată de Înalta Curte, s-a stabilit în sarcina instanţei de apel obligaţia de a verifica îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din Actul dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secţia Notariat, urmând a se stabili, în acest scop, dacă acest bun reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi a se verifica, în ipoteza în care subsolul dealului Scăeni, se afla un zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă autoarea recurentului a conservat un drept de proprietate sau doar dreptul de a exploata zăcământul.

Contrar opiniei recurentului, prin această decizie, instanţa de recurs nu a dezlegat aceste chestiuni litigioase, recurentul ignorând nepermis faptul că circumstanţele care au justificat casarea Deciziei civile nr. 446 din 5 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă au vizat neîndeplinirea obligaţiei instanţei devolutive de a stabili situaţia de fapt, a cauzei, în ceea ce priveşte imobilul menţionat la pct. 8 din actul dotal - constituit din cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldeşti, judeţul Prahova, cu întinderea de 7.027,37 mp. - ce a constituit obiect al notificării nr. x din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002.

În acest sens, prin Decizia de casare nr. 6265/2012, Înalta Curte a constatat că în decizia casată, anterior evocată, a constituit obiect al analizei instanţei devolutive un imobil reprezentat de o pretinsa mină exploatată aflată în subsolul dealului Scăeni, iar nu bunul notificat, context în care s-a constatat că nu este posibilă cercetarea de către instanţa de recurs a îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii şi a fost trasată, în mod neechivoc, în sarcina instanţei de rejudecare, obligaţia de a stabili, în urma unor dezbateri contradictorii, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, prin Decizia de casare nr. 2228/2018, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, nerespectarea Deciziei de casare anterior menţionată - nr. 6265/2012 - în sensul că instanţa de trimitere nu a verificat dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal - 1/5 din subsolul dealului Scăeni - reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, nu a verificat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 şi nici aspectele de fapt indicate de prima instanţă de casare pentru clarificarea situaţiei juridice a subsolului menţionat - respectiv nemotivarea Deciziei civile nr. 818A/2017 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în ceea ce priveşte inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, faţă de incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din această lege.

În acest context, interpretarea dedusă de recurent din adoptarea soluţiilor de casare cu trimitere, în sensul că prin deciziile anterior evocate s-ar fi recunoscut implicit că subsolul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă un imobil în sensul legii speciale de restituire, ignoră considerentele decizorii şi obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. ale Deciziilor civile nr. 6265/2012 şi respectiv, nr. 2228/2018 pronunţate de Înalta Curte, nu poate fi primită.

În referire motivul de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Potrivit situaţiei de fapt stabilită în cauză, prin notificarea nr. x din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002, reclamanţii B. şi A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, pentru "imobilul" constând în cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldeşti, judeţul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp., ce a aparţinut, conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secţia Notariat şi transcris sub nr. x/1938 la Tribunalul Prahova, secţia I, autoarei reclamanţilor, F..

Din interpretarea sistematică a prevederilor înscrise în art. 1 şi art. 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat notificarea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deţinut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deţinea imobilul şi alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) şi b).

În cauză, instanţa de apel a reţinut din coroborarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că imobilele ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, spre a se îndreptăţi notificatorii la reparaţii, sunt reprezentate doar de "terenurile cu sau fără construcţii ..." subsolul petrolier (ori cu alt zăcământ) neputând face obiect de restituire ori despăgubire în echivalent.

Recurentul critică această statuare, arătând pe de o parte că art. 6 din Legea nr. 10/2001, nu distinge între subsolul şi suprafaţa unui teren, astfel că în opinia sa, această concluzie încalcă dispoziţiile legii speciale, iar pe de altă parte, susţine că împrejurarea că subsolul ce constituie obiect al cererii de restituire are în compunere un zăcământ de petrol nu reprezintă un argument în sensul că acest subsol nu ar reprezenta un imobil în înţelesul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind solicitate pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar nu pentru zăcământul de petrol.

În ceea ce priveşte legalitatea raţionamentului expus de instanţa de apel, Înalta Curte, reţine că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de "imobil", ca vizând "terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii."

Este real că această normă nu detaliază noţiunea de teren, în sensul că nu cuprinde nicio dispoziţie în privinţa subsolului terenului. Cu toate acestea, interpretarea acestei prevederi legale, propusă de reclamant nu are, în opinia prezentei instanţe, aptitudinea de a circumstanţia în mod judicios voinţa legiuitorului în ceea ce priveşte determinarea sferei de aplicare a actului normativ cu caracter reparatoriu invocat drept temei al cererii de despăgubire formulate în cauză.

Aceasta întrucât Legea nr. 10/2001, este un act normativ cu caracter special, iar procedura instituită prin această lege este una specială, derogatorie de la dreptul comun.

În acest sens, s-a statuat de către Curtea Constituţională că "o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate să nu pornească de la premisa că bunurile ce se restituie sau pentru care se plătesc despăgubiri au aparţinut statului. Tocmai de aceea trebuie să se recunoască dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său şi de a stabili modul în care foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Astfel, fiind vorba despre acordarea prin reglementări legislative a unor reparaţii pentru bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv, legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa sferei bunurilor pentru care stabileşte măsuri reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în acord cu prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate şi creanţele asupra statului sunt stabilite de lege. (Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 108/2004 şi nr. 82/2019).

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurentul a invocat, în mod consecvent, pe parcursul litigiului, că subsolul ce face obiect al notificării - menţionat la pct. 8 al actului dotal - cuprindea un zăcământ de petrol, context în care acesta a şi făcut trimitere la prevederile legilor speciale adoptate de Statul român anterior naţionalizării din 1948 - moment la care a pretins că a intervenit deposedarea autoarei sale - în domeniul minelor şi zăcămintelor, respectiv la Legea nr. 119/1948.

În acest context, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că verificarea îndreptăţirii recurentului la măsurile reparatorii solicitate prin notificarea anterior menţionată, impune interpretarea sistematică a normelor din legea specială şi a art. 135 alin. (4) şi (5) din Constituţie

Se reţine în acest sens, că art. 1 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de la foştii proprietari, excepţiile de la acest principiu, fiind reglementate prin art. 7 alin. (2) şi (5), art. 10, art. 11, art. 18, art. 19, art. 29 şi art. 31 din lege.

Or, aceste norme care instituie derogări de la principiul restituirii în natură au drept situaţii premisă fie destinaţia actuală a imobilelor preluate abuziv (terenuri afectate de lucrări de utilitate publică, terenuri şi construcţii înstrăinate), sau realizarea unor acte de dispoziţie de către stat, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care au avut ca obiect astfel de imobile (terenuri şi construcţii înstrăinate, construcţii demolate, casarea bunurilor mobile încorporate în construcţii, modificări radicale care au transformat structural şi esenţial construcţiile), fie calitatea de persoană juridică a proprietarului deposedat de stat în mod abuziv, iar nu un regim juridic diferit aplicabil elementelor componente ale unui teren, respectiv solul şi subsolul acestuia.

Totodată, aşa cum corect a observat şi instanţa de apel potrivit art. 135 alin. (4) şi (5) din Constituţia României, bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fiind inalienabile.

În plus, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme derogatorii de la aceste prevederi constituţionale şi nici nu consacră un drept al foştilor proprietari de suprafeţe de teren care încorporează astfel de bogăţii naturale la despăgubiri în echivalent, ceea ce impune concluzia că nu poate fi recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul acestei legi speciale, subiectelor de drept care pretind deposedarea lor de subsolul unui teren care prin ipoteză, încorporează un astfel de zăcământ, exploatat sau neexploatat.

Ca urmare, noţiunea de imobil, la care face trimitere art. 6 din legea specială de restituire, nu vizează şi subsolul unui teren care încorporează un astfel de zăcământ, exploatat sau neexploatat.

Împrejurarea că, prin cererea formulată în speţă, recurentul a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru pentru bunul menţionat la pct. 8 din actul dotal, nu poate să conducă la o altă interpretare în ceea ce priveşte noţiunea de imobil în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât natura măsurilor reparatorii reprezintă doar o problemă subsecventă stabilirii îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

În egală măsură trebuie observat că în privinţa obligaţiei de a se stabili dacă imobilul vizat de pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, prin decizia de casare anterior menţionată s-a statuat în sensul că trebuie clarificată "situaţia juridică a acestui bun prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului Scăeni, care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ.."

Sub acest aspect, în speţă, se reţine că, potrivit situaţiei de fapt, suprafaţa dealului Scăeni, se află în proprietatea unor terţe persoane în favoarea cărora statul a înţeles să reconstituie dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, prin emiterea unor titluri de proprietate.

Tot astfel, nu se poate ignora faptul că, în materia imobilelor preluate abuziv, vechiul titlu de proprietate, anterior preluării abuzive de către stat, şi-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietatea statului, fiind nevoie de finalizarea procedurilor reglementate de legea de reparaţie pentru ca bunul să reintre în patrimoniul foştilor proprietari, fie ca un nou drept real, fie ca drept de creanţă, în ipoteza imposibilităţii restituirii bunului în natură.

Totodată, în conformitate cu art. 480 din C. civ. de la 1864, dreptul de proprietate trebuie să fie susceptibil de apropriere, respectiv să aibă aptitudinea de a conferi titularului său posibilitatea de a poseda şi utiliza, în liber, absolut, fără intervenţia altei persoane, în putere proprie, bunul imobil deţinut în proprietate. Ca urmare, în ipoteza scindării elementelor componente ale terenului proprietarul subfeţei terenului, nu poate exercita aceste atribute decât cu acordul proprietarului suprafeţei terenului.

Or, art. 9 din Legea nr. 10/2001, prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Totodată, art. 10 şi art. 11 din acest act normativ, reglementează situaţia terenurilor ocupate de construcţii şi lucrări de utilitate publică, dispunând, în esenţă, că acestea se restituie în natură, foştilor proprietari în măsura în care sunt libere şi se regăsesc în proprietatea entităţilor notificate sau a statului, prevederi similare regăsindu-se şi în cuprinsul art. 41 alin. (1) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În acest context, constatarea instanţei de apel în sensul că statul a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în privinţa căruia recurentul pretinde un drept de proprietate asupra subsolului care cuprinde un zăcământ, în temeiul unei alte legi speciale de restituire - Legea nr. 18/1991- unor terţe persoane, nu numai că nu excede limitelor rejudecării, ci, constituie un argument în sensul că atât la adoptarea Legii nr. 10/2001, cât şi a celorlalte legi speciale de restituire legiuitorul a avut în vedere proprietarii terenurilor (în accepţiunea de suprafaţă a pământului).

Aceasta întrucât, notificatorii au pretins în cauză drepturi rezultate din calitatea autoarei lor de proprietar al subsolului, astfel că, raportat la prevederile art. 489 din C. civ., ipoteza în care s-ar fi reunit suprafaţa cu subsolul nu ar fi putut conduce la concluzia îndeplinirii în speţă a condiţiilor impuse de art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, dat fiind că în acest caz, proprietarul subsolului nu ar putea pretinde un drept de proprietate asupra suprafeţei.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel care a reţinut că autoarea sa nu a conservat la data pretinsei deposedări abuzive niciun drept asupra subsolului menţionat la pct. 8 din actul dotal, a aplicat greşit normele care reglementează dreptul de proprietate şi regimul juridic aplicabil drepturilor asupra zăcămintelor de petrol la momentul naţionalizării.

Raportat la obiectul cauzei şi la limitele rejudecării, aspectul esenţial ce interesează pentru stabilirea vocaţiei la măsuri reparatorii este acela ca autoarea notificatorilor să fi fost titulara unui drept de proprietate asupra imobilului de la pct. 8 din actul dotal la data la care recurentul pretinde că ar fi operat deposedarea sa abuzivă- naţionalizarea realizată potrivit Legii nr. 119/1948.

În consecinţă, limitarea analizei exclusiv la un aspect circumscris obiectului dreptului invocat, aşa cum se pretinde în recurs - cu consecinţa că fiind o parte componentă a unui teren - bun imobil, alcătuit potrivit art. 489 din C. civ. din suprafaţa şi subfaţa terenului, la rândul său, subsolul este un bun imobil - nu răspunde exigenţelor analizei necesar a fi realizată în speţă, în conformitate cu condiţiile impuse imperativ prin art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, pentru recunoaşterea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

De altfel, în speţă, prin Decizia civilă nr. 6265/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat deja că nu orice imobil care intră în compunerea unui teren constituie un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, statuându-se că faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "zăcământul nu reprezintă un imobil în sensul acestei legi, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcţii, potrivit legii minelor din 1924 - art. 52 - (respectiv că această distincţie se păstrează şi în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeţei - astfel cum s-a pretins în speţă), iar o atare statuare se impune cu putere de lucru judecat, în cauză.

Tot astfel, împrejurarea că în actul dotal se prevede că dreptul transmis autoarei reclamantului a avut natura unui drept de proprietate asupra subsolului, nu este suficientă pentru a se conchide în sensul greşitei respingeri a apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 394/12 mai 2004.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu se poate ignora faptul că, în speţă, reclamantul pretinde că autoarea sa a dobândit prin actul dotal- pct. 8 - un drept de proprietate asupra unui subsol în care era încorporat un zăcământ de bitumine (petrol), teza juridică invocată de reclamant drept circumstanţă specifică - confirmată de situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive în cauză şi de înscrisurile anexate la dosarul cauzei de către reclamant - vizând faptul că zăcământul menţionat nu a fost concesionat şi nici exploatat nici în anul 1924 şi nici ulterior.

În acest context, urmează a fi analizate pretenţiile şi din perspectiva legislaţiei speciale adoptate de Statul român anterior anului 1948, în această materie (a zăcămintelor şi bogăţiilor naturale ale subsolului), date fiind îndrumările din cuprinsul Deciziei civile nr. 6265/2012 a Înaltei Curţi.

Aceasta, întrucât prin legile speciale, adoptate anterior instaurării regimului comunist (măsurile dispuse în temeiul acestora de natură a afecta drepturile destinatarilor legii neintrând în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001) a fost reglementat prin norme imperative regimul juridic al zăcămintelor de petrol, iar aceste norme speciale nu au drept ipoteză de reglementare exclusiv minele (în sensul de zăcăminte puse în exploatare).

Este, aşadar, nefondată susţinerea din recurs în sensul că împrejurarea că subsolul obiect al notificării formulate de reclamant avea în compunere un zăcământ de petrol ar fi lipsită de relevanţă din perspectiva analizei îndreptăţirii reclamantului la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, respectiv că subsolul a cărui materie conţine şi zăcământ petrolier, are acelaşi regim juridic cu un subsol care prin ipoteză nu are încorporat în materia sa un astfel de zăcământ.

În realitate, stabilirea naturii dreptului pretins în speţă impune verificarea aspectului dacă acest subsol cuprindea sau nu un zăcământ şi natura drepturilor deţinute de autoarea recurentului asupra acestui subsol, sub imperiul legislaţiei speciale adoptate de stat anterior momentului la care se pretinde deposedarea abuzivă a autoarei acestuia.

În acest context, instanţa de apel, analizând prevederile art. 19 din Constituţia din 1923, art. 256, art. 52, art. 235 din Legea minelor nr. 162/1924, a conchis că autoarea recurentului nu a conservat un drept asupra subsolului notificat, şi nici nu a urmat procedura de validare.

În privinţa corectitudinii acestei concluzii, se reţine că potrivit art. 19 din Constituţia 1923, zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului au fost considerate proprietatea Statului, cu excepţia maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcţie şi a depozitelor de turbă.

Prin aceeaşi normă, s-a statuat că, printr-o lege specială a minelor, se vor determina normele şi condiţiile de punere în valoare a acestor bunuri, respectiv se va fixa redevenţa proprietarilor suprafeţei, în măsura în care este posibil ca aceştia să participe la exploatarea acestor bogăţii.

Aşa cum arată şi recurentul, prin legea fundamentală menţionată, s-a prevăzut expres că se va ţine seama de drepturile câştigate, de aceşti proprietari ai suprafeţelor, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincţiile din legea specială.

Se constată, totodată, că prin art. 1 alin. (1) din Legea minelor nr. 162/1924, s-a stabilit că:

"Sunt şi rămân ale Statului în toată dezvoltarea lor, de la suprafaţă până la orice adâncime, zăcămintele substanţelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinaţiuni ale acestora, precum şi zăcămintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere şi gazele naturale de orice fel, precum şi bogăţiile de orice natura ale subsolului".

Potrivit alin. (2) al acestei norme:

"Rămân la dispoziţiunea proprietarului suprafeţei: masele de roci comune, carierele de materiale de construcţie şi depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de Stat în baza legilor anterioare.

Ca urmare, în temeiul acestor prevederi legale, zăcămintele combustibililor minerali, bituminele (în categoria bituminelor intrând şi petrolul) şi gazele naturale de orice fel au fost trecute în proprietatea statului.

Prin excepţie de la această regulă, art. 256 din Legea nr. 162/1924, stabilea că:

"Proprietarii terenurilor care nu erau concesionate şi nu erau în exploatare la promulgarea Constituţiei, dar care sunt situate într-o comună pe teritoriul căreia, la 1 august 1914, sau în urma acestei date, a fost o exploatare normala, au drept să dispună de petrolul şi alte bitumene din terenurile lor până la expirarea termenului prevăzut de lege ca durata maximă pentru aceasta clasa de zăcăminte. Dacă exploatarea este în apropierea hotarului comunei, vor beneficia de dispoziţiunile alineatului precedent şi proprietarii terenurilor situate în comuna vecină în cuprinsul unui cerc cu raza de 1.000 metri socotiţi în linie dreaptă de la ultima sondă sau puţ în exploatare".

De asemenea, potrivit art. 236 din lege, oricine a dobândit un drept de orice natură, care intră în prevederile acestei legi, în baza oricărui titlu, înainte de promulgarea Constituţiei, este obligat să ceară, în timp de un an de la promulgarea prezentei legi, recunoaşterea şi validarea drepturilor sale. Vor trebui prezentate la validare şi orice contracte sau concesiuni pentru drepturi dobândite de la stat sau particulari, cu privire, atât la utilizarea produselor miniere brute sau transformate, precum şi a produselor secundare rezultate din procedee de industrializare minieră sau de altă natură, cât şi la transportul, desfacerea şi punerea în valoare a produselor miniere care cad sub prevederile acestei legi", art. 255 alin. (2) din aceeaşi lege stabilind că sancţiunea care operează în cazul în care drepturile nu sunt validate este aceea a desfiinţării lor.

Potrivit art. 235 alin. final din Legea minelor din 1924, erau scutite de la obligaţia recunoaşterii şi validării doar drepturile asupra terenurilor petrolifere deţinute de stat, fie prin legea pentru lichidarea bunurilor supuşilor străini, foşti inamici, din 13 iunie 1923, precum şi prin alte legi, decrete-legi, regulamente, ordonanţe sau prin acte internaţionale.

Or, aşa cum s-a statuat deja prin deciziile anterioare de casare, potrivit art. 256 coroborat cu art. 247 din această lege:

"dreptul câştigat consta în dreptul de utilizare a substanţelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituţie".

Invocarea de către recurent a prevederilor art. 256 alin. (4) din legea minelor din 1924, potrivit cu care:" Concesiunile şi terenurile considerate ca drepturi câştigate conform cu dispoziţiunile cuprinse în Cap. I şi Cap. II de sub Partea treia a prezentei legi rămân sub regimul liberei tranzacţiuni până la expirarea termenului prevăzut pentru clasa respectiva de zăcământ", nu este de natură a impune concluzia că prin această normă s-ar fi recunoscut în favoarea titularilor drepturilor de proprietate asupra unor astfel de terenuri ce încorporau zăcăminte de petrol - un drept "câştigat" de proprietate asupra întregului subsol.

În realitate, sensul acestei norme - a cărei ipoteză se impune a fi determinată prin raportare la dispoziţiile legale cuprinse în partea a III a legii minelor din 1924 - Cap. I şi Cap. II - este acela de a consfinţi posibilitatea titularilor drepturilor "câştigate" de a dispune de aceste drepturi, în sensul de a le putea transmite liber, inclusiv anterior începerii exploatării zăcământului.

În egală măsură, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că art. 236 din legea minelor din 1924 - Partea a III a, care reglementa regimul juridic al drepturilor câştigate impunea în sarcina tuturor titularilor de drepturi conservate care intrau în sfera de reglementare a acestui act normativ obligaţia de a solicita, în timp de un an de la promulgarea legii, recunoaşterea şi validarea drepturilor câştigate. Astfel, utilizarea sintagmei "oricine a dobândit un drept de orice natură, care intra în prevederile acestei legi, în baza oricărui titlu, înainte de promulgarea Constituţiei", impune concluzia că această normă are caracter general, fiind aplicabilă tuturor drepturilor "câştigate" care intră în sfera de reglementare a legii, indiferent de natura acestora sau de obiectul lor.

În acelaşi sens, un argument suplimentar este reprezentat de art. 260 din legea minelor, anterior menţionată care stabileşte că validarea are de obiect fixarea drepturilor prevăzute la art. 235 pe care le au concesionarii şi proprietarii terenurilor în raporturile lor cu statul, faţă de dispoziţiunile art. 19 din Constituţie.

Adoptarea în cuprinsul aceleiaşi legi a unor norme speciale referitoare la zăcămintele de bitumine, nu exclude incidenţa acestei norme cu caracter general în privinţa drepturilor câştigate ce au ca obiect zăcămintele de petrol, în absenţa adoptării unei norme derogatorii şi speciale prin care să se dispună în sensul exonerării de la această obligaţie a unor anumitor subiecte de drept sau a unor drepturi sau temporizării îndeplinirii acesteia (aşa cum s-a prevăzut, de exemplu în cazul proprietarilor sau posesorilor de terenuri asupra cărora puteau fi validate drepturi miniere, în Cap. 2 al legii).

Concluzionând, se impune a se reţine că, prin această lege specială - Legea nr. 162/1924 - s-a recunoscut în favoarea titularilor dreptului de proprietate asupra suprafeţei terenurilor care nu erau concesionate şi nu erau în exploatare la data intrării ei în vigoare, dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia a existat o exploatare normală, dreptul de a dispune de zăcământul de bitumine din terenurile lor până la expirarea termenului prevăzut de lege ca durată maximă pentru această clasă de zăcăminte, aşadar vocaţia acestora de a explora şi a exploata aceste zăcăminte şi de a dispune de petrolul extras în urma exploatării, iar nu un drept de proprietate asupra subsolului care încorpora astfel de zăcăminte, care au fost etatizate.

Astfel, în cazul în care subsolul încorporează un zăcământ de natura celui reglementat prin legea minelor din 1924, nici în privinţa proprietarului suprafeţei terenului, legea specială nu a mai recunoscut un drept de proprietate asupra zăcământului astfel încorporat, ci, un drept potenţial de a dispune de zăcământ (petrol), ceea ce presupune prin ipoteză realizarea unor acte de explorare şi exploatare a zăcământului, inclusiv prin concesionare, pe o durată de timp limitată şi sub rezerva îndeplinirii formalităţilor de validare prevăzute de lege.

Un atare drept se circumscrie sferei celor avute în vedere de legiuitor prin utilizarea sintagmei "bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Romane", în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 119/1948, înţelegerea sensului acestei expresii neputând face abstracţie de împrejurarea că acelaşi articol de lege invocat de recurent, enumerând obiectul de activitate al întreprinderilor naţionalizate are în vedere activităţi specifice procesului de extracţie şi prelucrare a zăcămintelor şi bogăţiilor naturale ale subsolului iar nu un drept de natura celui invocat de reclamant (de proprietate).

În realitate, dat fiind contextul socio-politic de la acea dată, această sintagmă trebuie interpretată în sensul că legiuitorul a urmărit expropierea titularilor unor drepturi - care aveau ca obiect exploatarea/procesarea de zăcăminte - de aceste bunuri, neputând fi, aşadar, validat argumentul a fortiori utilizat de recurent în sensul că statul ar fi recunoscut explicit, la momentul adoptării Legii nr. 119/1948, existenţa unor drepturi de proprietate privată asupra subsolului care încorpora zăcăminte de petrol.

În consecinţă, se reţine că deşi un astfel de drept real, potenţial, de a exploata un imobil - zăcământul de bitumine - putea fi înstrăinat, respectiv putea fi exercitat de către titularul său, care avea opţiunea de a se înregistra şi proceda, în condiţiile legii speciale la valorificarea zăcământului, iar obiectul său era reprezentat de zăcământul încorporat în subsol, în toată dezvoltarea sa, atât legea fundamentală, cât şi legea specială excludeau neechivoc o confuziune între titularii celor două drepturi, dreptul de proprietate asupra zăcământului deţinut de stat înglobând dreptul "câştigat" de exploatare, recunoscut temporar şi condiţionat în favoarea proprietarilor subsolului în care era încorporat zăcământul, acest ultim drept reprezentând, în realitate, doar o prerogativă a primului drept.

Ca urmare, câtă vreme, în speţă, subsolul ce face obiect al notificării formulate de reclamant deţinut în cota de 1/5 de autoarea reclamantului, conform pct. 8 al actului dotal, conţinea un zăcământ de bitumine, deşi nu era exploatat la data intrării în vigoare a legii minelor din 1924, dar era situat într-o comună pe teritoriul căreia, ulterior datei de 1 august 1914 a existat o exploatare normală, singurul drept câştigat recunoscut de legea specială este dreptul de utilizare şi exploatare reglementat prin art. 256 din Legea nr. 162/1924, iar nu un drept de proprietate asupra zăcământului în sensul art. 1 coroborat cu art. 3 din Lege nr. 10/2001.

Totodată, potrivit art. 17 din Constituţia din 1938:

"Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale de construcţii şi depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de Stat pe baza legilor anterioare. O lege a minelor va determina normele şi condiţiunile de punere în valoare a acestor bunuri, va fixa drepturile proprietarului care vor fi de cel puţin 50% din redevenţă şi din preţul la hectar al concesiunii şi va arăta, totodată, putinţa şi măsura în care aceştia vor participa la exploatarea acestor bogaţii. Drepturile câştigate în favoarea Statului pe baza actelor de concesiune încheiate până în prezent se respectă".

De asemenea, alin. (3) al articolul unic al Decretului nr. 1057/1938 prevedea că drepturile dobândite de proprietari şi concesionari prin aplicarea art. 19 din Constituţia din 1923, garantate prin art. 16 din noua lege fundamentală, sunt respectate şi dezvoltate în conformitate cu legea minelor din 24 martie 1937.

În acelaşi sens, art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, respectiv art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 164 din 17 iulie 1942, reglementează în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924, natura/limitele drepturilor recunoscute în favoarea persoanelor fizice asupra zăcămintelor de bitumine.

Cum aceste prevederi legale nu extind sfera drepturilor câştigate şi nici nu modifică limitele sau regimul juridic al acestora, sunt nefondate susţinerile din recurs în sensul că autoarea recurentului ar fi conservat, anterior naţionalizării din anul 1948 un drept de proprietate asupra subsolului care îngloba zăcământul de bitumine.

Or, prin Decizia civilă nr. 6265/2012, Înalta Curte a statuat că:

"Dreptul de exploatare nu intră în componenţa imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept" respectiv că reclamantul nu poate "beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepţiunea Legii nr. 10/2001", iar o atare dezlegare a acestor chestiuni litigioase se impune cu putere de lucru judecat. În consecinţă, nu se poate reţine incidenţa unei situaţii de nelegalitate în sensul celor invocate de recurent.

De altfel, trebuie observat că recurentul a pretins în cauză că se impune evaluarea imobilului de la pct. 8 din actul dotal cu luarea în considerare a unor redevenţe aferente exploatării subsolului petrolier, potrivit pretenţiilor formulate de către acesta în prima rejudecare a apelului, acesta fiind contextul în care prima instanţă de casare a apreciat că cercetarea îndreptăţirii notificatorilor la măsuri reparatorii nu poate face abstracţie de finalitatea preconizată de către aceştia prin iniţierea procedurii Legii nr. 10/2001, "aceştia urmând a confirma menţinerea interesului în obţinerea de măsuri reparatorii în circumstanţele expuse" prin acea decizie, anterior relevate.

În condiţiile în care dreptul de proprietate asupra subsolului care îngloba zăcământul petrolier aparţinea în mod exclusiv statului, iar limitele dreptului de proprietate asupra zăcămintelor erau stabilite prin chiar legea specială, se impune a se verifica dacă titularul dreptului asupra cotei de 1/5 din subsolul dealului Scăeni a conservat totuşi un drept de proprietate asupra subsolului în privinţa întreprinderilor care exploatau petrol, în 1948 - drept care, prin ipoteză, nu ar putea avea ca obiect zăcământul ci, subfaţa terenului, până la limita zăcământului

În acest sens, se reţine că, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile alin. (1) al articolului unic al Decretului nr. 1057/1938:

"Subsolul este proprietatea statului cu excepţiunile şi rezervele arătate la art. 17 din Constituţie".

Rezultă că începând cu data intrării în vigoare a Constituţiei din 1938, statul nu a mai recunoscut un drept de proprietate asupra subsolului în favoarea particularilor - subsolul constituind de la acel moment proprietate exclusivă de stat - excepţiile la care face trimitere alin. (3) din Decretul nr. 1057/1938, anterior enunţat, fiind reprezentate doar de drepturile câştigate de aceştia conform legii minelor din 1924 - adică drepturile de exploatare/utilizare asupra zăcămintelor prevăzute de art. 256 din Legea nr. 162/1924.

Or, trebuie observat că legea fundamentală anterior evocată - Constituţia din 1938, a intrat în vigoare la data de 27 februarie 1938, aşadar ulterior momentului încheierii actului dotal - 01 februarie 1938, ceea ce confirmă concluzia instanţei de apel, în sensul că, sub imperiul noilor reglementări constituţionale, autoarei reclamantului nu i-a mai fost recunoscut un drept de proprietate asupra subsolului.

În consecinţă, reclamantul nu poate justifica un drept de proprietate în sensul art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001 asupra subsolului dealului Scăeni care cuprindea un zăcământ petrolier şi care să fi fost deţinut de autoarea sa în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, nefiind îndeplinite cerinţe impuse de legea specială prin art. 1 şi art. 3, acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni - menţionat la pct. 8 al actului dotal.

În acest context, analizând criticile din recurs care vizează ignorarea de către instanţa de apel a normelor inserate în alin. (3) al articolului unic al Decretului nr. 1057/1938, Înalta Curte reţine că deşi este eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că sub regimul Constituţiei din 1938 nu au mai fost recunoscute drepturile de exploatare aparţinând persoanelor fizice asupra zăcămintelor de bitumine, nu se justifică casarea deciziei recurate, care a stabilit cu respectarea deplină a prevederilor art. 315 din C. proc. civ., situaţia de fapt, ci, înlăturarea acestor considerente şi complinirea raţionamentului expus de instanţa de apel de către prezenta instanţă de control judiciar în conformitate cu argumentele anterior evocate, operaţiune permisă de art. 312 coroborat cu art. 316 coroborat cu art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenţei unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale.

În acelaşi sens, în privinţa susţinerii din recurs în sensul că de vreme ce, în speţă, zăcământul de bitumine din subsolul dealului Scăieni nu era exploatat, se constată că aprecierea instanţei de apel în sensul că nu s-a dovedit existenţa unui act juridic de concesionare cu statul, nu se subsumează în mod necesar coordonatelor în care s-ar fi impus cercetarea existenţei şi naturii dreptului deţinut de autoarea reclamantului. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că raţionamentul expus de instanţa de apel în privinţa acestei statuări nu reprezintă altceva decât o concretizare a unor argumente cu caracter subsidiar şi nicidecum decizoriu, pe care instanţa devolutivă le-a reţinut în justificarea soluţiei adoptate.

Tot astfel, în lipsa îndeplinirii condiţiei esenţiale a deţinerii în patrimoniu, de către autoarea reclamantului, a unui drept de proprietate asupra unui imobil, impuse de art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, analiza legăturii dintre bunul menţionat la pct. 8 al actului dotal exhibat de reclamant şi patrimoniul E. deşi nu este străină pricinii, întrucât, prin ipoteză, stabilirea naturii dreptului pretins de reclamant impunea verificarea existenţei unei exploatări petroliere asupra subsolului menţionat la pct. 8 din dotă, iar soluţionarea oricărei cereri de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cum este şi cazul pretenţiei reclamantului, presupune şi stabilirea existenţei unui act de deposedare abuzivă realizat de către stat care să intre în obiectul de reglementare al acestei legi speciale (ceea ce impunea analiza argumentelor părţilor inclusiv din această perspectivă, care în cauză, au vizau şi acest aspect), se dovedeşte a fi inutilă.

Cu toate acestea, câtă vreme soluţia pronunţată de instanţa de apel este corectă, rezultă că, inclusiv în ipoteza reţinerii caracterului nefondat sau inutil al acestor argumente, nu se impune casarea deciziei recurate, instanţa de control judiciar având posibilitatea, aşa cum s-a arătat deja, de a înlătura considerentele indiferente, care ar putea lipsi din conţinutul motivării, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii.

Curtea nu va valida nici critica referitoare la lipsa motivării deciziei recurate, respectiv la înserarea unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, reţinând că, deşi argumentele expuse de instanţa devolutivă nu excelează prin rigurozitatea expunerii considerentelor care au justificat soluţia adoptată, nu s-ar putea conchide că pricina nu a fost cercetată în fond, în realitate, urmărindu-se a se răspunde tuturor ipotezelor şi aspectelor a căror lămurire s-a impus în sarcina instanţei de rejudecare potrivit îndrumărilor instanţelor de control judiciar, respectiv argumentelor susţinute în cauză de părţile litigante în ceea ce priveşte temeinicia dreptului dedus judecăţii.

În acest context, opţiunea instanţei de apel de a cita, în motivare argumente din cererea de chemare în judecată, nu evidenţiază o ignorare a cadrului procesual şi nici o eroare în care s-ar fi aflat instanţa de apel în privinţa obiectului notificării sau cererii reclamantului, după cum, reiterarea unor dezlegări ale unor chestiuni litigioase realizate de instanţele de casare anterioare, pentru a demonstra natura dreptului deţinut de autoarea reclamantului nu relevă o omisiune a expunerii unui raţionament propriu al aceste instanţe, ci, reprezintă modalitatea în care această instanţă a înţeles să reflecte caracterul obligatoriu al acestor statuări, care, de altfel, contrar aserţiunilor recurentului, erau aplicabile şi în privinţa determinării regimului juridic al bunului menţionat la pct. 8 al actului dotal, aşa cum s-a relevat în analiza primului motiv de recurs.

Astfel, recurentul nu poate ignora faptul că deşi pricina a fost trimisă spre rejudecare cu îndrumarea de a se stabili situaţia de fapt în ceea ce priveşte imobilul de pct. 8 din actul dotal, instanţa de recurs a tranşat, totuşi, prin Decizia civilă nr. 6265/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anumite chestiuni litigioase în drept, care s-au concretizat în modalitatea în care au fost determinate limitele rejudecării, respectiv că aceste statuări au intrat în putere de lucru judecat, fiind obligatorii atât pentru instanţele de rejudecare, cât şi pentru părţile litigante.

Tot astfel, contrar afirmaţiilor din recurs, instanţa de apel a analizat certificatul emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, Direcţia aplicării legilor şi regulamentelor miniere din data de 2 august 1926 şi Avizul emis de Institutul Geologic înregistrat sub nr. x din 23 iulie 1926, concluzia neechivocă a acesteia fiind în sensul că aceste înscrisuri nu dovedesc că au existat acte de exploatare şi explorare asupra subsolului obiect al litigiului.

Chiar dacă în expunerea raţionamentului care a justificat soluţia adoptată instanţa de apel nu se face o referire expresă la premisa că, în localitatea pe raza căreia se află subsolul obiect al notificării a existat o exploatare normală de petrol anterior anului 1924 (la data intrării în vigoare a Legii nr. 162/1924), nu poate fi validată critica recurentului vizând omisiunea instanţei devolutive de a analiza o atare ipoteză, în contextul în care, în considerente, curtea de apel a verificat natura dreptului invocat de reclamant din perspectiva prevederilor art. 52, art. 253 şi art. 256 din legea minelor din 1924 - norme care care au ca obiect de reglementare drepturile câştigate de deţinătorii terenurilor cu zăcăminte petroliere şi exploatate sau neexploatate, a căror incidenţă a fost corect apreciată, în speţă, aşa cum s-a constatat deja în analiza precedentului motiv de recurs.

În egală măsură, este real că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o condiţie esenţială pentru asigurarea garanţiilor impuse de normele europene pentru respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil. Înalta Curte subliniază însă că, motivarea unei hotărâri trebuie raportată la conţinutul său, iar faptul că argumentele unei părţi sunt înlăturate implicit prin expunerea unor argumente contrare, de fapt sau de drept, nu atrage automat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme situaţia de fapt şi de drept a cauzei este pe deplin stabilită, în acest caz, vătămarea pretins a fi fost înregistrată de recurenţii reclamanţi putând fi remediată, chiar în contextul unor statuări incorecte, prin complinirea considerentelor ce susţin soluţia adoptată de către instanţa de control judiciar aşa cum s-a arătat deja.

În fine, nu pot fi validate nici criticile vizând faptul că instanţa de apel ar fi omis să analizeze aspectele privitoare la natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant şi regimul juridic aplicabil acestora, respectiv la valoarea legalitatea şi concludenţa expertizei evaluatorii administrate în primul ciclu procesual, dat fiind că o atare analiză, s-ar fi dovedit necesară şi utilă doar în ipoteza îndeplinirii condiţiei premisă ca recurentul să întrunească cerinţa impusă de art. 1 şi art. 3 coroborate cu art. 4 din Legea nr. 10/2001 - de a fi succesorul unui autor care să fi fost privat de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod abuziv, de un drept de proprietate asupra unui imobil.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că, în cauză, nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă.

Înalta Curte, apreciază în considerarea art. 316 cu referire la art. 248 din C. proc. civ., că se impune analiza prioritară a excepţiei lipsei de interes a acestui recurent în formularea prezentei căi de atac, excepţie invocată de recurentul reclamant.

Procedând la analiza acestei excepţii procesuale absolute, peremptorii, Curtea o constată ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel, aşa cum s-a arătat unanim în doctrină, prin interes, se înţelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil.

Aşadar, exerciţiul acţiunii în justiţie cere o justificare deosebită, prin impunerea condiţiei interesului urmărindu-se evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru partea care le iniţiază.

În egală măsură, interesul trebuie să existe nu numai la declanşarea procedurii judiciare, ci pe tot parcursul procesului, nefiind de conceput ca un demers judiciar să fie iniţiat şi întreţinut, în absenţa unui interes.

În consecinţă, exercitarea recursului impune în sarcina titularului acestei căi de atac justificarea interesului său personal, direct, actual şi legitim.

Or, justifică interes să exercite calea de atac a recursului partea care a căzut, total sau parţial, în pretenţii, ca urmare a soluţiilor pronunţate de către instanţele de fond, ceea ce nu este cazul recurentei pârâte din prezenta cauză.

În acest sens, se constată că în speţa de faţă, prima instanţă a respins cererea reclamantului, ca nefondată iar această soluţie a fost menţinută în calea de atac a apelului, reţinându-se că pârâta nu are în raport cu reclamantul o obligaţie de despăgubire/emitere a unei decizii cu propunere de acordare a unor măsuri reparatorii, fiind validată decizia nr. 58/2003 emisă de aceasta.

Prin recursul promovat, pârâta a adus critici soluţiei date prin decizia recurată unor apărări respectiv unor excepţii procesuale.

Ca urmare, cât timp cererea îndreptată împotriva sa a fost respinsă, pe fond, prin hotărârile de fond şi apel nefiind stabilită nicio obligaţie în sarcina sa, pârâta nu este parte căzută în pretenţii, aşa încât nu justifică interes în exercitarea căii de atac a recursului pe aspectul soluţiei date acţiunii principale.

În egală măsură, Înalta Curte, are în vedere că, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, incident în cauză, părţile nu au posibilitatea de a declara o cale de atac împotriva considerentelor hotărârii instanţei de apel.

În acest context, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu justifică niciun folos legitim şi personal în formularea prezentei căi de atac, considerent în raport de care, recursul declarat de recurenta pârâtă va fi respins ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva Deciziei nr. 976 A din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM