Damages claim against Insurance Guarantee Fund rerouted as administrative dispute to Bucharest Court of Appeal

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., atât în nume personal, dar şi în calitate de reprezentant legal al minorilor B. şi C., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubiri civile, urmare a accidentului de circulaţie produs la data de 21 decembrie 2013, ora 17:53, pe DN 72 km. 7 + 600, pe raza comunei Dragodana, în afara localităţii Picior de Munte şi să dispună obligarea acestuia la plata daunelor materiale.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 223 alin. (3), art. 411 alin. (1) pct. 2 şi art. 583 C. proc. civ.

Prin Sentinţa nr. 118F din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă invocată din oficiu şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivare, a reţinut că obiectul litigiului este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtului la soluţionarea unei cereri de despăgubire formulată în condiţiile art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015.

Instanţa a reţinut incidenţa art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care prevede că:

"Împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, a rezultat că decizia de respingere emisă de pârât în soluţionarea dosarelor de daună este supusă căii de atac a contestaţiei, ce revine în competenţa de soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Instanţa a arătat şi că trebuie să se ţină cont de dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dispoziţii potrivit cărora:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată şi de caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative mai sus menţionate, instanţa a apreciat că legiuitorul a înţeles să stabilească o competenţă teritorială exclusivă pentru soluţionarea cauzelor de natura celei ce face obiectul prezentului dosar, astfel încât, în baza art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa a reţinut că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa nr. 1239 din 29 martie 2019, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

În motivare, a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au invocat refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordare a despăgubirilor civile şi obligarea acestuia la plata daunelor materiale şi morale pentru fiecare reclamant, urmare a accidentului de circulaţie produs la data de 21 decembrie 2013.

Instanţa a analizat art. 19 din Legea nr. 503/2004, reţinând că aceste norme de competenţă au caracter special, derogator de la dreptul comun, astfel încât sunt de strictă interpretare.

Or, curtea a observat că obiectul acţiunii reclamanţilor este reprezentat de pretenţia de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, pretenţie bănească fundamentată pe existenţa unei poliţe RCA emise de SC D. SA în favoarea persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier.

A reţinut că reclamanţii au invocat refuzul pârâtului de acordare a despăgubirilor, însă acest refuz se referă la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale rezultate dintr-o faptă ilicită, astfel că litigiul promovat nu este unul în contencios administrativ, ci un litigiu civil.

Reclamanţii au învederat faptul că au adresat pârâtului o cerere de despăgubire, la care nu au primit răspuns, însă nu au învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtului la soluţionarea cererii, ci cu o cerere de obligare la plata despăgubirilor, invocând refuzul de a acorda despăgubirile şi nu refuzul de soluţionare a cererii.

Curtea a mai subliniat că simpla chemare în judecată a unei autorităţi publice ori invocarea refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere nu duce la calificarea automată a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanţial dedus judecăţii să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiţia cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, nu s-a dedus judecăţii un raport juridic de drept administrativ, ci unul de drept civil.

Prin urmare, faţă de cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamanţi, instanţa a apreciat că aparţine tribunalului competenţa de primă instanţă, conform art. 94 - 95 C. proc. civ.

Învestit, la rândul său, Tribunalul Vâlcea a pronunţat Sentinţa nr. 974 din 4 iulie 2019, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, invocată de reclamanţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A constatat că între Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Bucureşti s-a ivit un conflict negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat cu prioritate a se constata refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubirilor civile, capătul doi de cerere - având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în cuantumul pretins - grefându-se pe cel dintâi petit.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut că, urmare a declinării de către Curtea de Apel Bucureşti a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reclamanţii însuşi au invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei din urmă instanţe, subliniind că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plângere formulată, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împotriva refuzului pârâtei de a acorda despăgubiri solicitate prin cererea de despăgubire trimisă cu scrisoare recomandată.

Tribunalul a reţinut pe de o parte, că reclamanţii au solicitat, prin cererea introductivă de instanţă, cu prioritate a se constata refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubiri civile, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în cuantumul pretins grefându-se pe cel dintâi petit, iar pe de altă parte, nu s-a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a naturii civile a litigiului, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În virtutea principiului disponibilităţii, ţinând cont de motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi şi reiterate cu prilejul invocării excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, observând că nu s-a pus în discuţie calificarea juridică exactă a cererii ca fiind pretenţie civilă, tribunalul a constatat că, în cauză, obiectul litigiului este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtului la soluţionarea unei cereri de despăgubire formulate în condiţiile Legii nr. 213/2015, fiind incidente art. art. 13 alin. (3) - (5) şi art. 19.

Aşadar, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, raportat la art. 9 C. proc. civ., art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tribunalul a reţinut competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordare a despăgubirilor.

S-a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de acordare a despăgubirilor civile, urmare a producerii unui accident auto, precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile, a daunelor materiale şi morale.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că, anterior promovării prezentului litigiu, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a asigurătorului SC D. SA.

Curtea de Apel Piteşti a dispus suspendarea judecăţii apelului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin Hotărârea nr. 132/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 a fost admisă cererea Autorităţii de Supraveghere Financiară şi s-a dispus începerea procedurii falimentului societăţii SC D. SA.

Au fost invocate dispoziţiile art. 262 alin. (4) şi art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, reclamanţii arătând că nu au încă o creanţă stabilită pentru a o putea înscrie în tabelul creanţelor din dosarul de faliment aflat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Urmând procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015, în termenul legal prevăzut de art. 14 din acest act normativ, în data de 8 iunie 2018, reclamanţii s-au adresat pârâtului cu o cerere de despăgubiri, însă până în prezent nu au primit niciun răspuns.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015:

"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

(2) Fondul va publica pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor.

(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(6) Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

În cauză, Înalta Curte reţine că demersurile reclamanţilor se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, în scopul obţinerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la societatea SC D. SA, aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reţine, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competenţă este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. 5 din lege, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, contestaţie care are natura juridică a unui litigiu de contencios administrativ.

Înalta Curte reţine că ipoteza mai sus menţionată la art. 19 din Legea nr. 503/2004 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Se constată că, de fapt, reclamanţii se plâng de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în raport de cererile formulate în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, având în vedere obiectul acţiunii, cum a fost formulat prin cererea de chemare în judecată, faţă de împrejurarea că reclamanţii se află în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că prezentul litigiu este de competenţa secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, cum prevede expres art. 19 din Legea nr. 503/2004.

De altfel, reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, prin note scrise în acest sens, aflate la fila x, în cuprinsul cărora au susţinut că litigiul este unul de contencios administrativ, cu referire la textele de lege mai sus citate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - CL