Conflict of jurisdiction over judge’s unpaid wage differences settled in favor of first-instance labor court

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 martie 2018 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş, obligarea acestora la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015 şi să fie obligaţi pârâţii la repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureş, secţia civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 766/2018 din data de 20.06.2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă, în majoritate, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că obiectul acţiunii reclamantului îl reprezintă drepturile salariale stabilite conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, reclamantul având calitatea de judecător la Tribunalul Specializat Mureş.

Astfel, în raport cu prevederile art. 7 şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în speţă Ministerul Justiţiei), iar dacă angajatul este nemulţumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat anterior.

Instanţa a apreciat că, din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis.

Considerând că sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie, Tribunalul Mureş a apreciat că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 34 din data de 18.02.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea soluţionării cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş, în favoarea Tribunalului Mureş, astfel că a constatat ivirea conflictului negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în fapt, competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti prevăzută de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 are un caracter special, obiectul acesteia fiind limitat la plângerea împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

S-a mai reţinut că această competenţă nu poate fi extinsă printr-o interpretare analogică, întrucât în materia raporturilor juridice de muncă se aplică alte dispoziţii derogatorii, respectiv art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii, aplicabile şi în contextul prevederilor art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, s-a reţinut că distincţia dintre recalcularea şi plata drepturilor salariale prevăzute de lege şi nerecunoscute de angajator, pe de o parte, şi contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte, a fost evidenţiată prin Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării recursului în interesul legii şi operează nu numai în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii, aspect avut în vedere de Înalta Curtea la pronunţarea deciziei amintite, ci şi în ceea ce priveşte competenţa de drept material a instanţei chemate să soluţioneze cele două tipuri de litigii.

Întrucât reclamantul nu a contestat actul de stabilire a drepturilor salariale de către Ministerul Justiţiei, s-a apreciat că acţiunea de faţă nu se încadrează în prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" - la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Prin urmare, a apreciat că, întrucât prin acţiune se solicită obligarea la plata diferenţei între salariul cuveni conform dispoziţiilor legale şi cel plătit de ordonatorul de credite, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Mureş.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte norma de drept aplicabilă situaţiei dedusă judecăţii, din perspectiva competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015, precum şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi prin acordarea diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se aplică dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă se solicită obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile", iar potrivit alin. (2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menţionată şi care ar fi atras competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti nu este îndeplinită, deoarece reclamantul nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, pentru a fi atrasă în cauză competenţa prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci prin acţiune se solicită recunoaşterea unor diferenţe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referinţă sectoriale diferite, la care reclamantul apreciază că este îndreptăţit pentru munca prestată.

Astfel, se constată că dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ce instituie o competenţă materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii, este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie, motiv pentru care acest text legal nu este incident în cauză.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamantului, de judecător în cadrul Tribunalului Specializat Mureş, cât şi conţinutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, competenţa materială de soluţionare a litigiului se stabileşte în raport cu dispoziţiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, şi Legii nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul.

Prin urmare, în raport cu obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Mureş, secţia civilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2019.

GGC - OB