Cassation appeal nullified for failure to substantiate non-legality grounds challenging judicial validation of historic informal real estate sale

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub număr x/2015 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, la data de 22 aprilie 2015, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pentru suprafaţa de teren de 277 mp şi construcţia existentă pe acesta la momentul cumpărării terenului de 24,40 mp, situat în mun. Bucureşti, str. x.

Prin Sentinţa civilă nr. 15487 din 10 septembrie 2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

După declinare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub număr x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 841 din 29 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtul C. şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele A. şi B., împotriva pârâţilor C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 169A din data de 22 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie: a respins apelul declarat de apelantul pârât C. împotriva Sentinţei civile nr. 841 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante A. şi B. şi intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte cererea şi a constatat intervenită vânzarea cumpărarea între pârât, în calitate de succesor al promitentului vânzător, şi reclamante, în calitate de succesoare ale promitentului cumpărător, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 244,50 mp (înscris în C.F. nr. x UAT Bucureşti, sector 1) din măsurători 280 mp potrivit expertizei completate, întocmite de expert topo D., situat în Bucureşti, str. x, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Litigiul de faţă este generat de încheierea, în anul 1968, a unei chitanţe sub semnătură privată între autorii persoanelor fizice litigante cu privire la un teren şi construcţie, situate în Bucureşti, str. x, când legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv Decretul nr. 144/1958, prevedea forma autentică ca o condiţie de validitate a actelor de înstrăinare a terenurilor intravilane, cu sau fără construcţii, prin acte între vii, sancţiunea nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută.

În anul 2014, când pârâtul C. a dobândit moştenirea de la mătuşa sa şi s-a înscris în evidenţele fiscale ale statului cu imobilul în litigiu, a început să curgă un nou termen de prescripţie, de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 158/1967, această împrejurare determinată de pârât echivalând cu o contestare a dreptului moştenitorilor promitentului cumpărător E..

Or, acţiunea de faţă a fost promovată de reclamante la data de 22 aprilie 2015, adică anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, ceea ce face ca excepţia prescripţiei dreptului de a mai cere constatarea vânzării cumpărării, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, să nu fie fondată.

La ultimul termen de judecată, apelantul pârât a depus la dosarul cauzei Încheierea nr. 5210 din 22 ianuarie 2018, emisă de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 1 Bucureşti, prin care s-a dispus admiterea cererii cu privire la imobilul cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară sub acelaşi număr U.A.T. sector 1 Bucureşti, având ca proprietari C., în cotă de 3/4 şi Statul Român în cotă de 1/4, fiind îndreptată eroarea materială cuprinsă în Încheierea nr. 49046 din 13 iunie 2017 şi al cărţii funciare, în sensul că numele corect al proprietarului tabular este C. şi nu F..

Or, de vreme ce din probatoriile administrate a rezultat că obiectul chitanţei sub semnătură privată reprezentat de teren aflat la adresa din str. x, ce a fost vândut în data de 30 octombrie 1968 de către vânzătorul G., cumpărătorului E., a putut fi identificat, fiind delimitat în teren, potrivit înţelegerii foştilor coproprietari şi a vecinătăţilor şi laturilor înscrise în anexa la raportul de expertiză tehnică, Curtea de apel a apreciat că în mod greşit instanţa de fond s-a oprit la soluţia în sensul că nu este îndeplinită condiţia privind determinarea obiectului, cerinţă prevăzută de art. 948 C. civ.

Curtea de apel a reţinut că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi întruneşte condiţiile generale de validitate ale unui act juridic, respectiv cele referitoare la capacitatea de a contracta, consimţământul valabil, obiectul determinat şi cauza licită prevăzute de art. 1179 din noul C. civ., fiind obligatoriu între părţile contractante în baza art. 1270 din noul C. civ.

În ceea ce priveşte refuzul pârâtului de încheia contractul în forma prevăzută de lege, s-a reţinut că prin antecontractul de vânzare - cumpărare autorii părţilor au stabilit să încheie actul în formă autentică ulterior, atunci când legislaţia va permite întocmirea acestor acte de înstrăinare.

S-a mai reţinut şi faptul că reclamantele şi-au îndeplinit obligaţia contractuală de a plăti preţul, achitând încă de la încheierea antecontractului întreaga sumă înscrisă în acesta, respectiv 22.000 de RON, astfel cum rezultă din conţinutul chitanţei.

Obligaţia de a face, de a îndeplini toate îndatoririle de care depinde transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, nu este o obligaţie alternativă având ca efect fie executarea în natură a lucrului promis, fie despăgubiri pentru neexecutare. Acest lucru rezultă cu evidenţă atât din prevederile art. 1073 C. civ., cât şi din prevederile art. 1075 ale aceluiaşi cod, care cer ca obligaţia asumată să fie executată în natură specifică, plata despăgubirii fiind admisă numai în caz de neexecutare.

Aceasta este situaţia ori de câte ori este posibilă executarea în natură, anume când obligaţia poate fi executată de debitor în persoană, de către creditor în locul debitorului, sau printr-un mijloc direct de constrângere juridică, cum este pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să consfinţească convenţia părţilor, atunci când, pe lângă acordul lor de voinţă, este necesară şi îndeplinirea unei alte condiţii legale, privind forma autentică.

Cum în cauză, în aplicarea art. 969 din C. civ. şi a normelor anterior evocate, nici pârâtul, care în calitatea de legatar a preluat obligaţia de a vinde asumată de autorul său prin chitanţă, şi nici autorul acestuia în calitate de promitent vânzător nu şi-au executat culpabil această obligaţie, Curtea de apel a apreciat cererea reclamantelor de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare ca fiind fondată.

Împotriva Deciziei civile nr. 169A din data de 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, considerând că acţiunea cu care a fost investită instanţa avea caracter personal, şi anume dreptul de a cere încheierea contractului, acţiune căreia i se aplica termenul de prescripţie de 3 ani din Decretul nr. 167/1968, fiind o acţiune prescriptibilă. Astfel, faţă de data încheierii chitanţei de mână, 30 octombrie 1968, şi data introducerii acţiunii, 22 aprilie 2015, recurentul este de părere că termenul de prescripţie s-a împlinit, trecând o perioadă de 47 ani.

Recurentul a mai arătat că proprietari ai imobilului sunt C. şi Statul Român, iar instanţa nu a avut în vedere acest aspect. Consideră că instanţa a ignorat încheierea de carte funciară din care reieşea că proprietar al imobilului în cauză este şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind necesar a se pronunţa şi cu privire la dreptul de proprietate al statului.

Recurentul a considerat că simpla constatare că a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului în contradictoriu doar cu pârâtul F., ignorând calitatea de proprietar a statului, este nelegală, fiind necesar ca instanţa să ţină cont de cota-parte din imobil deţinută de Statul Român.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 mai 2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi din referatul de la dosar.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 noiembrie 2018, s-a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care face obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin rezoluţia din data de 4 februarie 2019, cauza a fost repusă pe rol din oficiu şi s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi A. şi B. la data de 8 februarie 2019, iar intimatului-pârât F. la data de 12 februarie 2019 .

La data de 8 martie 2019, intimatul-pârât F. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, casarea Deciziei civile nr. 169 A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În aplicarea prevederilor art. 490 alin. (2) raportate la cele ale art. 471 C. proc. civ. s-a constatat încheiată etapa comunicărilor prealabile, dispunându-se întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului

Prin raport s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, că recursul este declarat în termen şi că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cerinţă a cărei lipsă este sancţionată cu nulitatea potrivit art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor pentru formularea unui punct de vedere cu privire la conţinutul acestuia.

Părţile litigante nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din acelaşi cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă condiţia încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, prin Decizia nr. 169A din data de 22 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelantul pârât C. împotriva Sentinţei civile nr. 841 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte cererea şi a constatat intervenită vânzarea cumpărarea între pârât, în calitate de succesor al promitentului vânzător, şi reclamante, în calitate de succesoare ale promitentului cumpărător, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 244,50 mp (înscris în C.F. nr. x UAT Bucureşti, sector 1) din măsurători 280 mp potrivit expertizei completate, întocmite de expert topo D., situat în Bucureşti, str. x, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, instanţa reţinând, în esenţă, că cererea reclamantelor de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este fondată, întrucât acestea şi-au îndeplinit obligaţia contractuală de a plăti preţul, achitând încă de la încheierea antecontractului întreaga sumă înscrisă în acesta, respectiv 22.000 de RON, astfel cum rezultă din conţinutul chitanţei, însă nici pârâtul, care în calitatea de legatar a preluat obligaţia de a vinde asumată de autorul său prin chitanţă, şi nici autorul acestuia în calitate de promitent vânzător nu şi-au executat culpabil această obligaţie.

Raportat la susţinerile din memoriul de recurs, prin care pârâtul este de părere că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încheierii chitanţei de mână şi că proprietar era şi Statul Român, instanţa constată că recurentul nu formulează critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus, pe larg, motivele pentru care a constatat fondată cererea reclamantelor de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, însă criticile recurentului nu vizează argumentele avute în vedere la pronunţarea deciziei atacate şi nici soluţia adoptată de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 169A din data de 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP